românia în fotografii (ne)convenţionale

Vorba aceea extraordinară, "aproapele ne este cel mai departe" - adică cel mai greu de perceput, tocmai pentru că ne este atît de aproape - aplicată la poporul meu, la poporul român.

În tinereţe, cînd vedeam filme în care apăreau sate mexicane, siciliene sau greceşti, îmi spuneam: Doamne, cît de mizerabil pot trăi oamenii aceştia! Aşezaţi acolo, sus, pe ecran şi surprinşi de privirea neangajată a unui simplu spectator, ei îmi apăreau murdari, săraci şi cruzi. Pentru că nimic nu mă lega de lumea lor, pentru că ea rămînea într-o depărtare pe care nici o complezenţă nu o putea tulbura, posibilitatea de a o vedea aşa cum era rămînea intactă. Eram convins, privindu-i, că eu aparţin altei civilizaţii. Lumea aceasta în care mă născusem, cu trenurile şi gările ei mizerabile, cu satele din Bărăgan, cu şoselele naţionale pe care întîlneai căruţe ponosite, biciclişti beţi, femei împingînd cărucioare hodorogite, turme de vaci şi de oi, bătrîne îndoite din şale care cărau legături de vreascuri în spinare, toată viaţa aceasta a "României profunde" care nu avea nimic idilic în ea - o vedeam fără să o percep în incomensurabilul mizeriei ei atotstăpînitoare. Ea era a mea, stătea lipită de mine, mistificată şi devenită invizibilă prin chiar subînţelesul ei. Ea mă învăluia şi o iubeam cu acea "dragoste de învăluire" care acompaniază realitatea din care faci parte. Ceea ce nu puteam să fac în cazul ţăranului mexican, aici reuşeam: trăiam într-o promiscuitate transfigurată, aceeaşi care îl făcea pe Zinoviev, exilat la München, să viseze nostalgic la paznicii ruşi - paznicii lui - de la Liubianka. Nimeni nu venise să înalţe lumea noastră pe ecran pentru a o scoate din subînţelesul ei şi a o face, pentru noi toţi, vizibilă în adevărul ei. Lumea a treia? Mi se părea o realitate exotică, planînd într-o geografie incertă, undeva între o regiune din Africa şi un stat caucazian. Nu mă gîndeam nici o clipă că ecuatorul acestei lumi trece deopotrivă prin România. Cartierul Cotroceni, cărţile mele, prietenii mei, masa la care scriam, iubirile mele, parfumul de tei care îmi intra în odaie la sfîrşit de mai însoţindu-mi de fiecare dată "ziua de naştere" - cădeau ca o perdea groasă de fum peste privirea şi înţelegerea mea. Văzută dintre pereţii de vată ai vieţii mele, România - nu exista nici o îndoială - nu era Mexicul: nici măcar aşa cum o cunoscusem eu, tăvălită în comunism şi în praful Istoriei.

Apoi au venit călătoriile, fatal însoţite de şocurile reintrării în ţară, filmele lui Pintilie, "noi" văzuţi cu ochii Europei, clasamentele mondiale - din care nu lipseam niciodată - ale sărăciei, corupţiei, comerţului cu copii şi prostituţiei. O vreme, după 1990, nu am mai putut să mă uit la telejurnale. Brutalitatea imaginii care te întîlneşte venind din faţ,ă, fără posibilitatea eschivei, mă răstignea, ca pe un boxeur căzut în ring, pe urîţenia acestei ţări: case din chirpici roase de inundaţii, orătănii evoluînd printre şoproane acoperite cu carton gudronat, obrajii scofîlciţi ai oamenilor, guri fellinian ştirbe, priviri moarte, haine jerpelite, balada mizeriei recitată în faţa unui microfon într-o limbă stîlcită, fără nici o propoziţie întreagă, fără nici un cuvînt adunat cum trebuie lîngă altul; o limbă a nimănui, vestigiu al unei omeniri pe cale de a fi destituită din statutul ei. În fiecare seară România îţi dădea întîlnire pe ecran, slută, hidoasă, suferindă.

(Gabriel Liiceanu)



La un capăt - o lume din lemn stricat, fîn risipit, nisip vînturat, iarbă de pîrjol, pământ uscat, ţepi de gard şi copaci noduroşi, case dărăpănate, faţade scorojite. La celălalt capăt - chipuri de oameni conturate cu neregularităţi de fiord şi răspîndind în jur profunzimi de crevasă. Chipuri săpate în materia unei feţe de om din riduri geologice şi scoase la iveală, din sufletul arhaic, prin nişte contorsionate geografii ale insomniilor vîrstei. Ce ne sugerează aceste fotografii? Crăpăturile zidurilor, dărăpănarea cărămizilor, coşcovirea tencuielii, împuşcătura peliculei de var pe zidul răpănos - reprezintă, toate, un alt fel de a arăta al chipurilor acestor ţărani. Feţele lor seamănă, în mod frapant, cu felul în care le îmbătrânesc casele. Locuiesc în ele aşa cum se adăpostesc îndărătul chipurilor pe care le arată.

