Teribila accidentare suferită de Neymar pe finalul "sfertului" Braziliei cu Columbia nu e produsul unui act criminal menit să curme carieră superstarului, ci consecinţa jocului hiper-agresiv pe care ambele echipe l-au prestat pe tot parcursul partidei. E drept, se poate adaugă un bonus în dreptul columbienilor, pe care antrenorul José Pékerman a reuşit bizara performanţă de a-i motiva prea tare. Rodriguez şi ai lui au intrat supra-turaţi pe teren, agitaţi şi nerăbdători, protestând la aproape fiecare decizie a arbitrului. Asta a dus la neatenţiile defensive ce au permis golul de 1-0 şi celelalte mari ocazii braziliene de debut, pe de o parte, şi la entuziasmul ofensiv ce a contrabalansat minunatul debut al cvintuplei campioane mondiale.
Brazilia a produs cel mai bun fotbal al ei de până acum, în timp ce Columbia şi-a confirmat soliditatea jocului de atac. A rezultat cea mai bună a repriză de până acum a turneului, peste măcelul organizat de Olanda în curtea Spaniei, peste concertul de Pirlo şi orchestre din Italia - Anglia, peste frenezia delicios-iresponsabilă din partea a doua a Germania - Ghana. O repriză în care farmecul ocaziilor ratate s-a potrivit mănuşă pe ritmul de joc teribil, pe gălăgia generoasă a tribunelor şi, trebuie spus, pe agresivitatea dincoace şi dincolo de limita sportivităţii a intrărilor la deposedare.
Decât să cerem pedepse cu suspendare pentru Zúñiga, omul cu faultul la Neymar, poate că ar fi mai fair să recunoaştem că genul acesta de joc agresiv (evident, având ca scop câştigarea balonului, nu distrugerea adversarului) e cel care produce fotbalul de cea mai înaltă calitate şi că riscul accidentărilor grave e unul dintre riscurile pe care şi le asumă băieţii aceştia plătiţi mai mult decât regeşte.
La 24 de ore distanţă de calificarea braziliană, Olanda a fost la un pas să producă drama perfectă, riscând să piardă locul in semifinală după un meci în care a avut mai multe ocazii decât în 5-1-ul cu campioana mondială en-titre, Spania. A fost nevoie de geniala schimbare de portar prestată de un Louis van Gaal aflat într-o formă mai bună decât oricare din echipele acestei Cupe, pentru ca ceata lui Robben să evadeze în ultimul moment de pe drumul pe al cărui finiş stătea scris GHINION MONDIAL.
Printre gesturile purificatoare executate de preotul-salvator Krul, se numără şi zgâlţâirea hotărâtă a barelor porţii pe care colegul Sneijder le izbise cu maximă furie, în două rânduri, în lungile minute ale asaltului batav. Apropo de Sneijder şi de riscurile meseriei de fotbalist, câţi dintre noi n-ar fi sfârşit în braţele unui psihiatru dacă rezultatul a două şuturi în bară, a zeci de pase şi centrări luminoase, a încă mai multe driblinguri, intervenţii, intercepţii ar fi fost eliminarea de către echipă care, preţ de 120 de minute, a tras un singur şut la poartă şi a avut un singur corner? Asta în condiţiile în care Sneijder e conducătorul de joc al Olandei, ţara aceea cu 3 finale mondiale pierdute din tot atâtea jucate.