Cupa Mondială 2014 (18) - Nenumita

What can you say about a twenty-five-year-old girl who died? That she was beautiful and brilliant? That she loved Mozart? And Bach? The Beatles? And me?
 
Ce poţi spune despre o cvintuplă campioană mondială care a murit? Că a fost, decenii la rând, frumoasă şi seducătoare? Că iubea samba? Şi fenta? Driblingul? Şi pe toţi cei care o priveau jucând?
 
În minutul 29, mi-aş fi dorit ca toţi jucătorii să se aşeze pe iarbă. Meciul oricum nu mai avea nici un rost. Fotbaliştii aşezaţi în iarbă, spectatorii în tribune, comentatorii în faţa monitoarelor, antrenorii sprijinind băncile de rezerve. Privind şi privindu-se. Ştergându-şi lacrimile şi transpiraţia. Reglându-şi pulsul, trăgându-şi sufletul, îndreptându-şi coloana. Tăcând. Mereu tăcând. Poate că din liniştea aceea am fi putut înţelege ceva.
 
Artiştii şi îndrăgostiţii vorbesc adesea despre o stare imposibil de numit care îi vizitează când şi când. Din care se nasc marile opere de artă şi marile poveşti de iubire.
 
Ceilalţi oameni au tendinţa să ironizeze această explicaţie cu vag iz supra-natural. Preferă argumente raţional-biologice. Cutare pictor a fost genial pentru că a avut un creier supra-dimensionat, cutare cuplu a umblat prin Paradis datorită potrivirii de hormoni.
 
Există argumente şi pentru Brazilia - Germania 1-7. Chiar şi pentru cele 6 minute de la 0-1 la 0-5. De la lotul subţire al sud-americanilor la supra-presiunea populară, de la catastrofa tactică produsă de Scolari (ar fi interesant de revăzut minutele de până la 0-2, când nemţii au cam mereu superioritate numerică în ultimii 20 de metri brazilieni) la perfecţiunea jocului german, de la nulitatea pe nume Fred (fără Barney, cum haios l-a poreclit Andrei Crăciun în Gazeta Sporturilor) la monumentul pe nume Klose (fără a-i uita pe Kroos, Khedira şi Müller). V-a convins vreunul?
 
Această Cupă Mondială ne-a adus de două ori în vecinătatea nenumitei, în proximitatea inexplicabilului. A fost, mai întâi, a doua repriza din Spania - Olanda 1-5 şi, acum, această semifinală. Această Cupă Mondială ne-a făcut tuturor, microbişti de profesie sau de ocazie, unul dintre cele mai minunate cadouri de pe această lume. Ne-a silit să privim în ochi şi să simţim în stomac ce e dincolo. Dincolo de puterea omului de a înţelege. Ne-a oferit şansa să vedem ceea ce doar scriitorii şi iubiţii pretindeau a vedea.
 
Brazilia a murit într-o seară superbă de vară. A avut parte de o înmormântare regală. S-a plâns mult, de la cel mai mic la cea mai frumoasă. Nimeni nu ştie să spună de ce şi cum s-a întâmplat. Chemaţi poeţii şi amorezii, poate ei vor putea inventa câteva vorbe! Sau, mai bine, scrieţi, desenaţi, cântaţi, dansaţi şi iubiţi!
 
Din fiecare din noi porneşte un drum spre dincolo. Când îl vom găsi, nu vom şti să-l numim, dar vom simţi, poate, dorinţa de a ne aşeza în iarbă şi de a privi. În linişte. Mulţumesc, Brazilia, oriunde te-ai afla!