- E cineva aici? Heeei!
Niciun răspuns.
- Nu ai de ce să te ascunzi. Nu îţi fac nimic.
- Nu te cred.
- Trebuie să ai încredere în mine.
- Dar nici măcar nu te cunosc.
- Dar nu poţi să mă cunoşti dacă nu ai încredere în mine.
- Ştiu asta de undeva...
- Ştiu.
- Cum ai ajuns aici?
- Pe uşă.
- Nu se poate. Eu nu dau voie nimănui. Ai pătruns cumva.
- De fapt, tu mi-ai dat drumul.
- De ce? Crezi că poţi profita, aşa, de slăbiciunea oricui?
- Dar tu nu eşti oricine.
- Aşa spui tuturor, nu-i aşa?
- Dar tu nu eşti toată lumea.
- De unde să ştiu eu că nu îmi pui lucrurile astea doar ca să mă îmbrobodeşti?
- Dar nu încerc să te îmbrobodesc.
- Atunci de ce nu poţi să spui un lucru aşa cum trebuie? Mereu spui "dar".
- Nu tot timpul. Încerc să te conving să laşi puţin garda jos, să putem vorbi.
- Încerci?
- Nu te pot forţa.
- Dar ţi-ai dori?
- Nu, nu îmi doresc să te forţez. Doresc să îţi câştig încrederea.
- Şi ce să faci cu ea?
- Să mă bucur.
- Nu înţeleg.
- Să mă bucur pentru tine. Asta dacă nu mă laşi să mă bucur alături de tine.
- De ce te-ai bucura dacă mi-ai câştiga încrederea? Eu aş plânge.
- Atunci aş plânge cu tine. Dar tot aş simţi un soi de bucurie. E o realizare mare să îţi ofere cineva încrederea sa. Înseamnă că eşti demn de ea.
- Ştii tu?
- Aşa cred.
- Atunci înseamnă că până acum nu ţi-a mai oferit-o nimeni. De ce?
- Nu în modul ăsta... special.
- Dar de unde ştii tu cum ţi-o voi oferi?
- Unele lucruri nu au nevoie de nicio explicaţie.
- Eu cred că toate lucrurile şi evenimentele din lumea asta au o explicaţie.
- Atunci... Instinctul meu îmi spune asta.
- Să înţeleg că tu ai încrederometru sau cum?
- Se poate spune şi aşa...
- Şi nu s-a înşelat niciodată încrederometrul tău?
- O singură dată. Ba nu, de două ori. O dată când am oferit şi o dată când am primit.
- Şi când a fost mai nasol?
- Nu cred că pot să îţi spun acum.
- Da' de ce?...
- Nu pentru că nu vreau, ci pentru că nu pot. Nu ştiu.
- Păi nu e chiar atât de greu să faci diferenţa. Ce fel de încrederometru ai tu dacă nu e gradat?
- Nu ştiu, zău. Nu îmi pot da seama.
- Atunci înseamnă că ai inventat toată chestia asta ca să mă faci să cred că... oau! Ce tare eşti tu! Şi că sigur mă vei da pe spate cu asta. Ştii ce? Am terminat-o! La revedere! Te rog să pleci! Lasă-mă în pace! A fost o mare greşeală când te-am lăsat aici! Nu ştiu cum de s-a întâmplat!
- Când am primit!
- Ce?
- Cel mai nasol a fost când am primit încrederea cuiva. Încrederometrul meu s-a înşelat cu privire la mine. Credeam că pot să duc mai mult, dar nu s-a întâmplat aşa. Am dezamăgit şi persoana de la care am primit-o, dar cel mai tare m-am dezamăgit pe mine. A fost o perioadă tare grea. Nu am mai avut încredere în mine. În sensul că ajunsesem să mă feresc de propriile gânduri şi sentimente.
- Şi acum?
- Acum sunt bine. M-am învăţat minte.
- Da? Cum?
- Păi, asta a fost a doua oară, când am oferit încredere cuiva. N-a fost să fie. Dar nu m-a mai afectat atât de tare, pentru că ce am avut de pierdut, pierdusem deja. Nu cred că se putea mai rău de atât.
- Ce s-a întâmplat după?
- Ştii perioada aia din viaţă când toate lucrurile merg prost, iar atunci când speri că se poate întâmpla ceva bun, te mai loveşte un val de lucruri neplăcute? Cam aşa a fost. Dar aveam siguranţa faptului că mai jos de nivelul mării mele de fantasme nu pot ajunge. Doar dacă m-aş fi sinucis, ceea ce ar fi spulberat încrederea întregului Univers.
