Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Carte de Humanitas Fiction

Păzitoarea tainei


Kate Morton, traducere de Sînziana Dragoş

06.08.2014
Editura Humanitas Fiction
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Kate Morton
Păzitoarea tainei
Traducere din engleză de Sînziana Dragoş
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2014



*****
Intro

Kate Morton s-a născut în 1976 la Berri, în sudul Australiei, fiind cea mai mare dintre cele trei fete ale familiei. A studiat arta dramatică la Trinity College din Londra, audiind apoi un curs despre Shakespeare la Royal Academy of Dramatic Art din capitala britanică.
 
Dar nu actoria avea să îi aducă celebritatea, ci scrisul. A urmat cursurile de literatură engleză de la University of Queensland, pe care le-a absolvit ca şefă de promoţie. Şi-a continuat studiile cu o lucrare de masterat care a avut drept temă tragedia în literatura epocii victoriene. Primul ei roman, Casa de la Riverton (The House at Riverton; Humanitas Fiction, 2009, 2013), a fost publicat în Australia în 2006 cu titlul The Shifting Fog, iar un an mai târziu, cu noul titlu, în Marea Britanie şi Statele Unite. A fost desemnat de Sunday Times drept cel mai bine vândut roman al anului 2007 în Marea Britanie, iar de New York Times drept una dintre cele mai bine vândute cărţi ale anului 2008 în SUA.
 
Cel de-al doilea roman, Grădina uitată (The Forgotten Garden, 2008; Humanitas Fiction, 2011), a ajuns pe primul loc în topul best-sellerurilor din Australia şi Marea Britanie şi a fost desemnat de Sunday Times drept cea mai vândută carte a anului.
 
În 2010 vede lumina tiparului cel de-al treilea roman al lui Kate Morton, Orele îndepărtate (The Distant Hours; Humanitas Fiction, 2013), care se bucură de acelaşi succes, ajungând pe primul loc în topurile de vânzări din Spania şi pe locul al doilea în Marea Britanie şi Norvegia. Drepturile de ecranizare au fost cumpărate de casa de filme a lui Clint Eastwood.
 
Cel mai recent roman al ei, Păzitoarea tainei (The Secret Keeper), apărut în toamna lui 2012 şi devenit la rândul lui bestseller, a fost recompensat cu American Library Association Award 2013, Women's Fiction Category. De asemenea, cel de-al patrulea roman al scriitoarei Kate Morton, Păzitoarea tainei, a câştigat, în 2012, Fellowship of Australian Writers National Literary Awards - Christina Stead Award, iar în 2013, People's Choice - Queensland Book of the Year, a figurat în topurile de vânzări din The Times şi New York Times.
 
Romanele lui Kate Morton - Casa de la Riverton, Grădina uitată, Orele îndepărtate şi Păzitoarea tainei -, vândute în milioane de exemplare, sunt publicate în peste 40 de ţări. Fiecare dintre cele patru romane a câştigat Australian Book Industry Award for General Fiction Book of the Year.
*
Sinopsis

1961: Într-o superbă zi de vară, când familia ei organizează un picnic pe malul pârâului ce străbate terenul fermei Greenacres, Laurel se ascunde de părinţi şi de surori. Are 16 ani şi vrea să viseze în voie la prima ei iubire, rebelul Billy, şi la luminile rampei, care o aşteaptă la Londra, departe de cadrul bucolic al copilăriei. Însă, până la apusul soarelui, Laurel va fi martora unei crime terifiante, care o va marca toată viaţa.
 
2011: Actriţa consacrată, Laurel Nicolson se întoarce acasă pentru a-şi sărbători, împreună cu surorile ei, mama nonagenară, al cărei sfârşit este aproape. De veghe la căpătâiul lui Dorothy, Laurel este copleşită de amintirile traumatizante din adolescenţă, iar vorbele şoptite de bătrână la hotarul dintre somn şi trezie îi oferă o pistă de investigaţie. Asemenea unui detectiv, Laurel începe să cerceteze trecutul familiei, aducând la lumină întâmplări incredibile, petrecute în Londra zguduită de bombardamentele din cel de-al Doilea Război Mondial.
 
