Madame Mallory şi micul bucătar indian

Richard C. Morais este în prezent editorul revistei financiare americane Barron's Penta. A fost senior editor la Forbes şi cel mai longeviv corespondent străin al acesteia. A început să lucreze pentru redacţia din New York a revistei Forbes ca reporter în 1984, la vârsta de 23 de ani. Între 1986 şi 2003 a lucrat la sediul londonez al revistei, devenind, în 1998, European Bureau Chief. La Londra, fiind nominalizat de şase ori, a primit trei Business Journalist of the Year Awards.

American crescut în Elveţia, Morais şi-a trăit mare parte din viaţă în străinătate, întorcându-se în SUA în 2003. Acum locuieşte la New York cu soţia şi fiica sa. A debutat, în 1991, cu biografia neautorizată Pierre Cardin: The Man Who Became a Label. Madame Mallory şi micul bucătar indian (The Hundred-Foot Journey) este primul său roman, apărut în 2008 şi tradus în peste 30 de ţări.

În 2013, Morais publică romanul Buddhaland Brooklyn, povestea unui preot budist care, la 40 de ani, primeşte ordinul să-şi părăsească mânăstirea din munţii Japoniei şi să traverseze oceanul pentru a construi un templu în New York.
Sinopsis

Madame Mallory şi micul bucătar indian e povestea savuroasă a lui Hassan Haji, care pleacă împreună cu familia sa din India într-o călătorie în jurul lumii, visând la locul ideal unde să-şi deschidă un restaurant. Treptat, trecând printr-o serie de aventuri amuzante, dar şi emoţionante, şi graţie unor întâlniri providenţiale, precum cea cu Madame Mallory, proprietara unui celebru relais francez, Hassan va ajunge chef de trei stele la Paris.

Crescut în atmosfera îmbibată de arome exotice a restaurantului familial din Mumbai, aparţinând bunicului său, Hassan Haji porneşte, după moartea mamei lui, împreună cu restul familiei, într-o călătorie prin lume, stabilindu-se în cele din urmă într-un orăşel din Alpii Francezi, Lumière. Aici îşi vor deschide un restaurant cu specific indian, peste drum de exclusivistul relais al lui Madame Mallory, Le Saule Pleureur. Dar, la scurt timp după ce Madame Mallory declanşează un adevărat război gastronomic, în care îşi antrenează vecinii, Hassan îşi descoperă pasiunea pentru haute cuisine europeană, devenind, printr-un complex de împrejurări nu tocmai plăcut, discipolul celebrei chef. Treptat, trecând prin mai multe aventuri şi cunoscând în sfârşit şi dragostea adevărată, Hassan va deveni un chef parizian foarte apreciat. O poveste despre puterea destinului, despre pasiune şi talent, alertă, amuzantă şi sensibilă, plină de culoarea şi miresmele bucătăriei indiene şi de rafinamentul gastronomiei franţuzeşti.

Bestseller internaţional, apărut în peste 30 de ţări, acum un film de succes, având titlul The Hundred-Foot Journey / Război în bucătărie (2014).

"Farmecul romanului stă în incredibila întâlnire dintre Slumdog Millionaire şi Ratatouille." (New York Times Books Review)

"Un roman minunat, ca un basm." (National Public Radio)

"Acest roman, de proporţii mitice, dar povestit cu un realism plin de sensibilitate, este un tribut uimitor adus devoţiunii faţă de familie şi hrană, în această ordine." (Booklist)

"Extraordinar! De departe cel mai bun roman despre lumea bucătăriei!" (Anthony Bourdain)


Madame Mallory a stat pe scaun toată noaptea şi toată ziua următoare.
I s-a dus vestea şi greva foamei în care intrase a devenit subiectul principal de discuţie în toată valea. Până la prânz o mulţime de oameni se adunaseră în faţa porţilor de la Maison Mumbai; la patru după-masa un reporter local de la Le Jura era la poartă, cu teleobiectivul băgat printre zăbrele, şi îi făcea poze de zor siluetei ghemuite, care stătea neclintită în mijlocul curţii noastre.