- Te-ai gândit la asta?
- Toată lumea se gândeşte la un moment dat. "Cum ar fi dacă n-aş fi?"
- La tine cum ar fi?
- O mare tâmpenie. Nu aş mai fi aici şi chiar ar fi păcat.
- Poate ai fi în altă parte.
- Da, dar acum sunt aici. De ce să ne gândim la altceva?
- Eu nu pot să stau prea mult fără să mă gândesc.
- Nici eu, dar profit cât pot de momentele în care nu fac asta. E foarte bine. Te simţi liber.
- N-am mai avut de mult timp senzaţia asta. Nu ştiu ce să cred despre ea.
- Că trebuie să pluteşti.
- Şi dacă se întâmplă ceva rău?
- Ce să se întâmple? Vezi partea bună: dacă, prin absurd, lucrurile iau o întorsătură ciudată... Sunt şi eu aici.
- Adică? Asta înseamnă că tu ştii ce să faci, nu-i aşa?
- Nu chiar.
- Atunci de ce mai eşti aici?
- Ce?
- De ce ai mai venit? Crezi că eu sunt locul tău pentru experimente?
- Nu am spus asta.
- Tu nu, dar instinctul tău sigur! Ai acolo o voce care urlă şi-ti dictează tot ce să faci!
- E pentru prima oară în viaţa mea când aud o singură voce. Şi aceea e a ta.
- Sigur! Hai, mai spune-mi! Mă topesc la genul ăsta de replici!
- De ce eşti atât de sceptică?
- Oh, iartă-mă! Sunt o inimă sceptică, da! Ai vreo problemă?
- Tu ai probleme!
- Nu eu mă duc la inimi şi intru în vorbă cu ele şi le cerşesc încrederea, bine?!
- De ce eşti aşa?
- Aşa cum?
- Aşa! Şi nu cerşesc încrederea nimănui! Nu trebuia să fac asta! Nu trebuia să vin aici! Trebuia să mă învăţ dracului minte să nu mă mai încurc cu inima nimănui.
- Dar parcă ai spus că nu ai mai făcut asta până acum.
- Păi... Nu chiar!
- Atunci de ce vorbeşti tâmpenii?
Ţi-ai desfăcut fermoarul de om şi ai rămas în inima goală.
- Ce s-a întâmplat cu tine? te-am întrebat.
Nu ai spus nimic. Te uitai la inima mea.
- Eşti pe dos.
Ai ridicat din umerii cei slăbănogi.
- De ce nu ai venit aşa de prima oară?
- Pentru că te-am simţit că eşti slăbită şi am ştiut că mi-e mai uşor să te cuprind cu mâinile mele de om decât cu mâinile mele de inimă.
- Da, dar de ce ai face asta?
- Ăsta a fost singurul motiv, crede-mă.
- E în regulă! Nu-i nimic dacă ţi-e frică.
- Nu, serios! Nu mi-e deloc frică. M-am gândit la ce ar fi mai bine pentru tine. Îmi pare rău.
- De ce faci asta?
- Nu ştiu. Nu am programat nimic.
- Şi încrederometrul tău ce spune?
- Nu l-am luat la mine acum. Am simţit că nu e necesar.
- Şi ai decis că e mai bine să te arunci aşa, cu inima-nainte?
- Nu am decis nimic. Pur şi simplu s-a întâmplat. Dar nu am căzut. Nu cred...
- Oricum, să ştii că te-aş fi prins.
- Eşti sigură?
- Dacă te-ai fi aruncat, ai fi făcut-o cu siguranţa că urmează să suferi. Nu te-aş fi lăsat. Ştiu cum e să faci asta.
- Dar nu aveai încredere în mine.
- E ciudat, nu-i aşa? Deja ne-am certat. Eu nu mă cert dacă ştiu că nu merită.
- Deci am făcut bine că m-am băgat în seamă?
- Aşa cred.
- Nu suport să fac asta pentru că ştiu că nu merită.
- Nici mie nu-mi plac oamenii care fac asta. Dar aici a fost altceva.
- Nu am mai ştiut nimic.
- N-am mai spus niciodată "lasă-mă în pace" în felul ăsta.
- Oh, inimile...
- Lasă-mă în pace.
- Mă laşi să te las?
- Lasă-mă.
- Lasă-te.
- Lasă-mă...
- Te rog.
- Pot?
- Mhm.
Şi de aici nu mai ştiu ce s-a întâmplat, pentru că după sărut nu mi-a mai funcţionat conştiinţa.
(Ilustraţie: Ioana Pătraşcu)