Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Carte de Humanitas Fiction

Fiica lui Hokusai


Katherine Govier, traducere de Irina Bojin

23.07.2014
Editura Humanitas Fiction
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Katherine Govier
Fiica lui Hokusai

Traducere din engleză de Irina Bojin
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2014



*****
Intro

Scriitoarea canadiană Katherine Govier  s-a născut pe 4 iulie 1948 la Edmonton, Alberta. A studiat la University of Alberta şi York University. Este autoarea a nouă romane şi trei volume de proză scurtă, pentru care a primit mai multe distincţii literare.

Dintre romanele sale amintim Hearts of Flame (1991), Angel Walk (1996), The Truth Teller (2000), Creation (2002), Three Views Of Crystal Water (2005). Romanul Creation (dedicat celebrului ornitolog şi pictor John James Audubon) a figurat ca New York Times Notable Book of the Year în anul 2003.

Katherine Govier este editoarea a două antologii de proză scurtă (Without a Guide: Contemporary Women's Travel Adventures, 1999, şi Solo: Writers On Pilgrimage, 2003). S-a remarcat, de asemenea, ca autoare a unor eseuri despre artă şi a unor scenarii pentru televiziune şi radio. Între 1997 şi 1998 a fost preşedinta PEN Canada.

Romanul Fiica lui Hokusai (The Ghost Brush, 2010, publicat în SUA sub titlul The Printmaker's Daughter, 2011) dezvăluie portretul enigmaticei pictoriţe Oei. Trăind în umbra tatălui sãu, maestrul stampei japoneze Hokusai, Oei a lăsat în urmă o serie de opere care, dacă i-ar fi fost recunoscute, i-ar fi asigurat posteritatea unui mare artist.

Katherine Govier a câştigat Toronto Book Award (1992), Marian Engel Award (1997) şi s-a aflat de două ori pe lista scurtă la Trillium Book Award.

***
Sinopsis

În ultimii ani de viaţă, lovit de paralizie şi aproape incapabil să mai ţină pensula în mână, Hokusai e ajutat să picteze de fiica sa, Oei, multe dintre creaţiile lui târzii aparţinându-i de fapt acesteia, spun istoricii artei. Astfel, în spatele aprecierii şi recunoaşterii generale de care se bucură opera maestrului japonez, autor al celebrului Val de la Kanagawa sau al celor Patruzeci şi şase de privelişti ale Muntelui Fuji, se scrie povestea unei vieţi neîmplinite, a unei pictoriţe de talent, cu un stil propriu, sfâşiată între dragostea şi veneraţia faţă de tatăl ei, pasiunea de a picta, dar şi conştiinţa propriei valori. Fără să se complacă în existenţa banală şi cenuşie a femeilor din epocă, Oei îşi va trăi cu aceeaşi intensitate destinul artistic, poveştile de iubire şi prietenia de-o viaţă cu Shino, datorită căreia va pătrunde în culisele Yoshiwarei, cartierul plăcerilor, şi va cunoaşte viaţa plină de tristeţe şi privaţiuni a gheişelor şi curtezanelor. Urmărit pas cu pas, de la copilăria fascinantă alături de un tată care îi insuflă pasiunea pentru pictură până la moartea acestuia, survenită din pricina invidiei discipolilor, destinul lui Oei e înfăţişat într-o naraţiune de mare forţă, plină de dramatism şi culoare, evocând adesea arta maestrului japonez.

Amintind de Fata cu cercel de perlă a lui Tracy Chevalier, romanul Fiica lui Hokusai este o reconstituire, amplă şi palpitantă totodată, a vieţii pictoriţei japoneze Oei.

Încă din copilărie Oei i-a stat alături tatălui ei, pictorul Hokusai, în atelierul său. Într-o epocă în care rolul femeii era exclusiv domestic, reducându-se la slujirea soţului şi îngrijirea copiilor, Oei e o tânără inteligentă, talentată şi plină de personalitate, care visează la un viitor privilegiat. În scurt timp, ea îşi depăşeşte menirea de simplu ajutor al celebrului său tată, mai ales că acesta o iniţiază el însuşi în lumea pitorească, plină de erotism, dar şi de violenţă a gheişelor şi curtezanelor din Yoshiwara, pe care Oei va ajunge să o redea în stampele ei pictate în culori inconfundabile.