Peisajele acestea locuite: portrete de oameni. A fi ţăran înseamnă a face un fel-de-a-fi din organizarea celor mai precare, umile şi disparate mijloace de trai. Uitaţi-vă cum sunt îmbrăcaţi (de pildă, ţăranii cu iezi în braţe) - de strînsură, de căpătat. Nu e armonie ce vedem, nici frumuseţea de jurnal de mode cu care ne-au obişnuit reclamele: e un mod de a transforma precaritatea şi disparitatea - în ce? În unele fotografii-portret expresivitatea pare a fi singura valoare. Izbeşte urîţenia trăsăturilor, mizeria cosmeticei faciale, degradarea anamorfotică a fizionomiilor. Îţi pare că nu e nici stil, nici ţinută. Dar - atenţie! Când priveşti unele din aceste chipuri de oameni ponosiţi, cu dinţii stricaţi, cu obraji brăzdaţi de cute ţepoase, cu fire de păr înţepenite de o transpiraţie urâtă, solidificată într-un soi de osînză, ca de animal,ceea ce vedem este aruncarea-în-faţă a ceva contondent - ceva care zgîrie , care ne sună strident, care jenează, care ne somează. Înţelegi imediat că din aceste fotografii, pentru a fi complete, lipsesc m i r o s u r i l e. Naivilor, nostalgicilor, bovaricilor li s-ar putea replica - această lume atît de demnă în imagine (deşi nu-şi aranjează niciodată ţinuta), de riguroasă în ţinută (deşi cu straie de strînsură), de simplă în mijloace (deşi cu poză compusă) a fost izgonită din paradis de greul mirosurilor ei. Este greul unui fel de a fi care nu poate dura în cîte ceva, fără a trebui, mai întâi, să le îndure pe toate.

În acelaşi timp, o dată scăpaţi din încăperile cu condens olfactiv, cum se deschide spaţiul! Ce transformare morală! Priviţi-l pe acest om bătrîn, care, într-un jilţ delabrat şi murdar, la doi paşi de un fel de sobă urîtă, stricată neverosimil de precară, stă ca un aristocrat. De unde-i vine ţinuta? Este misterul celor care nu s-au străduit niciodată să fie altceva decît sunt şi care au hotărît (au statornicit) sa rămînă nu în afara istoriei, nici împotriva ei - ci dincolo de ea. Aşa cum Nebuloasa din Andromeda, deşi o vedem pe cerul nostru, este o constelaţie din afara Căii Lactee. Si ei sunt vizibili aici: dar simţi că prezenţa le vine din altă parte - de departe.

Şi peste tot, în porii acestei frumuseţi, mizeria. Cum poate fi atît de frumoasă o viată atît de urîtă? Cum îşi poate cineva păstra demnitatea într-o mizerie atât de mare? De unde stilul aristocrat al unor oameni atât de anonimi? Cele mai frumoase imagini ale acestui CD Rom asociază austeritatea lemnului (sub forme diverse: ca pari, uluci de gard, paie de şindrilă, laţi de şiţă etc.), hieratismul statuar al expresiilor de oameni surprinşi în ceea ce sunt - fără pompă (deşi unii dintre ei, în mod evident, pozează), adică fără dorinţa de a părea altceva decît sunt, dar şi fără ştiinţa că ar putea deveni şi altceva decît ceea ce sunt. Frumuseţea anumitor case vechi se potriveşte perfect cu ţinuta reţinută, circumspectă, austeră şi demnă a acestor ţărani de nimeni ştiuţi, ce par a fi dăinuit peste veacuri asemeni invariabilităţii anumitor apusuri enigmatice, care revin mereu - identice, proaspete, imemorabile, misterioase în cel mai înalt grad.

În fond, nu există nici o cheie la înţelegerea acestui mister, altul decât misterul însuşi, când îl trăieşti. Ca să pricepi iubirea, trebuie să iubeşti. Ca să înţelegi mâncarea, trebuie să mănânci. Priveşte acest pămînt. Această lumină. Ariditatea lor severă.

Tăieturile de paletă şi aşchii ale şiţei. Neorînduiala expresivă a acestor frumuseţi.

Ţinuta umilă a splendorii. Priviţi-le şi tăceţi.

(Horia-Roman Patapievici)




  Vă invităm în Galeriile LiterNet pentru a vedea imagini din CD-ROM-ul românia în fotografii (ne)convenţionale, fotografii de Răzvan Voiculescu.



românia în fotografii (ne)convenţionale este o aplicaţie multimedia offline ce rulează pe platformă Windows.
CD Rom-ul conţine:
- peste 200 de fotografii făcute de Răzvan Voiculescu. Acestea sunt structurate pe şase categorii: rurale, portrete de ţărani, Delta şi Dobrogea, peisaje, mînăstiri, citadine;
- texte de Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici ş.a.;
- o înregistrare audio cu titlul "Întîlnire cu ţara mea". Text de Gabriel Liiceanu (fragment din volumul Uşa interzisă, apărut la Editura Humanitas în 2002), în lectura autorului. (c) 2003, Humanitas Multimedia.

Versiune bilingvă: română/engleză.

Programare: Online Solution
Multimedia design: Ioana Luscov
Redactor: Andrei Găitănaru
Coordonator: Gabi Dumitru

românia în fotografii (ne)convenţionale este proprietatea SC Humanitas Multimedia SRL şi este protejat de legea drepturilor de autor. Utilizările neautorizate ale acestei aplicaţii prin copiere, împrumut, prezentare publică sau transmitere radio şi TV, precum şi orice altă modificare sunt strict interzise şi se pedepsesc conform legii.