Când i-a văzut tata - de la fereastra din holul de sus -, şi-a ieşit din fire. L-am auzit tunând în timp ce traversa toată casa, l-am auzit tropăind în jos pe scara principală şi ieşind valvârtej pe uşa din faţă.
- Plecaţi de aici! a ţipat. Dispăreţi! Hâş!

Dar sătenii nu voiau să se mişte din faţa porţilor.
- Nu suntem pe proprietatea ta. Putem să stăm aici.

Băieţii l-au luat în derâdere:
- Haji e un tiran! Haji e un tiran!
- Monsieur Haji! l-a strigat reporterul. De ce vă purtaţi aşa urât cu ea?

Tata tremura tot, nevenindu-i să creadă.
- Eu port urât cu ea? Ea încercat să distrugă afacerea mea! Aproape omorât fiul meu!
- A fost un accident, a zis madame Picard.
- Şi tu? a întrebat-o tata neîncrezător.
- Iart-o.
- E doar o bătrână nesăbuită.

Tata le-a aruncat o căutătură furioasă celor din mulţime.
S-a întors şi a mărşăluit până la Madame Mallory.
- Termină! Termină chiar acum! O să te îmbolnăveşti. Eşti prea bătrână pentru astfel de prostii!

Şi ăsta era adevărul. Bătrâna era deja destul de ţeapănă, iar când şi-a întors capul, tot trupul s-a întors odată cu el.
- Lasă-l pe Hassan să lucreze pentru mine.
- N-ai decât să mori îngheţată. Te rog, fă-mi hatârul.

Îmi aduc aminte că în acea noapte, înainte să mă culc, am stat iar cu micuţa Zainab în faţa ferestrei mele din turn. Am privit la lumina lunii cum bătrâna franţuzoaică stătea în curte cu braţele încrucişate, fără să se clintească. Razele lunii şi norii învolburaţi de deasupra se reflectau la picioarele ei, în bălţile din curtea neuniform pietruită.
- Ce o să se întâmple cu ea? m-a întrebat Zainab. Ce o să se întâmple cu noi?

Am mângâiat-o pe păr.
- Nu ştiu, micuţo, nu ştiu.

Dar acela a fost momentul în care am schimbat tabăra şi am început să ţin cu bătrâna Mallory. Şi cred că micuţa Zainab a simţit asta, căci îmi amintesc că m-a strâns de mână şi a dat din cap, de parcă doar ea înţelegea ce trebuia făcut.

Tata s-a învârtit şi s-a foit toată noaptea şi de trei ori s-a ridicat din pat ca să se uite pe fereastră. Lucrul care-l supăra cel mai tare era ideea că Mallory folosea rezistenţa pasivă ca să obţină ce vrea. Evident, era aceeaşi metodă pe care o folosise Gandhi ca să creeze India modernă şi era ceva inadmisibil şi atât de enervant ca ea să folosească aceleaşi tehnici împotriva noastră. Vă spun drept că tata era cu adevărat neliniştit şi că toată noaptea a pendulat între somn şi veghe, bolborosind de unul singur când aţipea.

În jurul orei patru dimineaţa, s-au auzit scârţâituri pe hol.
Tata şi cu mine, fiecare în camera lui, ne-am trezit imediat ce am auzit zgomotul şi ne-am ridicat degrabă din pat ca să vedem ce se întâmplă.
- Şi tu ai auzit? mi-a şoptit când ne-am furişat în josul coridorului, cămăşile noastre de noapte fremătând în aerul rece.
- Da.

Nişte siluete luminate zăboveau pe scări.
- Ce faceţi? a tunat tata, aprinzând candelabrul de deasupra.