"De la lumea pestriţă şi efervescentă a bordelurilor, atelierelor de pictură şi teatrelor kabuki la lumea rurală, romanul extraordinar de bogat în detalii, plin de acţiune, tulburător al lui Katherine Govier e populat de personaje vii şi încărcat de amănunte spectaculoase din istoria Japoniei şi din vieţile cumplit de grele ale femeilor şi artiştilor." (Booklist)

"Katherine Govier uimeşte prin capacitatea ei extraordinară de a trata teme mari ocupându-se totodată de dramele mărunte ale personajelor. Un roman strălucit, foarte emoţionant, care porneşte de la o cercetare minuţioasă." (Publishers Weekly)
Linie

Fragment

Drumul care ne aştepta a doua zi era la fel de lung. Mă uitam la cei care treceau pe lângă noi călare pe cai de samar, dar nu îndrăzneam să-l întreb pe tata dacă am putea avea şi noi unul. Ne dădeam la o parte atunci când din spate se apropia un kago al vreunui negustor bogat, purtat pe umeri de servitori cu muşchii umflaţi şi ochii ieşiţi din orbite. După ce am mers vreme îndelungată, ne-am aşezat pe marginea drumului. M-am întins pe iarbă în timp ce tata desena trei copii grăsuni de ţăran care înălţau un zmeu pe câmp.
- Unde e marea?
- Ţi-am mai spus. Aproape am ajuns. Nu-i simţi mirosul?

Am adulmecat aerul. Într-adevăr, avea alt miros. Mirosea a sare.
- O să-ţi placă. E o lighioană uriaşă, care doarme şi se trezeşte. Urlă şi geme, dar e propriul ei stăpân.
- Şi unde ai să găseşti un editor?
- Nu mai vreau să aud de editori. Am să desenez cărţi de joc cu poeme şi am să le vând eu însumi. Am să pictez volume cu imagini hazlii pentru femeile bogate.

Ceva mai încolo am dat de o ceainărie. Alături se afla un atelier unde un bărbat şi membrii familiei lui ciopleau amulete de lemn cât degetul mare al mâinii, numite netsuke. Hokusai i-a desenat. Eu m-am uitat la amulete - un Buddha gras, o vulpe, o pisică adormită, o sobă. Mi-aş fi dorit şi eu una. Aş fi putut să o ţin în palmă şi să o strâng în pumn. Aş fi putut să o ascund în chimono, atunci când îl căpătam înapoi. Cu toţii ascundeam obiectele de valoare, nu de teamă să nu ne fie furate, ci fiindcă plăcerile nu ne erau îngăduite. Singurele noastre răsfăţuri erau ascunse, ca de pildă picturile pe care negustorii le comandau pentru căptuşeala hainelor.

Norii se adunaseră şi cerul ne privea ameninţător. Eram doar în a treia zi a noului an. O zi de primăvară, dar rece. În scurtă vreme avea să înceapă să plouă. Am ajuns la un popas. Clădirile întunecate erau înghesuite unele în altele pe ambele părţi ale drumului: hanuri, grajduri şi, deasupra câtorva trepte, un mic templu pentru călători, adăpostit sub porţi roşii. Tocmai când ne pregăteam să intrăm ca să ne aşezăm lângă o sobă fierbinte, a apărut o mulţime de oameni. Bărbatul care împletea din paie apărători pentru copitele cailor îşi rânduia căruciorul. Un vânzător de tăiţei a aprins focul sub un cazan mare, plin cu apă. Nişte ţărani aduceau copii schilozi, bătrâni orbi, femei însărcinate.
- La ce fel de templu am ajuns? l-am întrebat pe vânzătorul de tăiţei.
- Nici un templu, a zis el râzând. Neguţătorii olandezi merg la Edo să se prezinte shogunului. Vor ajunge aici până cade înserarea. Unul dintre ei e doctor.

Olandezii erau singurii străini cărora le era îngăduit să facă negoţ în ţara noastră. Hokusai zicea că din pricină că erau gata să se dezică de cartea lor sfântă, doar ca să-l încredinţeze pe shogun că nu vor propovădui religia zeilor creştini.
- Îmi pare un motiv neîntemeiat ca să ai încredere în cineva, mi-a zis când l-am întrebat.

Mi-am adus aminte de diavolii cu păr roşu pe care îi zărisem prin fereastra înaltă de la Nagasakiya atunci când tata s-a dus să facă desenul. Mi-am amintit cum a răcnit mulţimea când au ieşit pe uşă afară. Mi-am dat seama că şi ei erau tot oameni şi se închinau zeului banilor.

