Cupa Mondială 2014 (16) - Insuportabila uşurătate a fiinţei franceze

Încă de la meciul de debut al Franţei, 3-0 cu Honduras, mi se învârtea în minte un titlu: Parisul vesel. A urmat minunatul 5-2 cu Elveţia şi titlul începuse deja să mă obsedeze. "Nulul" cu Ecuador nu l-am văzut, în schimb "optimea" cu Nigeria, 2-0 pe final, mi-a reîntărit impresia că avem de-a face cu o echipă atipică a Franţei. O echipă care părea să atace în plăcere, variat şi ingenios, o echipă care se apăra solid, fără a apela la faulturi dure sau la tertipuri grosolane, o echipă onestă şi generoasă, neaşteptat de simpatică, croită cumva după asemănarea marii sale vedete, Benzema, cel mai enigmatic şi imprevizibil mare fotbalist al momentului.

Dintr-un capriciu al programului personal, am amânat însă mereu articolul. Şi a venit vremea "sfertului" cu Germania şi timpul articolului s-a dus. Pofta de viaţă, bucuria jocului, uşurinţa de a împinge mingea spre coechipieri şi spre poarta adversă s-au dus în amintire. În locul lor, a revenit Franţa ultimilor ani. Franţa pe care o ştiam. Franţa zgârcită, chinuită, plictisită, Franţa ce cunoştea doar uşurinţa de a juca prost şi de a pierde meciurile semnificative. Ceea ce s-a şi întâmplat, în faţa unei Germanii ce n-a apucat să impresioneze decât eventual prin excelenţa defensivă a lui Schweinsteiger, Hummels (ce schimbare, după penibilă prestaţie a lui Mertesacker din "optimea" cu Algeria!) şi, evident, Neuer (ce teribil echilibru interior la palma ridicată, cu naturaleţea unui gest banal, la ocazia de final a lui Benzema!)

A fost, desigur, cald (ar merita făcută o statistică despre cât de mult se aleargă la această Cupă Mondială în meciurile de seară şi cât de puţin în cele din timpul zilei). A fost golul dat repede, care i-a scutit pe nemţi de multe sarcini ofensive şi le-a conservat forţele pentru faza de apărare. Dar, totuşi, când aţi văzut ultimul meci oficial între două mari naţiuni fotbalistice în care echipa care avea nevoie de un unic gol pentru a duce meciul mai departe să intre în careul advers o singură dată în ultimul sfert de oră? În meciul decisiv cu Uruguay, Italia a jucat mai prost decât Franţa în "sferturi", dar italienii au presat enorm în final, au avut nenumărate faze fixe, au sperat până în ultima secundă.

Franţa nu cunoaşte disperarea. Nici responsabilitatea. Cât timp lucrurile au mers bine, oamenii în albastru au improvizat cu voioşie pe creasta valului favorabil. Atunci când curenţii s-au schimbat, Deschamps şi săi au căzut în mare şi s-au înecat fără zgomot. Antonimul Parisului vesel nu e Parisul trist, ci Parisul pustiu. Că şi cum oamenii ar fi plecat în alte zări de îndată după retragerea unui anume Zidane, omul altei naţionalei şi altui spirit. De ce-au plecat? De ce-ar mai fi rămas?

Germania - Franţa 1-0