Pendulând între anii '40, '60 şi prezent, Păzitoarea tainei este în primul rând povestea a trei personaje din lumi complet diferite - Dorothy, Vivien şi Jimmy - care se întâlnesc în Londra din anii războiului iar vieţile lor ajung să fie, în mod violent şi fatal, legate între ele. Un splendid roman despre fragilitatea visurilor de tinereţe şi puterea legăturilor de familie, despre prietenie şi trădare, despre dragoste adevărată şi obsesie bolnavă, despre destine zdrobite şi vieţi salvate miraculos.
 
"Păzitoarea tainei este mai mult decât saga unei familii; este un roman istoric şi de mistere a cărui naraţiune captivantă înglobează destinele a mai multe generaţii." (Historical Novel Society)
 
"Plină de răsturnări de situaţie care marchează aproape geometric naraţiunea şi revelaţii şocante, Păzitoarea tainei este amestecul perfect de mister, iubire şi istorie. Un roman minunat care explorează trecutul, prezentul şi viitorul şi le reaminteşte cititorilor că lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi. Lectura cărţii e o adevărată delectare." (Examiner.com)
 
"Cu fiecare carte Kate Morton devine tot mai ingenioasă în orchestrarea secretelor de familie." (Kirkus Reviews)
 
"Kate Morton creează personaje memorabile şi ţese o intrigă impecabilă, care leagă permanent trecutul şi prezentul." (People Magazine)
 
Linie

Fragment

Laurel era convinsă că sunt anumite momente când ajungi la o răscruce: când din senin se întâmplă ceva care îţi schimbă cursul vieţii. Premiera piesei lui Pinter fusese un astfel de moment. Aflase din ziar şi simţise că era absolut necesar să se ducă şi ea. Le spusese părinţilor că o invitase Shirley pe la ea şi o pusese să-i jure că nu o dă de gol, după care luase autobuzul de Cambridge.
 
Era prima dată când mergea singură undeva şi, aşezată în sala întunecată a Teatrului Artelor, uitându-se cum petrecerea de la ziua de naştere a lui Stanley se prefăcea într-un coşmar, a simţit un entuziasm nemaiîntâlnit până atunci. Părea a fi revelaţia ce le îmbujora în fiecare duminică dimineaţa, la biserică, pe domnişoarele Buxton, iar Laurel bănuia că entuziasmul lor era produs mai degrabă de tânărul preot decât de cuvântul Domnului. Aşezată pe marginea locului ei ieftin, pătrunsă de fluidul dramei de pe scenă ce parcă i se revărsa în vine, Laurel îşi simţise chipul năpădit de fierbinţeală şi îşi dăduse seama, nu ştia exact de ce anume, dar înţelesese că viaţa înseamnă mult mai mult şi că i se aşterne dinainte.
 
Păstrase taina aceasta neştiind ce să facă cu ea, nesigură că ar putea s-o explice altcuiva, până când, cu câteva seri în urmă, îi mărturisise lui Billy, care o cuprinsese în braţe, apăsându-i obrazul pe pielea jachetei.
 
Laurel a scos scrisoarea din carte şi a citit-o din nou. Era destul de scurtă, spunea doar că o s-o aştepte cu motocicleta la capătul aleii, sâmbătă după-masă la două şi jumătate - să o ducă în locul acela care-i place lui atât de mult, pe malul mării.
 
S-a uitat la ceas, mai avea două ore.
 
Dăduse din cap când îi povestise ce simţise la spectacolul cu piesa Petrecerea. Îi vorbise despre Londra, despre teatre şi despre orchestrele pe care le văzuse într-atâtea cluburi de noapte, iar Laurel întrevăzuse atâtea posibilităţi sclipitoare! Şi-apoi o sărutase, primul sărut adevărat, şi becul electric din capul ei a explodat, năpădind totul cu o lumină albă.
 
S-a dat într-o parte, spre locul unde era proptită oglinjoara de mână a lui Daphne şi s-a privit îndelung, studiindu-şi cozile pe care şi le făcuse cu atâta grijă la ochi cu dermatograf. Mulţumită că erau cât de cât egale, şi-a aranjat bretonul, străduindu-se să-şi potolească senzaţia de greaţă pe care i-o dădea gândul că ar fi putut uita ceva important. Şi-a amintit de prosopul de baie, costumul şi-l pusese deja pe sub rochie. Le spusese părinţilor că doamna Hodgkins avea nevoie de ea câteva ore să măture şi să mai deretice prin salon.
 