*

Cu patru ani în urmă, un căpitan olandez venise acasă la noi. Îi ceruse tatei să picteze două suluri cu întâmplări din viaţa unui bărbat şi a unei femei din Japonia, de la naştere la moarte. Sulurile erau pentru comandant. Ne-a oferit o sută cincizeci de ryo pe ele. Apoi căpitanul a mai comandat două suluri, pentru el, şi ne-a oferit aceeaşi sumă. A zis că vor rămâne în Edo încă zece zile, nu mai mult, şi că lucrările trebuiau terminate până la plecare.

Era o sumă enormă. După ce a ieşit, noi am dansat în atelier. Ca de obicei, nu aveam bani şi barbarii cu părul roşu ne scoteau din încurcătură. Totuşi, timpul era scurt şi trebuia să punem cu toţii umărul la treabă.

Surorile mele au pisat pigmenţii şi i-au dizolvat în apă. Eu, fiind cea mai mică, spălam pensulele şi făceam tot felul de treburi. Elevii s-au aşezat de-a lungul sulurilor şi umpleau cu culoare acolo unde li se spunea.

Chiar şi aşa aveam de dus la bun sfârşit o muncă enormă, care nu putea fi întreruptă, aşa că abia dacă apucam să dormim. Hokusai voia să facă un lucru de cea mai bună calitate.
- Va trebui să le spunem olandezilor că nu putem termina sulurile în zece zile, a zis în cele din urmă.

M-au trimis pe mine să duc solia. Căpitanul Hemmy a aplecat spre mine capul îmbrăcat într-un norişor de păr creţ, auriu, şi m-a anunţat cu voce tunătoare că olandezii nu mai puteau sta în capitală şi erau nevoiţi să plece fără a mai lua sulurile. Am alergat înapoi la atelier ca să dau teribila veste. Tata s-a mulţumit să mormăie ceva şi a continuat să deseneze clopotele templului, care îi dădeau multă bătaie de cap. Nimic, nici măcar anularea comenzii, nu-l putea abate de la lucru.

Spre norocul nostru, shogunul a tot amânat primirea străinilor. Zilele treceau şi olandezii încă mai aşteptau să fie chemaţi la castel. Noi lucram mai departe la suluri. Shogunul parcă ţinea cu noi, deşi, fireşte, nici nu putea fi vorba de aşa ceva. Interzisese acest fel de negoţ.

Patru zile mai târziu am terminat pictatul sulurilor.

Am ţinut-o într-o fugă până la Nagasakiya ca să duc vestea. Ni s-a spus să aducem sulurile în aceeaşi zi.

Opperhoofd a fost foarte mulţumit de sulul pictat şi ne-a dat atâţia ryo câţi ne promisese. Dar căpitanul Hemmy şi-a pus ochelarii pe vârful nasului şi a aşezat sulurile unul lângă altul. L-a comparat pe al lui cu al superiorului, desfăşurându-le puţin câte puţin.

Hokusai a ridicat ochii în tavan, a rotit privirile prin cameră. A fluierat o scurtă melodie. A tras un vânt.
- Sunt amândouă la fel? Amândouă făcute de mâna ta?

Hokusai n-a crezut de cuviinţă să-i răspundă.

Căpitanul Hemmy şi-a scos ochelarii de pe nasul lung şi subţire.
- Cred că ale mele sunt copii, a zis. Nu sunt de aceeaşi calitate. Preţul ar trebui să fie pe jumătate.

Era o jignire îngrozitoare.

Fără să scoată o vorbă, neatins în demnitatea lui, Hokusai şi-a strâns chimonoul în faţă, apoi şi-a dres glasul şuierând în felul bine cunoscut. A făcut un pas înainte şi, cu mare grijă, a rulat a doua pereche de suluri, atingându-le doar cu vârful degetelor. N-a făcut o plecăciune. M-a luat de mână şi am ieşit. Uşa mare de lemn s-a închis în urma noastră şi ne-am găsit din nou pe străzile Japoniei.

Acasă mama a luat cei o sută cincizeci de ryo şi i-a cerut şi pe ceilalţi. Tata i-a arătat a doua pereche de suluri.
- A încercat să mă tragă pe sfoară.

Mama a început să ţipe.
- Îţi dai aere de domn, dar te porţi ca un ţăran! Ce te ţii aşa cu nasul pe sus?
- Nu înţelegi nimic.
- Avem nevoie de banii ăştia. Jumătate din ei sunt deja cheltuiţi.