Mătuşa şi Ammi au ţipat şi au scăpat un platou, care s-a spart de scări, şi trei bucăţi de naan şi o sticlă de apă Evian s-au rostogolit până jos. Le-am privit pe cele două infractoare. Ammi ţinea strâns în braţe o oală de noapte.
- Pentru cine astea? Pentru cine?
- Eşti un animal, Abbas! a strigat mătuşa. Biata femeie! Moare de foame. O s-o ucizi!

Tata le-a apucat zdravăn pe cele două femei de coate şi le-a târât înapoi sus.
- Toată lumea înapoi în pat! a strigat. Mâine o s-o alung pe femeia aia. Gata! Nu accept aşa ceva. Ea insultă memoria lui Gandhi folosind metodele astea împotriva noastră.

Bineînţeles că apoi nimeni n-a mai putut să doarmă şi toţi ne-am trezit devreme şi ne-am uitat cum tata se plimba încolo şi-ncoace pe lângă telefon. În cele din urmă, limbile ceasului s-au târât şi au arătat ora aşteptată, iar tata l-a sunat pe avocatul lui la birou şi a cerut să vină poliţia şi s-o ridice pe Mallory pentru că ne-a încălcat proprietatea.

Toată familia a fost cuprinsă de o stare de depresie şi, la micul dejun, ne-am plimbat îmbufnaţi cartofii prin farfurie în timp ce tata tot vorbea la telefon. Doar Ammi a mâncat bine.

Dar Zainab, după cum am aflat în acea dimineaţă, era făcută din acelaşi aluat ca tata. Surioara mea s-a dus la tata, care urla în receptor şi, fără pic de teamă, l-a tras de kurta.
- Tata, opreşte-te! Nu-mi place deloc ce faci!

Dumnezeule, ce privire îngrozitoare i-a aruncat!
Am mers lângă ea şi am luat-o de mână.
- Da, tata. E timpul să te opreşti. Acum!

N-o să uit niciodată clipa aceea: tata avea gura deschisă, corpul îi rămăsese într-o poziţie ciudată - pe jumătate vorbind la telefon, pe jumătate întors spre cei doi copii ai săi. Zainab şi cu mine nu ne-am clintit de acolo o bucată de vreme, aşteptând fie să strige la noi, fie să ne plesnească, dar el s-a întors spre telefon şi i-a spus avocatului că o să-l sune mai târziu.
- Ce ziceţi? Nu cred că am auzit bine.
- Tata, dacă Hassan devine un chef francez înseamnă că rămânem aici şi asta o să fie casa noastră. Foarte bine. M-am săturat să mă tot mut, tata. Nu vreau să mă întorc în Anglia aia ploioasă. Îmi place aici.
- Mama ar vrea să nu mai fugim, am adăugat. Tata, nu o auzi?

Tata ne-a privit cu răceală, de parcă l-am fi trădat, dar încetul cu încetul asprimea de pe chip a început să-i dispară; a fost ca un miracol tăcut, ca atunci când te uiţi cum se încălzeşte o bucată rece de grăsime de raţă într-o tigaie încinsă.

Aerul de munte era rece şi curat, ca în acea primă zi în care ajunseserăm în Lumière cu trei luni în urmă, iar faimoasă lumină din regiune scălda munţii în nuanţe de roz, mov şi maro-deschis.
- Madame Mallory! a strigat tata cu glas aspru în curte. Vino să mănânci cu noi.

Dar chef Mallory nu mai avea putere să-şi întoarcă privirea. Pielea ei era albă ca a unui cadavru şi nasul ei, îmi aduc aminte, era roşu-aprins şi inflamat, şi de vârful lui atârnau stropi de mucus.
- Promite-mi, a murmurat cu voce slabă, încă uitându-se drept în faţă prin mica deschizătură din straturile de pături, promite-mi că Hassan o să lucreze pentru mine.

Tata s-a întunecat la faţă din cauza încăpăţânării femeii şi era din nou pe punctul de a-şi ieşi din fire. Dar mica Zainab, conştiinţa lui, era lângă el şi-l trăgea de kurta. Tata a inspirat adânc şi a oftat din toţi rărunchii.
- Ce zici, Hassan? Vrei să înveţi să găteşti franţuzeşte? Vrei să lucrezi pentru femeia asta?
- Nu-mi doresc nimic mai mult pe lume!

Cred că răspunsul meu înflăcărat, glasul irefutabil al destinului care s-a făcut auzit prin mine, a căzut ca o palmă asupra lui şi pentru câteva clipe nu a putut să facă nimic altceva decât să se uite cu atenţie la crăpăturile dintre dalele de sub picioarele lui, ţinându-se de mica Zainab ca să nu se prăbuşească. Dar, când a trecut destul timp, şi-a ridicat capul. Tatăl meu a fost un om bun.
- Îţi dau cuvântul, Madame Mallory. Hassan, trebuie să lucrezi pentru bucătăria de la Le Saule Pleureur.

Am simţit o bucurie asemănătoare cu explozia de cremă când muşti dintr-o religieuse (călugăriţă, în fr., în orig. - numele unei prăjituri franţuzeşti cu cremă. - n.trad). Mallory nu avea un zâmbet arogant, de învingătoare pe buze, ci unul umil, care exprima bucuria că totul se terminase şi care îi mulţumea melancolic tatălui pentru sacrificiul pe care-l făcuse. Şi cred că tata a apreciat asta, pentru că şi-a înfipt picioarele în pământ în faţa ei, ca să se echilibreze, şi i-a întins mâinile.

Şi îmi amintesc atât de bine - când i-a dat mâna şi tata a ridicat-o icnind - cum maîtresse a mea s-a ridicat de pe scaunul din curte încet şi scârţâind din toate încheieturile. Şi de asta îmi aduc încă aminte.

Prin urmare, a doua zi, mătuşa şi Mehtab m-au ajutat să-mi fac bagajul şi am traversat strada. Acea călătorie de treizeci de metri, în care am trecut cu valiza de carton în mână de pe-o parte a unui bulevardului din Lumière pe cealaltă, a fost încărcată de emoţie. Înaintea mea se aflau salcia plângătoare peste care părea că fusese cernut zahăr, ferestrele cu armături de plumb şi perdelele de dantelă, pensiunea elegantă unde până şi scările strâmbe de lemn erau încărcate de nobile tradiţii franceze. Şi acolo, pe scările de piatră de la Le Saule Pleureur, cu şorţuri albe, se aflau taciturna Madame Mallory şi bunul monsieur Leblanc, un cuplu vârstnic care îşi aştepta cu mâinile întinse fiul de-abia adoptat.

Şi-aşa m-am îndreptat către ei şi către casa mea adoptivă şi la procesul de creştere prin care urma să trec ca învăţăcel de gastronomie franceză, ca ucenic în bucătărie. Dar în spatele meu se afla lumea din care veneam: mica Zainab şi Ammi cu lacrimi în ochi, pomfret tikka şi bere Kingfisher; tânguielile lui Hariharan, kadai-ul încis în care sfârâiau uleiul, şi mazărea, şi ghimbirul, şi chili.

Şi când în dreptul porţilor de fier am trecut de tata, aşa cum fiecare nouă generaţie trebuie să facă, el a plâns fără ruşine şi şi-a şters faţa îndurerată cu o batistă albă. Şi îmi aduc aminte, de parcă s-ar fi petrecut ieri, cuvintele pe care mi le-a adresat când am trecut pe lângă el.
- Adu-ţi aminte, băiete drag, că eşti un Haji! Mereu să îţi aduci aminte de asta: eşti un Haji!

Măsurată în metri, a fost o călătorie scurtă, dar eu am simţit că am mers dintr-un capăt în celălalt al universului, ghidându-mă după lumina din Alpi.