Laurel s-a îndepărtat de oglindă şi a început să-şi roadă o unghie. Nu-i stătea în fire să se furişeze aşa, era o fată cuminte, toată lumea o lăuda: profesorii, mamele prietenelor, doamna Hodgkins - dar nu avea de ales. Cum ar fi putut să le explice mamei şi tatei?
 
Căci era sigură că părinţii ei nu ştiuseră niciodată ce înseamnă dragostea cu adevărat, oricâte poveşti le-ar fi înşirat despre felul în care s‑au cunoscut. Se iubeau, desigur, dar în felul acela bătrânesc, cuminte, exprimat prin mângâieri prieteneşti pe umeri şi numeroase ceşti de ceai. Nici pe departe - a oftat Laurel din adâncul sufletului. Putea fi convinsă că nici unul nu a simţit vreodată celălalt fel de a iubi, cu scăpărări ca focurile de artificii, cu bătăi de inimă şi dorinţe... fizice, se gândi ea, roşind toată.
 
O adiere caldă a adus ecoul îndepărtat al râsului mamei, făcând-o să-şi dea vag seama că se afla la o răscruce a vieţii. Biata mama! Nu era vina ei că îşi irosise tinereţea în război. Că ajunsese la douăzeci şi cinci de ani când îl cunoscuse pe tata şi se măritase cu el, că mai credea că poate să-i înveselească cu bărcuţe de hârtie când vreunul dintre ei avea nevoie de îmbărbătare, că momentul cel mai frumos al verii pentru ea fusese când câştigase premiul Clubului de grădinărit şi-i apăruse poza în ziar (nu doar în cel local, ci şi în cele de la Londra, care preluaseră ştirea la rubrica de evenimente regionale). Tatăl lui Shirley, care era avocat, o decupase cu grijă din ziar şi le-o adusese să le-o arate. Mama se prefăcuse stânjenită şi protestase când tata o lipise pe uşa frigiderului celui nou, dar numai cu jumătate de gură, şi nu a mai dezlipit-o de acolo. Chiar era mândră de tecile ei de fasole neobişnuit de lungi şi chiar la asta se gândea Laurel. A scuipat o bucată zdravănă de unghie. Parcă era mai blând să înşeli pe cineva care se mândrea cu tecile de fasole produse în grădină decât să îl sileşti să admită că lumea s-a schimbat.
 
Laurel nu era expertă la minciuni. Familia lor era unită, toată lumea ştia asta. Unii îi spuneau în faţă, alţii vorbeau pe la spate, după cum aflase. Şi, în ochii multor străini, familia Nicolson comitea păcatul foarte ciudat de a părea că se iubesc mult unii pe alţii. Dar mai apoi lucrurile s-au schimbat. Deşi Laurel trecuse prin toate stările obişnuite, simţise o înstrăinare ciudată mai nou. S-a încruntat uşor când adierea vântului de vară i-a răvăşit părul peste obraji. În serile când stăteau cu toţii împrejurul mesei şi tata făcea glumele acelea ale lui lipsite de haz, de care râdeau oricum cu toţii, se simţea de parcă i-ar fi privit de la distanţă, de parcă ei ar fi fost într-un tren, bucurându-se de aceleaşi vechi ritualuri ale familiei, iar ea s-ar fi aflat singură pe peron, uitându-se la ei cum se îndepărtează.
 
Doar că ea va fi cea care va pleca, şi asta destul de curând. Se interesase de mult: la Şcoala Centrală de Teatru şi Oratorie, acolo trebuia să ajungă. Şi se întreba ce vor spune părinţii ei când îi va anunţa că voia să plece. Nici unul dintre ei nu călătorise prea mult, mama ei nu se dusese nici măcar până la Londra de când se născuse Laurel, şi simpla sugestie că fiica lor mai mare se gândea să se mute acolo, ca să nu mai vorbim de o existenţă dubioasă în lumea teatrului, le-ar fi produs o stupoare totală.
 