El a ridicat din umeri.
- Vrei să spui că nu-i aşa? Uită-te la copilul ăsta. E flămând!

L-a împins în faţă pe frăţiorul meu. Ori poate credea că nouă, fetelor, nu ne era foame?

În cămăruţele în care trăiam nu aveam cum să ne ferim de certurile lor. Eu şi sora mea ne târam într-un colţ şi ne astupam urechile, dar ţipetele tot le auzeam.
- Unde e neisprăvitul de frate mai mare? Ar trebui să aducă bani acasă!
- Ai grijă, femeie! Dacă blestemi copiii soţiei mele moarte, o să vină diavolii după tine.
- Iar tu, Tokitaro - îi spunea pe numele primit la naştere, ca să-i aducă aminte că nu s-a ales mai nimic de capul lui -, îi iubeşti pe cei morţi, nu pe cei vii. Te iubeşti pe tine, dar nu şi pe credincioasa ta soţie. O sută cincizeci de ryo ar fi scăpat casa asta de mizerie.

Mă rugam să tacă. Dar ea s-a pornit să se văicărească şi mai cu foc, învârtindu-se prin cameră asemenea unui şoim prins de furtună. Până la urmă, istovită, s-a prăbuşit la pământ.
- Furia te secătuieşte de puteri. Eu însă te iert, a spus tata cu glas blând. Aşa eşti tu. Nu mă înţelegi şi nu mă vei înţelege niciodată.

Mama a izbucnit în plâns.
- Care parte a sărăciei noastre crezi că nu o simt? a continuat Hokusai. Frigul şi umezeala? Hainele zdrenţuite? Faptul că lucrez nopţi întregi? Că fata asta face treburi pe care le făceam eu ca băiat? Că, în ciuda faimei de care mă bucur în toată Japonia, noi mâncăm doar orez? Tu oi fi crezând că asta e mizeria, a vorbit Bătrânul mai departe, dar să ştii că se poate şi mai rău. Atunci când un străin, un barbar, se uită cu dispreţ la mine. Când spune că n-am făcut un lucru de calitate.

Până aici vorbise potolit, dar atunci şi-a ieşit din fire. A început să fluture din mâini şi să bată din picior.
- Oricum, e un om rău. Nu are nimic bun în el. Miroase urât.
- Se hrănesc cu carne de vacă, de aia, a zis ea.
- Puţin îmi pasă ce mănâncă.
- Puţin îţi pasă de ce mâncăm noi, i-a tăiat ea vorba ţipând.
- Eu pun preţ pe respect!
- Nu te poţi hrăni cu respect!
- Ba eu pot!

A holbat ochii, s-a aşezat jos cu picioarele încrucişate şi s-a apucat să soarbă şi să clefăie, frecându-şi burta cu palma. Eu mă tăvăleam pe jos de râs. Surorile mele mai mari îl urau fiindcă o lua pe mama peste picior. Iar mama s-a apucat să se văicărească. Fratele meu mai mic stătea cu ochii aţintiţi la focul care abia pâlpâia în vatră. Sakujiro aproape că nu vorbea. Mama îl legăna de pe un şold pe altul, ca pe un săculeţ cu orez. Băieţelul era un mister pentru noi toţi. Eu însă credeam că nu e prost deloc.
- Vezi, femeie, ăsta e neajunsul tău: nu poţi râde.
- Să râd? a strigat mama. Nu, în schimb pot să plâng.

Cu asta s-au potolit vreme de un ceas sau două. Apoi el i-a cerut să-i dea un castron gol la cină, ceea ce ea a şi făcut. El şi-a luat beţigaşele şi ducea mâncarea nevăzută la gură, zâmbind şi făcându-mi complice cu ochiul.
- De încăpăţânat ce eşti nu ţi-o fi nici foame, da' cu mine să ştii că nu merge aşa. Eu simt foamea în burtă.

Nu era greu de înţeles: Hokusai se hrănea cu lucruri nevăzute, cum erau ele, bune sau rele. Nu era o luptă cinstită, recunosc. El era un geniu al zeflemelei. Ştia să se folosească de cuvinte aproape tot la fel de bine ca de pensule. Pe deasupra era şi un actor înnăscut. Adormeam ascultându-i poveştile cu stafii şi mă trezeam auzindu-i glumele. Eu îl înţelegeam pe Bătrân, mama nu.

Mă simţeam deasupra ei. Eu şi tata ne simţeam superiori.

