69,5% apă, 29,5% fum, 1% convenţie

"Convenţia este un fals unanim acceptat."

Ştii cum te simţi când îţi intră apă în urechi? Nu mai auzi nimic sau auzi numai ce vrei tu să auzi. Stai cu sufletul strâns, concentrat asupra zgomotelor interne, cu tu-ul tău atât de prins de tine, închegat, în timp ce în exterior totul dispare treptat. Mai întâi se fragmentează totul în obiecte, podele, imagini, amintiri, dorinţe, vise, poveşti, adevăruri, curiozităţi, atmosferă, suflu... Toate acestea, pentru a nu fi pierdute, se transferă în interiorul tău. Tu eşti un filtru al lumii prin care fumul ei se trece şi îţi inundă plămânii, intră în sânge, în inimă, în creier. Trebuie amintit că trece numai ce alegi tu să treacă, lăsând loc şi celorlalte elemente necesare supravieţuirii. Oxigenul e din lume şi lumea este oxigen. Fiecare respiraţie inspiră spre a-ţi expira vechile concepţii. În fiecare secundă ideile şi sentimentele se updatează.

De ce îţi intră apă în urechi? Pentru că ai stat un timp cu capul sub apă. O secundă, două, trei, atâta cât te poate impacta substanţa asta lichidă cu clor sau sare, cu sau fără nitraţi. De ce apă? Pentru că reprezintă aproximativ 70% din noi. Restul e format din ceea ce simţim.

Stau acum în teatrul meu fumător de D.U.N.H.I.L.L. Dragoste. Univers. Nesfârşire. Hidratare. Inimă. Linişte. Lumină. Fumul lui etern s-a impregnat în celule.

Să ştiţi că eu fac asta de mult timp. Ai mei s-au prins. De fapt, le-am spus. M-am gândit aşa: "e mai bine să fii sincer"; "E mai bine să afle de la mine decât de la cine ştie ce persoană cu gura mare."; "E mai bine aşa decât să mă ascund."; "Sunt conştientă de ce înseamnă asta." Cel mai mult am început să fac asta în liceu. Consider totuşi că eram destul de matură, că pentru treaba asta îţi trebuie cap. Serios. Vă spun mai încolo de ce.

Deşi ai mei ştiau, la şcoală trebuia să fiu precaută. Nu pentru că mi-ar fi fost frică de ceva, ci mai degrabă pentru că e mai bine să eviţi telefoane enervante de la profii care vin cu pâra la părinţi şi caută să le schimbe tehnica educativă. Iar ai mei să zică "ştiu", profii să întrebe "şi nu faceţi nimic?", urmând apoi "păi, dacă era copilu' meu..." şi tot aşa, la nesfârşit. Astfel, aproape zilnic, cel mai des după şcoală, profii care se întâlneau cu mine simţeau miros de praf, de scenă, de poveşti, impregnat în haine şi în respiraţie, iar eu mă strecuram cât puteam de repede printre ei.

Într-o zi am fost oprită:
- Unde ai fost?
- ... La fumat.
- La fumat? Îţi baţi joc de mine? Vrei să-ţi sun părinţii?
- Şi ce să le spuneţi? Ei ştiu deja.
- Da, foarte bine. Vom afla.
- Haideţi, domnule... Nu-i sunaţi. Nu are sens.
- Spune-mi unde ai fost.
- Şi cu ce vă ajută pe dumneavoastră dacă vă spun?
- Voi avea grijă să nu se mai întâmple. Elevilor mei trebuie să le stea capul la învăţat, nu la alte tâmpenii care le irosesc timpul.
- Nu aveţi niciun drept să faceţi asta. Atâta timp cât ceea ce fac nu afectează pe nimeni, nu văd care ar fi problema. Plus că ştiţi foarte bine unde am mers, dar dacă o auziţi din gura mea veţi simţi o satisfacţie enormă. Vă faceţi să credeţi că deţineţi controlul. Poftim: am fost la teatru.
- Câtă nesimţire. Tu nu simţi cum duhneşti?
- Vă deranjează?
- Evident.
- Asta e problema dumneavoastră.
- Mirosul ăsta îngrozitor se simte în toată şcoala. Mulţi profesori s-au plâns. Chiar şi unii elevi.
- Şi restul?
- Da' ce contează ce fac restul? Pe mine mă interesează ce faci tu.
- Păi nu e treaba dumneavoastră şi nici a vreunui alt profesor sau elev. Dacă merg la teatru nu înseamnă că îi voi "îmbolnăvi" şi pe ceilalţi să o facă. Deşi n-ar fi rău... Unii o fac deja. Chiar şi câţiva dintre colegii dumneavoastră. E? Ce spuneţi despre asta? Există o cămăruţă specială chiar în liceu, unde se adună şi discută despre asta. Buhuhu! Îngrozitor, nu-i aşa?
- Nu admit un asemenea limbaj. Voi vorbi cu directorul.
- Să ştiţi că m-am întâlnit astăzi cu el.
- Incredibil!...

În momente de genul alegi să îţi bagi capul sub apă, ca să te reîntregeşti. Şi spuneam că pentru treaba asta îţi trebuie cap. Da, ca să renunţi la inimă. De asta, atunci când tragi prin filtru, tragi în linişte. Cu urechile înfundate, simţi totul cum se întrepătrunde în interior. Ador să nu gândesc. Şi cel mai mult îmi place să aud cum sfârâie ţigara şi inima actorului.