Dedesubt rufele se clătinau umede pe sârmă. Un crac al blugilor pe care bunica Nicolson îi ura atât de mult ("Arăţi de doi bani îmbrăcată cu ei, Laurel, nu-i nimic mai urât decât o fată care se expune fără rost") se lovea de celălalt, speriind găina cu o singură aripă, făcând-o să cotcodăcească şi să se învârtească bezmetică. Laurel şi-a pus pe nas ochelarii de soare cu rame albe şi s-a proptit de peretele de lemn al căsuţei din copac.
 
Problema cu războiul era aşa: se terminase de mai bine de şaisprezece ani, adică aproape întreaga ei viaţă, şi lumea mersese înainte. Totul era altfel acum. Măştile de gaze, uniformele, cupoanele de raţie şi toate celelalte se mai găseau doar în cufărul kaki pe care-l ţinea tata în pod. Din păcate, mulţi nu păreau să îşi dea seama de asta, aproape majoritatea celor trecuţi de douăzeci şi cinci de ani.
 
Billy spunea că nici nu va putea găsi cuvintele cu care să îi facă să înţeleagă. Spunea că ăsta era "conflictul între generaţii" şi că nu avea rost să încerce să le explice tot timpul. Că era aşa cum scria în cartea aceea a lui Alan Sillitoe pe care o purta cu el peste tot: nu te puteai aştepta ca adulţii să-şi înţeleagă copiii, iar, dacă îi înţeleg, atunci e ceva în neregulă.
 
O parte a sufletului lui Laurel - fetiţa cuminte, care-şi asculta părinţii - o făcea să nu fie de acord cu el, dar nu i-a spus nimic. Gândurile i‑au zburat însă la serile din ultima vreme când reuşea să fugă de surorile ei, ieşind afară, în amurgul îmbălsămat, cu tranzistorul ascuns sub bluză, şi se urca în căsuţa din copac. Ajunsă acolo, singură, se grăbea să potrivească rotiţa în dreptul postului Luxemburg, să se întindă pe spate, în întuneric, şi să se lase cuprinsă de muzica ce năpădea peisajul neclintit de ţară cu ritmurile celor mai noi cântece, furnicându-i pielea la gândul îmbătător că făcea parte din ceva deosebit: o conspiraţie mondială, un grup tainic. O nouă generaţie, care asculta în acelaşi timp, care înţelegea că avea dinainte întreaga viaţă, lumea, viitorul...
 
A deschis ochii şi imaginea a dispărut, lăsând în urmă o senzaţie plăcută de căldură. S-a întins mulţumită, urmărind zborul unui şoim care străbătea norii răzleţi. Zboară, pasăre, zboară! Aşa va face şi ea, imediat ce va termina şcoala. S-a uitat mai departe după ea fără să clipească, până când pasărea a devenit doar un punct pierdut în albastrul cerului, spunându-şi că, dacă ar reuşi şi ea să facă la fel, şi-ar putea convinge părinţii să vadă lucrurile ca ea şi viitorul se va desfăşura cum trebuie.
 
Ochii i s-au umezit triumfători şi şi-a întors privirile spre casă: spre fereastra camerei ei, spre margaretele pe care le plantase cu mama pe mormântul bietului pisoi Constable, spre crăpăturile dintre cărămizi unde obişnuia, când era mică, să lase scrisori pentru zâne - ce penibil!
 
Avea amintiri şi mai vechi, mai de mult, când era şi mai mică şi aduna cochilii dintr-o baltă de pe plajă, când mânca în fiecare seară în sufrageria pensiunii de la mare a bunicii, dar păreau atât de îndepărtate, de parcă ar fi fost vise. Casa de la fermă era singurul ei cămin adevărat. Şi, deşi nu-şi dorea şi ea un fotoliu ca al părinţilor, îi plăcea să îi ştie aşezaţi în fotoliile lor gemene în fiecare seară, să fie convinsă că, atunci când pe ea o cuprinde somnul, ei stau acolo, în partea cealaltă a zidului şi şuşotesc, şi că nu ar trebui decât să întindă braţul ca să dea peste vreuna dintre surorile ei.
 
Ce-o să le mai ducă dorul când va pleca!
 
Laurel a clipit. Chiar o să-i fie dor de ele, şi-a dat ea seama brusc, de parcă ar fi avut un bolovan în stomac. Deşi îi luau hainele, îi rupeau rujurile, îi zgâriau discurile, tot îi va fi dor de ele. De gălăgia şi de căldura lor, de tevatura, de ciorovăiala şi de veselia lor molipsitoare. Erau ca o haită de căţeluşi, rostogolindu-se una peste alta în dormitorul lor comun. Îi copleşeau pe străini şi asta le făcea plăcere. Erau fetele Nicolson: Laurel, Rose, Iris şi Daphne, o întreagă grădină, cum îi plăcea tatei să spună atunci când bea un pahar în plus. Nişte adevărate belele, cum se văita bunica după vacanţele de vară petrecute la ea.
 
Auzea acum chiotele şi strigătele îndepărtate, plescăitul apei şi simţea un nod în stomac. Parcă le vedea, ca într-un tablou de demult. Cu fustele prinse în elasticul chiloţilor, fugărindu-se prin băltoace: Rose, cocoţată pe o piatră, bălăngănindu-şi gleznele subţiri în apă şi fluturând o nuia udă, Iris, furioasă foc că se udase, Daphne cu părul numai cârlionţi, prăpădindu-se de râs.
 
Pătura de picnic în pătrăţele era desigur întinsă pe iarba de pe mal, mama stătea cu picioarele în apă până la genunchi, acolo, la cotitura pârâului, unde era apa mai adâncă, să-şi lanseze bărcuţele de hârtie, iar tata le privea dintr-o parte, cu pantalonii suflecaţi şi cu ţigara atârnată între buze. Laurel parcă-i şi vedea privirea lui obişnuită, blândă şi uimită de cât de norocos era că viaţa îl adusese acolo, tocmai atunci.
 
La picioarele tatei lipăia bebeluşul, ţipând şi râzând, cu mâinile întinse să prindă bărcuţa mamei. Lumina ochilor lor...
 
Bebeluşul. Avea desigur şi un nume, Gerald, dar nimeni nu-i spunea aşa. Era un nume prea de om mare, iar el era doar un prunc mititel. Împlinea doi ani chiar în ziua aceea, dar avea încă faţa rotundă, cu gropiţe, şi ochii îi sclipeau de neastâmpăr. Şi mai erau şi picioruşele alea dolofane, pe care Laurel de-abia se abţinea să nu i le ciupească prea tare. Toţi se străduiau să-i fie pe plac şi toţi se lăudau că pe ei îi iubea cel mai mult, dar Laurel ştia prea bine că lui i se lumina chipul cel mai tare când o vedea pe ea.
 
Şi-atunci cum ar fi putut să piardă vreo clipă din petrecerea de ziua lui de naştere? Ce era în capul ei de se ascunsese în căsuţa din copac atâta timp, mai ales când avea de gând să o şteargă mai târziu cu Billy?
 
Laurel s-a încruntat şi şi-a alungat senzaţia de vinovăţie, hotărâtă să îndrepte lucrurile: o să se dea jos şi o să se ducă să ia cuţitul de pe masa din bucătărie să-l ducă acolo, lângă pârâu. O să fie fiica perfectă, sora cea mare şi cuminte. Dacă reuşea toate acestea în următoarele zece minute, o să adune bile albe pe graficul imaginar pe care îl avea mereu în minte. Adierea caldă a vântului i-a atins picioarele înnegrite de soare când a păşit pe prima treaptă a scării de lemn.
 
Mai târziu, Laurel se întreba dacă lucrurile s-ar fi petrecut altfel dacă s-ar fi mişcat mai încet. Dacă nu cumva toată grozăvia aceea ar fi putut fi evitată dacă ar fi avut mai multă grijă. Dar nu avusese cum să facă altfel. Se grăbea şi din pricina asta avea să se simtă mereu de vină pentru ceea ce s-a întâmplat. Dar atunci nu putuse face altfel. Şi, pe cât îşi dorise mai devreme să fie singură, acum ardea de nerăbdare să se afle în miezul întâmplărilor.
 
Aşa păţea mereu în ultima vreme. Parcă era girueta de pe acoperişul casei lor din Greenacres, emoţiile i se schimbau de la o adiere la alta. Era ciudat şi uneori chiar înspăimântător. De parcă s-ar fi aventurat cu barca pe o mare agitată. Dar de data aceasta a fost şi accidentată. Căci, în graba ei de a da fuga să li se alăture celor de pe malul pârâului, s-a împiedicat şi şi-a zdrelit genunchiul de podeaua căsuţei din copac. Julitura o ustura şi s-a strâmbat de durere văzând cum îi dă sângele. Aşa că în loc să coboare, cum avea de gând, s-a suit la loc în căsuţă să-şi vadă mai bine rana.
 
Se mai afla încă acolo, studiindu-şi genunchiul şi blestemându-şi graba, întrebându-se dacă Billy va observa julitura mare şi urâtă, gândindu-se cum ar putea să şi-o ascundă, când a auzit un zgomot dinspre pădurice, ca un fâşâit obişnuit, dar suficient de distinct de celelalte sunete ale amiezii ca să-i atragă atenţia. A privit pe fereastra căsuţei şi l-a văzut pe Barnaby rostogolindu-se prin iarba înaltă, cu urechile bălăngănindu-i-se în vânt, ca nişte aripi de catifea. În urma lui venea mama, înaintând cu paşi mari către grădină, în rochie de vară, cusută de mâna ei. Ţinea în braţe pruncul îmbrăcat doar în şpilhozen, care avea picioarele goale din cauza căldurii de afară.
 
Deşi erau destul de departe, o mişcare ciudată a vântului făcea să răzbată până la ea melodia fredonată de mama. Era un cântecel pe care li-l cântase pe rând tuturor când fuseseră mici, iar copilul râdea încântat, strigând "Mai, mai", deşi abia putea rosti "ma... ma...", în timp ce mama îşi trecea iute degetele pe burtica lui, să-l gâdile sub bărbie. Erau atât de absorbiţi unul de celălalt, lăsând o imagine atât de idilică în poiana scăldată de soare, încât Laurel se simţea îndoită între plăcerea de a fi fost martora acestei drăgălăşenii atât de intime şi invidia de a nu fi şi ea părtaşă.
 
În timp ce mama ridica ivărul porţii îndreptându-se spre casă, Laurel şi-a dat seama dezamăgită că venise să ia cuţitul pentru tort. Cu fiecare pas al mamei, şansele ei de a-şi fi ispăşit păcatele se risipeau. Aşa că s-a bosumflat toată şi nici nu i-a mai strigat şi nici nu a coborât din căsuţă; în timp ce mama a intrat în casă, ea a rămas pe podea, cuprinsă de o toropeală ciudată, dar plăcută.
 
Unul din cercuri a căzut fără zgomot, iar Laurel a luat asta ca pe un semn de solidaritate. Şi s-a hotărât să rămână pe loc. Lasă-i să o mai aştepte o vreme, o să se ducă şi ea la pârâu când o să fie pregătită şi o să se simtă mai bine. Până atunci o să mai citească din Petrecerea, închipuindu-şi cum ar putea arăta viitorul undeva departe, o nouă viaţă, în care ea ar fi frumoasă şi sofisticată, matură şi fără julituri.
 
*
Când s-a zărit, prima dată, omul nu era mai mult decât un punct la orizont, chiar acolo, jos, la capătul aleii. Laurel nu-şi dădea seama, mai târziu, ce o făcuse să-şi ridice ochii. Când l-a văzut îndreptându-se spre spatele fermei, s-a speriat, crezând că era Billy, care venise mai devreme să o ia. Dar, când s-a mai apropiat şi l-a putut vedea mai bine, şi-a dat seama după haine că nu era el. Purta pantaloni închişi la culoare, cămaşă şi o pălărie neagră cu boruri demodate. A răsuflat uşurată.
 
Uşurarea a fost urmată însă de curiozitate, căci la fermă veneau puţini musafiri, şi aceştia rareori pe jos, deşi, privindu-l cum se apropia, avea senzaţia unui déjà-vu. Uitând cât era de supărată, profită de ascunzătoare şi privi cu mare atenţie, cu bărbia proptită în palme, sprijinită cu coatele pe pervazul ferestrei.
 