În noaptea aceea am mers la Yoshiwara, nădăjduind să o putem vedea pe Shino.

A doua zi au luat-o de la capăt.
- Fetele tale suferă de frig din cauză că nu avem cărbuni pentru foc. Fiul tău...

A arătat spre băiat. Sakujiro zgândărea focul cu un beţigaş. Pe feţişoara lui nu se citea nimic. Te lua cu fiori când îl priveai, recunosc. Nici măcar ea nu găsea cuvinte să vorbească despre el.
- Pictezi frumoasele alea care sunt de vânzare, în timp ce eu, virtuoasa ta soţie, am doar un chimono...
- Of, mă oboseşti, mă oboseşti, a zis el cu voce blândă, aplecat peste un desen; lucrase toată noaptea. Ca să nu ne mai certăm, hai să zicem că trăim în mizerie. Ce vreau eu să spun e că prefer mizeria umilinţei.
- De ce? s-a înverşunat ea. Umilinţa nu înseamnă nimic pentru mine. E ca un ţânţar pe care îl alungi. Pe când mizeria o simţi în oase.
- Gândeşti ca în vremurile de demult, când nu erau decât ţărani. Au trecut mulţi ani de atunci, s-a întors Hokusai împotriva ei. N-ai nici un pic de mândrie. Mândria ţine de spirit. Al tău unde este?

Mai târziu, când s-au întins pe rogojină şi s-au iubit, i-a vorbit din nou blajin. O împingea în faţă şi o trăgea înapoi, ca pe un pachet de pe care vrei să scoţi învelitoarea. A pus-o în genunchi şi a îngenuncheat în spatele ei.
- Fă aşa şi am să te pictez, i-a spus. Nu asta vrei?
- Nu vreau să fiu în desenele hazlii! a protestat ea.
- Te învăţ eu cum.

El râdea, iar ea plângea. Apoi l-a luat cu binişorul. Eram un copil, dar auzisem multe femei încercând să încânte un bărbat cu vorbe dulci.
- Ia spune-mi, soţiorule, nu-ţi pare rău că n-ai luat cei o sută cincizeci de ryo?

Shino n-ar fi întrebat niciodată aşa ceva.

A doua zi să vezi şi să nu crezi! Căpitanul Hemmy şi garda lui japoneză şi-au făcut din nou apariţia la uşa noastră. M-au pus să-i spun translatorului lor că tata e ocupat şi nu-i poate primi.
- Înţeleg, a spus el. Numai că noi avem multă răbdare.

Au stat la uşă toată ziua. Când s-a înserat, l-am lăsat pe translator înăuntru. A făcut o plecăciune adâncă şi şi-a cerut iertare pentru că Hokusai fusese bănuit a fi făcut o copie. Căpitanul Hemmy se gândise mai bine. Dorea să ia sulurile şi adusese banii.

Tata nu voia să le vândă, ştiam foarte bine. Dar ţipetele mamei nu rămăseseră fără ecou.
- Du-te să cauţi printre cărţile din atelier, mi-a spus. Vezi dacă sulurile mai sunt de vânzare.

M-am dus în camera cealaltă şi m-am jucat vreme îndelungată cu pisicile, după care am adus translatorului sulurile şi povestea s-a sfârşit. Noi ne-am plătit datoriile şi mama a fost fericită o vreme, iar când el râdea, se punea şi ea pe râs.

Mai târziu am aflat că, în lunga călătorie spre Nagasaki, căpitanul Hemmy murise.
- Ooo! Ai văzut? Ai văzut ce s-a întâmplat? Ţi-am spus eu! repeta Hokusai, apoi făcea iar ooo şi aaa. Ai văzut? Ţi-am spus că intrase un spirit rău în el. A pus stăpânire pe el şi l-a dus la pieire. Cred că i s-a tras de la dezechilibrul celor patru grăunţe. Era plin de fiere. Nici măcar medicina occidentală nu l-a putut salva.

Hokusai s-a rugat, a intonat cântece religioase, a luat ierburi chinezeşti şi a tras fum de tămâie pe nas. Voia să se cureţe de spiritul nefast al căpitanului Hemmy.

Mă întrebam uneori ce se întâmplase cu sulurile cumpărate de Hemmy înainte să moară. Nimeni nu ştia. Poate că ajunseseră în Europa, duse de un tovarăş de-al lui. Poate că fuseseră vândute acolo şi aşa se crease faima care avea să ne facă viaţa un pic mai uşoară, înainte să ne-o facă mult mai grea.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer