Cupa Mondială 2014 (15) - Drum spre finala din vis

Ne bucurăm, luna aceasta, de a 20-a ediţie a Cupei Mondiale. Precedentele 19 au fost împărţite între Europa (10 titluri) şi America de Sud (9 victorii finale). Continentul ce ne găzduieşte a propus, până acum, 5 campioane (Italia - 4 trofee, Germania - 3, Anglia, Franţa şi Spania - câte 1), în timp ce 3 naţiuni de peste marea baltă au cucerit trofeul (Brazilia - 5 titluri, Uruguay şi Argentina - câte 2).
 
Niciodată Europa n-a izbândit în turneele disputate în Americi, nicicând Sud-America nu s-a impus pe bătrânul continent. Cele (doar) două Mondiale jucate pe "teren neutru" (2002 - Coreea de Sud & Japonia; 2010 - Africa de Sud) s-au împărţit frăţeşte: în Asia s-a impus Brazilia, în Africa, Spania. În logica tradiţiei, turneul curent ar trebui să revină Americii de Sud şi scorul general ar trebui să devină 10-10.
 
Acestea erau calculele la începutul Cupei braziliene. Cum stau lucrurile acum, când mai bine de trei sferturi dintre meciuri s-au încheiat şi 24 dintre cele 32 de echipe participante au plecat deja acasă?
 
La nivelul "optimilor", s-au calificat 6 echipe europene, 5 din America de Sud, 3 din confederaţia nord şi central-americană (CONCACAF) şi 2 din Africa. Pentru ultimele două zone geografice, 2014 a fost anul suprem. De la turneul final din 1982 din Spania (primul la care au participat 24 de echipe şi la care s-a instituit sistemul de desfăşurare cu grupe - optimi - sferturi - semifinale - finale), până la cel din 2010 din Africa de Sud, Africa a avut de fiecare dată o singură reprezentantă în "optimi", iar Americile Centrală şi de Nord una sau două echipe calificate din grupe. Pentru Europa, 2014 înseamnă egalarea recordului negativ din 2010 (doar 6 echipe în "optimi", după ce, între 1982 şi 2006, avusese 9 sau 10), în timp ce pentru America de Sud Mondialul brazilian a adus egalarea recordului pozitiv din 2010 (5 naţiuni în "optimi").
 
Avansând spre "sferturi", lucrurile au intrat puternic pe făgaşul tradiţional. Din cele 3 reprezentante CONCACAF, a rămas doar Costa Rica, cele 2 echipe africane au fost eliminate. Europa are 4 ţări (cu una mai mult ca la precedenta ediţie), America de Sud are 3 (cu una în minus faţă de 2010). Fiind foarte greu de crezut că revelaţia absolută, Costă Rica, va avansa măcar la nivelul semifinalelor, putem lesne presupune că şi în acest an Mondialul o afacere între cele două clasice continente rivale.
 
Fiecare e sigur de măcar o semifinalistă (Germania sau Franţa, Brazilia sau Columbia), după cum calculele hârtiei le îndrituiesc să spere la încă una (Olanda porneşte favorită în faţa Costa Ricăi, Argentina are un foarte mic ascendent în faţa Belgiei). Tot hârtia ne invită să ne imaginăm o semifinală Olanda - Belgia (derby-ul colegelor de Benelux, ţările a căror suprafaţa însumată nu depăşeşte o treime din cea a României, dar a căror tradiţie fotbalistică ar merită un asemenea meci-omagiu), dar, mai ales, lasă liber drumul către finala din vis, acea Brazilia - Argentina în numele căreia zeci, poate sute de mii de europeni au învăţat, de-a lungul deceniilor, cum se pronunţa Maracanã şi cum se scrie Copacabana, cum se intonează Diego Armando Maradona, cum s-a ajuns de la Edson Arantes do Nascimento la Pelé, ce vasăzică River Plate şi Boca Juniors şi câte altele! Nu sunt de neglijat nici acele doamne ale Europei ale căror tihnite existenţe conjugale au fost vremelnic tulburate în verile fierbinţi când televizoarele le aduceau în case pletele unui Sócrates ori Caniggia şi pe chipuri zâmbete lungi şi îmbujorate.
 
De-ar fi să piardă iarăşi când traversează Atlanticul, aşa cum o face mereu de la Conte Verde încoace, Europa ar primi recunoştinţa unanimă dacă ar îngădui această finală ce aprinde imaginaţia şi umezeşte privirea de atâta amar de vreme!