Doi nuci

A fost odată un orăşel în care nu se întâmpla aproape niciodată nimic. Şi oamenii care îl locuiau erau mulţumiţi că este aşa. Era un orăşel în care încă existau cartiere de case cu grădină, în care fructele încă aveau gustul care trebuie, în care apa se bea din fântână. Un orăşel în care oamenii mergeau duminica la masă la părinţi, în care atunci când se întâlneau pe stradă se salutau şi îşi găseau timp să îşi povestească unii altora vrute şi nevrute. Parcă şi soarele strălucea mai molcom în orăşelul nostru, iar zăpada rămânea mai multă vreme albă după ce acoperea străzile oraşului.
 
Toate acestea au durat până într-o zi când cei care hotărăsc în numele altora fără a le cere părerea s-au gândit că orăşelul nostru este un pic cam prăfuit şi amorţit şi că ar trebui, prin urmare, schimbat şi transformat. Au început prin a le spune oamenilor că în locul caselor în care se născuseră ei şi bunicii lor se vor construi blocuri care vor fi mult mai frumoase, moderne şi igienice atât pentru ei cât şi pentru copiii lor. Ideea era, însă, că oamenii trebuie să se mute fără ca acest lucru să fie negociabil. Iar ei nu erau învăţaţi să se opună, şi nici nu prea ştiau cum ar putea-o face. În plus, ştiau că s-ar putea să dispară dacă ar îndrăzni să se revolte. Aşa încât s-au hotărât pe rând să accepte, mai de voie mai de nevoie, şi au început să-şi pregătească boccelele, să-şi ia la revedere de la pereţii caselor, de la curţile lor, de la vecini şi de la tot ceea ce lăsa fiecare în urmă şi considera că este important. Au început să pună în bagaje amintiri dragi pe care îşi doreau să nu le piardă pentru a le putea transmite şi copiilor lor când va veni vremea. Pe vremea aceea aparatele de fotografiat nu se găseau pe toate drumurile aşa încât doar poveştile puteau păstra vie o amintire dragă.
 
Casele au căzut una câte una, grădinile şi livezile au dispărut ca şi cum n-ar fi existat vreodată. Au rămas în urma lor doar unul-doi copaci care au scăpat ca prin minune de urgia buldozerelor şi tăvălugul schimbării. Primele blocuri au început să apară destul de repede şi oamenii s-au mutat în ele înainte de a fi gata străzile, rearanjate împrejurimile şi finalizate noile proiecte. Poate aşa a fost mai bine pentru ei. Vechea lume era încă vie în minţile şi inimile lor, cu regulile ei de bună purtare, cu dorinţa de a înfrumuseţa totul în jurul casei, cu ideea ciudată că oamenii care împart un spaţiu comun trebuie musai să se poarte ca într-o comunitate. Aşa încât, chiar dacă pentru a putea să mergi pe ceea ce urma să devină un bulevard aveai nevoie obligatoriu de cizme de cauciuc, dacă pentru copii locurile de joacă erau, de fapt, subsolurile şi etajele abia construite din noile clădiri, oamenii n-au mai aşteptat să li se întâmple lucruri şi au început să-şi organizeze şi administreze noul habitat. Şi-au spus că o urmă de verdeaţă nu strică niciodată. Drept urmare au pornit într-o expediţie de recuperare a ce se mai putea recupera şi refolosi din grădinile devastate din jur. Au creat, muncind pământul, două scuaruri în faţa noului bloc, au adus pământ roditor şi hrănitor din fostele grădini, au căutat şi mutat cu drag butaşii florilor care supravieţuiseră pe ici-colo şi le-au oferit acestora o nouă casă şi locuitorilor o urmă de amintire a ceea ce fusese nu de mult orăşelul lor. S-au gândit că nici o grădină nu este completă fără un copac, aşa încât s-au hotărât să caute un nuc pentru a înnobila locul. Nu le-a fost uşor să-l găsească, dar dorinţa lor de a reuşi a fost mai puternică decât orice obstacol. L-au plantat într-o dimineaţă şi au sperat că se va prinde şi că umbra lui va fi acolo şi când ei nu vor mai fi. Aşa s-a şi întâmplat, pentru că anii au trecut, oraşul s-a schimbat la faţă, iar puietul de nuc a crescut odată cu copii celor din bloc. Era un copac al amintirilor aşa încât n-aveai să vezi vreodată vreun copil îndrăznind să se urce în el sau vreun locatar dornic să-i folosească fructele la dulceaţă. Era un copac al lor, al tuturor. Este şi astăzi în picioare, când mulţi dintre cei care l-au căutat şi plantat au rămas doar o amintire.
 
Puietul nostru fusese salvat dintr-o altă grădină unde trăia un alt nuc, părintele copăcelului nostru. Era un arbore frumos, majestuos cum sunt toţi nucii ajunşi la maturitate. Acesta stăpânea grădina ca un patriarh. Copacul acela avea să cadă pradă nu transformărilor cauzate de urbanizare, ci oamenilor care îi deveniseră stăpâni între timp. Aceştia nu aveau să înţeleagă niciodată rostul unui nuc într-o grădină, de altfel roditoare şi plină cu de toate, aşa încât s-au hotărât să-l taie, găsindu-l absolut inutil. Grădina aceea fusese un mic paradis al copilăriei, în care găseai, când le venea vremea, căpşuni, cireşe, vişine şi prune, dar şi roşii calde pentru o salată mâncată în fugă după joacă sau vreo doi-trei ştiuleţi de porumb de pus pe foc în serile în care se stătea la poveşti. Fusese ridicată cu drag pe locul unui fost atelier de ceramică, aşa încât expediţiile copilăriei includeau, fără excepţie, şi descoperiri arheologice însemnate. Erau, de fapt, resturi de oale ascunse sub stratul de pământ roditor al grădinii, dar care înfierbântau imaginaţia copiilor. Seara puteai sta şi asculta liniştea pe o băncuţă din lemn, construită nu se mai ştia de când şi aşezată în aşa fel încât să poţi cuprinde cu privirea toată frumuseţea acelui loc. În faţă aveai nucul cel bătrân care odată cu înserarea devenea un pic ameninţător atunci când umbra începea să i se întindă peste o parte din grădină. În zilele călduroase, aceeaşi umbră a nucului era refugiul în faţa soarelui şi locul în care copii alegeau să-şi tragă sufletul după expediţiile lor închipuite. Nimic din toate aceste lucruri nu însemnau nimic pentru noii proprietari care au ales să taie arborele. Acesta a căzut şi, ca prin farmec, după dispariţia lui, toată grădina a început să se usuce, să-şi piardă din culoare şi vitalitate, să nu mai rodească. Au căutat tot felul de soluţii şi de explicaţii, dar n-au reuşit să-i dea de capăt poveştii. Din copacul din inima grădinii nu avea să mai rămână decât un ciot, iar din grădina propriu-zisă doar o amintire pentru cei care îi cunoscuseră bogăţia.
 
Timpul a trecut şi oraşul şi-a căpătat bulevardele, tramvaiele şi blocurile. După acest moment a redevenit, din nou, un loc în care nu se întâmplă aproape niciodată nimic. Locuitorii săi au început să-şi cumpere fructele şi legumele, mai întâi din piaţă, apoi din supermarket, şi-au pierdut încrederea în apa din fântânile rămase şi au înlocuit-o cu apa de la robinet, apoi cu cea la pet. Timpurile se schimbaseră, oamenii aveau nevoie de slujbe, nu prea se mai cunoşteau unii pe alţii, nici nu se mai salutau pe stradă. Nu prea mai ştiau ce lucruri ar putea să-i unească şi nici nu prea îşi mai doreau acest lucru. Fiecare devenise îngrijorat şi interesat doar de viitorul său şi al copiilor săi. Şi oamenii care îl locuiau nu păreau mulţumiţi că este aşa. O parte dintre ei au început să plece pentru că în blocurile acelea fără istorie nu prea puteai să prinzi rădăcini... Până la urmă, toate semănau atât de bine între ele!