Nu arăta prea rău pentru un om mai vârstnic. Ceva din înfăţişare îi trăda hotărârea. Părea că nu avea nevoie să se grăbească. Nu îl cunoştea, cu siguranţă, nu era nici vreun prieten de-al tatălui ei sau vreun muncitor de la fermă. Ar fi putut fi vreun călător rătăcit care voia să afle pe unde să o ia, dar ferma lor nu era locul nimerit, ascunsă cum se afla, departe de drumul mare. Să fi fost vreun ţigan sau vreun vagabond? Vreunul dintre oamenii aceia care treceau pe acolo din când în când, încercându-şi norocul, bucuroşi dacă tata le găsea ceva de făcut? Sau poate să fi fost - şi Laurel s-a înfiorat la gândul acesta cumplit - omul acela despre care citise în ziarul local şi despre care cei mari vorbeau în şoaptă, pomenind că tulbura lumea la picnicuri şi speria femeile care umblau singure prin locurile mai ascunse de pe malul pârâului?
 
Laurel s-a cutremurat, temându-se o clipă, dar apoi a căscat. Nu era el vreun balaur, îi vedea acum şi geanta de piele agăţată de umăr. Trebuie că era vreun negustor ambulant care venise să îi prezinte mamei noua enciclopedie fără de care familia lor nu ar fi putut să trăiască.
 
Aşa că a întors capul.
 
*
N-au trecut nici câteva minute şi l-a auzit pe Barnaby mârâind la baza copacului. Laurel s-a repezit la fereastră, căznindu-se să zărească pe deasupra pervazului: căţelul se afla în mijlocul potecii de cărămidă, cu faţa spre alee, cu ochii ţintă la omul care încerca să deschidă ivărul portiţei care dădea spre grădină.
- Taci, Barnaby, i-a strigat mama din casă, stai aşa că venim acum.
 
Şi a ieşit din holul întunecat, oprindu-se în prag ca să-i şoptească ceva la ureche celui mic, să-i sărute pe obrazul durduliu, făcându-l să râdă.
 
Portiţa din spatele casei, care dădea în poiata găinilor, a scârţâit - balamaua aia trebuia mereu unsă! - şi câinele a mârâit din nou, cu părul zburlindu-i-se pe spinare.
- Potoleşte-te, Barnaby! Ce te-a apucat?
 
Omul a apărut de după colţul casei şi mama a dat cu ochii de el. Zâmbetul i-a pierit de pe chip.
- Bună ziua, a spus străinul, oprindu-se să îşi şteargă tâmplele cu batista. Frumoasă vreme...
 
Chipul băieţelului s-a luminat de plăcere şi a întins mâinile durdulii spre el, bătând din palme bucuros. Era o invitaţie greu de refuzat, aşa că omul şi-a vârât batista în buzunar, a făcut un pas înainte şi a ridicat o mână de parcă ar fi vrut să-l binecuvânteze pe micuţ.
 
Atunci mama s-a depărtat nefiresc de iute, ferind copilul, lăsându-l jos în spatele ei, pe pietriş. Pentru pruncul obişnuit doar cu blândeţe şi dragoste, mişcarea asta bruscă a fost prea mult şi-a început să plângă dezamăgit.
 
Lui Laurel i s-a înmuiat inima, dar încremenise. Simţea cum i se zbârleşte părul pe ceafă. Se uita la chipul mamei, răvăşit cum nu-l mai văzuse până atunci. Şi-a dat seama că era înspăimântată.
 
Efectul a fost instantaneu. Toate certitudinile adunate de-a lungul vieţii s-au risipit ca fumul şi-n locul lor s-a instaurat spaima.
- Bună, Dorothy, a spus bărbatul, a trecut mult timp.
 
Ştia cum o cheamă pe mama, deci nu era chiar străin.
 
A vorbit din nou, dar prea încet ca să-l poată auzi, iar mama a dat uşor din cap. Laurel a ciulit urechile, aplecându-şi capul într-o parte. Şi‑a întors faţa către soare şi a închis ochii o clipă.
 
Şi ce a urmat s-a petrecut într-o fracţiune de secundă. Laurel avea să-şi amintească mereu străfulgerarea argintie, reflexia soarelui pe tăişul de metal care, pentru o clipă, a părut nespus de frumos.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer