Fascinaţie

Ann Patchett s-a născut la Los Angeles în 1963, iar de la vârsta de şase ani a crescut în Nashville, Tennessee, unde locuieşte şi în prezent.

Între 1981 şi 1985 urmează cursurile de literatură de la Sarah Lawrence College, New York, începându-şi cariera de scriitoare încă din studenţie. Înainte de absolvire, prima ei povestire este publicată în Paris Review. Obţine, în 1987, un masterat în creative writing de la University of Iowa. În 1990 primeşte o bursă din partea Fine Arts Work Center din Provincetown, Massachusetts, care îi permite să-şi finalizeze primul roman, The Patron Saint of Liars, apărut în 1992 şi ecranizat în 1998. În 1993 beneficiază de o bursă din partea Mary Ingraham Bunting Institute.

Cel de-al doilea roman al lui Ann Patchett, Taft, este distins, în 1994, cu Janet Heidinger Kafka Prize, iar al treilea roman, The Magician's Assistant (1997), ajunge pe lista scurtă la Orange Prize. În paralel, Ann Patchett colaborează la publicaţii prestigioase, cum ar fi New York Times Magazine, The Washington Post şi Vogue. În 2001 îi apare Bel Canto (Belcanto, Humanitas Fiction, 2007), roman cu o spectaculoasă carieră internaţională, recompensat cu PEN/Faulkner Award şi Orange Prize, figurând de asemenea pe lista scurtă la National Book Critics Circle Award şi IMPAC Dublin Literary Award. În 2007, Ann Patchett publică romanul Run, iar în 2011 vede lumina tiparului Fascinaţie (State of Wonder), care a devenit rapid bestseller internaţional.

Ann Patchett este şi autoarea a patru cărţi de nonficţiune. În 2012 figurează pe lista celor mai influente 100 de personalităţi din lume apărută în revista Time.

Sinopsis

După doar câţiva ani de practică, Marina Singh a renunţat la profesia stresantă de medic în favoarea unei vieţi liniştite de cercetător la o companie de produse farmaceutice din Eden Prairie, Minnesota. Aflând că Anders Eckman, coleg şi bun prieten, a murit în jungla amazoniană, unde plecase în căutarea unei renumite cercetătoare care efectua de ani buni un studiu pe pământurile unui trib, liniştea ei ia sfârşit. Trimisă de companie să investigheze situaţia, Marina o reîntâlneşte în junglă pe fosta ei profesoară din facultate Annick Swenson. Aceasta a găsit, în mijlocul tribului lakashi, un remediu care ar putea revoluţiona nu doar medicina, ci şi întreaga societate occidentală. Obsedată de descoperirea ei, Annick Swenson recurge ea însăşi la acest remediu, însă nu vrea să dezvăluie lumii taina leacului miraculos, deoarece contactul cu civilizaţia i-ar nimici pe indieni. Cea mai importantă transformare nu este însă cea a unei femei mature care încearcã "sã înşele" biologia, ci lungul drum al nopţii către zi parcurs de Marina: în faţa unor decizii de viaţă şi de moarte, în izolarea absolută a junglei, ea îşi redescoperă vocaţia.

Captivantă odisee exotică, magistrală proză de atmosferă care surprinde magia, dar şi ororile junglei amazoniene, Fascinaţie este un roman provocator despre moralitate şi miracol, adevăr şi iubire, ştiinţă şi sacrificiu. Dincolo de apele năvalnice şi anacondele gigantice din Rio Negro, un savant enigmatic descoperă formula unui medicament care poate schimba viaţa femeilor pentru totdeauna. Experimentele doctorului Annick Swenson sunt însă învăluite de mister, căci ea refuză să ţină legătura cu finanţatorii proiectului. Trimisă pe urmele faimoasei cercetătoare, tânăra Marina Singh va întâmpina, în inima întunericului, provocări peste puterea ei de imaginaţie.

Publicat în SUA în 2011, finalist la Orange Prize for Fiction, 2012 şi la Wellcome Trust Book Prize, 2011, romanul Fascinaţie a fost inclus pe listele: Time Magazine's Best Books of the Year, 2011; Publishers Weekly's Top 10 Books, 2011; Amazon Best Books of the Month, June 2011; Christian Science Monitor Best Books, 2011; Barnes & Noble Bestsellers, 2011; Salon Book Award, 2011; O, The Oprah Magazine Best Summer Books, 2012. Este în curs de traducere în peste 30 de ţări.

"Fascinaţie este un roman de aventuri trepidant, iar personajele lui fac dovada unui curaj nebunesc în lupta lor pe viaţă şi pe moarte cu pericolele pe care le înfruntă." (Elizabeth Gilbert)

"Aşteptaţi-vă la adevărate miracole când citiţi romanul lui Ann Patchett." (New York Times Book Review)

"Patchett e o povestitoare excelentă, care îi pune pe oamenii cei mai obişnuiţi să se confrunte cu situaţii excepţionale, exotice, pentru a afla cine sunt cu adevărat. O aventură extraordinară, narată în stilul fluid şi plin de suspans al lui Ann Patchett, atât de pasionantă, încât cititorul nu va mai vrea să se sfârşească." (Publishers Weekly)

"Romanul fascinează prin întrebările profunde, personajele puternice şi revelaţiile cutremurătoare." (Daily Telegraph)

La ora zece, lumea deja părea un cuptor întredeschis, dintr-o încăpere fără ferestre, dar, în apropierea oraşului Manaus, oamenii se înghesuiau pe malul râului într-o zi de miercuri şi stăteau întinşi pe prosoapele puse pe nisip. Copiii se jucau în apa puţin adâncă de la mal, pe când adulţii înotau în cercuri în jurul lor. Vocile, ţipetele şi râsetele pe când se stropeau unii pe alţii păreau a nu fi cuvinte, ci mai degrabă triluri prin care comunicau cu păsările. Milton, în înţelepciunea sa infinită, adusese în portbagajul maşinii o umbrelă mare cu dungi pe ea şi o înfipsese de mai multe ori în nisip, până când rămăsese în picioare, oferindu-le o umbră circulară. În acea zonă limitată el şi Marina şedeau pe prosoape, cu braţele în jurul genunchilor. Marina se dusese de dimineaţă să-şi cumpere un costum de baie de la Rodrigo, iar singura ei opţiune, mai bine zis singurul costum întreg era ieftin, de culoare aprinsă şi avea o fustiţă care o făcea să semene cu o patinatoare în vârstă. Acum îl avea sub haine şi nu-şi putea închipui cum de-i trecuse prin cap că ar putea să intre în apă. Bovenderii, pe care nu-i interesau câtuşi de puţin umbrela sau umbra ei protectoare, erau, aşa, fără haine, enervanţi. Jackie purta o pereche de pantaloni foarte scurţi, care i se lăsaseră periculos de mult sub protuberanţele şoldurilor, iar costumul de baie al Barbarei era prins lejer cu mai multe sfori. Părea că îşi doriseră, când îşi aleseseră costumele de baie, să le dea senzaţia celor de pe plajă că o briză mai puternică i-ar fi putut dezbrăca de tot. La un moment dat Jackie a căscat, s-a înclinat spre nisip şi apoi s-a ridicat într-un stând în mâini. Muşchii braţelor şi spatelui lui s-au separat în grupuri distincte, pe care orice student la medicină din anul întâi s-ar fi simţit recunoscător să le studieze: pectoralis maior, pectoralis minor, deltoid, trapezius, intercostal. Oamenii de pe prosoapele alăturate au arătat înspre Jackie şi şi-au strigat copiii ca să se uite la el. Aceştia au fluierat şi au bătut din palme.
- Nu vă mai e greaţă, a spus Milton.

Jackie şi-a pus picioarele pe nisip şi s-a aşezat din nou. Viţa-de-vie care-i înconjura glezna era presărată cu ciorchini minusculi de struguri.
- Sunt OK.
- Ăsta-i motivul pentru care m-am căsătorit cu el, a spus Barbara, cu faţa ascunsă în spatele unor ochelari enormi de soare. L-am văzut făcând acelaşi lucru pe plaja din Sydney. Purta costumul de surfing. I-am spus prietenei mele: ăsta-i al meu.
- Există motive mai slabe pentru care să te căsătoreşti cu cineva, a zis Marina, deşi de fapt n-o credea.
- Înotaţi? a întrebat-o Milton. Purta pantaloni şi o cămaşă cu mânecă scurtă. Nu părea că are de gând să şi le scoată.
- Ştiu să înot, a spus ea, dacă asta voiaţi să aflaţi.

Barbara s-a întins pe prosop, cu trupul uns cu un ulei ce reflecta lumina pe toată suprafaţa lui, în afară de cele câteva mici porţiuni acoperite de materialul textil. Pe lănţişorul din aur care-i înconjura glezna era un mic diamant rotund care sclipea în armonie cu pielea ei.
- E atât de cald, s-a văicărit ea în şoaptă.
- La asta ne pricepem cel mai bine, a spus Milton. Avea o pălărioară din pai pe creştetul capului şi, printr-o minune, părea mai puţin încins ca toţi ceilalţi.
- Hai să intrăm în apă, a zis Jackie şi s-a aplecat să tragă o palmă uşoară pe burta soţiei lui. Corpul ei a sărit la câţiva centimetri de prosop.
- În apă e şi mai cald, a zis ea.
- Sus, sus, sus, a spus el şi s-a ridicat în picioare, aplecându-se s-o tragă şi pe ea.

Ea a zăbovit puţin pentru a-şi scutura nisipul din părul ei deschis la culoare. Pentru oamenii de pe plajă era un spectacol la fel de atractiv ca şi soţul ei stând în mâini. Au parcurs jumătate din drumul spre apă, fiecare cu braţul înfăşurat în jurul taliei dezbrăcate a celuilalt, apoi s-au răsucit către însoţitorii lor.
- Veniţi şi voi, nu-i aşa? a întrebat Jackie.

Marina a clătinat din cap.
- Duceţi-vă, duceţi-vă, a spus Milton. Venim să ne uităm la voi. S-a ridicat greoi şi a ajutat-o pe Marina să se ridice în picioare. Vor să-i vedem cât de bine arată în apă.
- Arătau bine şi stând aici întinşi, a zis Marina.
- Noi suntem părinţii, a spus Milton. Trebuie să ne uităm după ei.

Marina s-a dus după ei îmbufnată, dintr-un simţ al datoriei, dar, fără protecţia umbrelei, lumea arăta complet altfel. Nu fusese răcoare sub dungile în culori aprinse, dar, după ce au ieşit de sub ele, soarele i-a izbit de-a dreptul, buimăcindu-i. Preţ de o clipă s-a oprit pentru a-i urmări cu privirea pe Bovenderii care intrau, ţinându-se de mână, în apa cafenie. De când sosise în Brazilia nu-i mai fusese atât de cald decât de câteva ori, dar de fiecare dată reuşise să se ducă la umbră, să intre într-o cafenea ca să bea o cutie cu suc acidulat sau să se întoarcă în camera de hotel pentru a face un duş cu apă rece. Ajunsese să-şi dea seama dinainte când urma să se simtă copleşită de căldură, de parcă ar fi avut un termometru încastrat în încheietura mâinii, aşa încât putuse să se protejeze, dar acum, cercetând cu privirea apa şi nisipul, nu-şi dădea seama unde s-ar fi putut duce. Simţea că se topeşte în oamenii din jurul ei, în Milton. Sub umbrela pe care o adusese Milton era o mică cutie cu gheaţă - sticle cu apă rece şi beri pentru Jackie. Ar fi putut să-şi treacă un cub de gheaţă peste gât. Departe, în faţa lor, Bovenderii s-au scufundat în apă şi au început să se confunde cu toţi copiii din jurul lor, pe când se îndepărtau înotând. Din străfundul fiinţei sale i-a înjurat că n-au vrut, n-au putut să se trezească înainte de ora nouă. În fond, şi ea era obosită. Cu o seară în urmă luase un Lariam dintr-o cutiuţă neîncepută, pe care o primise de la domnul Fox, iar la ora trei noaptea se trezise şi îi trezise, fără îndoială, din somn pe toţi ceilalţi din hotelul Indira cu ţipetele ei interminabile. Cineva înjunghie o femeie, a fost gândul care se strecurase în mintea ei prin amorţeala somnului, înainte de a-şi da seama de unde veneau sunetele. După aceea, noaptea se încheiase pentru ea, nu mai dormise, doar aşteptase.
- Vă pricepeţi la asta, a spus Milton, cu privirea aţintită pe râu. Vă admir răbdarea.
- Credeţi-mă, n-am răbdare.
- Atunci creaţi iluzia că aveţi răbdare. Până la urmă e acelaşi efect.
- Nu vreau decât s-o găsesc pe doamna doctor Swenson şi apoi să mă duc acasă, a spus ea cu o voce moale.

Vorbele care-i ieşeau pe gură păreau fierbinţi.
- Iar ca s-o găsiţi pe doamna doctor Swenson şi să plecaţi acasă mai întâi trebuie să treceţi de Bovenderi. Bovenderii sunt paznicii porţii. E sarcina lor să vă ţină departe de ea, pentru asta sunt plătiţi. Habar n-am dacă ştiu unde e, dar sunt convins că nimeni altcineva nu ştie. Vă plac. Poate că o să găsească o soluţie.

Un braţ s-a ridicat din apă ca să-i salute, iar Milton şi-a ridicat mâna şi a fluturat-o şi el în chip de răspuns.

Unde naiba era ploaia? Cascadele acelea orbitoare, pe care le îndurase zi de zi? Acum avea nevoie de una. N-ar fi răcorit atmosfera, dar măcar ar fi acoperit soarele.
- E imposibil să mă placă.
- Vă consideră foarte naturală. Doamna Bovender mi-a spus asta. Vă cred o persoană care suferă sincer pentru că şi-a pierdut prietenul şi încearcă să afle mai multe despre moartea lui.
- Păi, asta aşa e, a spus ea, deşi nu era decât o descriere a obligaţiilor ei faţă de Karen.
- Au început să creadă că doamna doctor Swenson ar putea să vă placă, a zis Milton.

Marina simţea cum i se înmoaie creştetul capului, pe când soarele îi topea creierii.
- Doamna doctor Swenson m-a cunoscut mai demult. Sunt sigură că n-avea nici un fel de sentiment faţă de mine.

S-a şters pe faţă cu o batistă mare roşie, pe care Rodrigo o convinsese s-o ia în acea dimineaţă. După ce a refuzat s-o cumpere, Rodrigo i-a făcut-o cadou, deşi probabil că tot i-o trecuse în contul companiei Vogel. Îşi simţea costumul de baie pe sub haine de fiecare dată când respira. Îi înfăşura corpul, asemenea unui bandaj interminabil, dilatându-se şi lărgindu-se pe măsură ce se umezea. Îşi tot trecea cârpa peste faţă. Nu putea să vadă bine din cauza transpiraţiei din ochi. Nu putea să vadă decât principalele elemente ale peisajului: nisip, apă, cer.
- Bovenderii au nevoie de diplomaţie, a spus Milton. Au nevoie să petreceţi mai mult timp cu ei. Vor să vă studieze ca să se convingă că sunteţi ceea ce păreţi.

Marina şi-a mijit ochii, privind spre linia ondulată a orizontului.
- Nu-i mai văd.

De fapt voise să spună că-i venea să leşine. În acel moment este posibil să fi pronunţat numele lui Milton. N-a căzut, dar a avut impresia că o să cadă, şi, cu acest gând în minte, el a luat-o de braţ şi a condus-o pe plajă, până la râu. Au intrat în apă până la genunchi şi apoi până la talie. Era ca o baie catifelată şi caldă. Curentul era atât de slab, încât aproape că nu-i clintea hainele. Voia să facă pluta în apă. Milton şi-a înmuiat propria-i batistă în apă şi a întins-o, aşa udă, pe creştetul capului ei.
- E mai bine acum, nu-i aşa? a făcut el, deşi nu era o întrebare.

Ea a încuviinţat din cap. Jackie avusese dreptate când o convinsese pe Barbara să intre în apă. Era o chestiune de supravieţuire. Marina s-a uitat în jos şi n-a văzut nimic, doar conturul bustului ei care dispărea sub apă. În jurul lor, copiii trăgeau şuturi în saltelele lor gonflabile şi săreau unul de pe umerii altuia.
- Cum îţi dai seama ce e dedesubt? l-a întrebat ea.
- Nu poţi, a spus Milton. Nici n-ai vrea să ştii.

Când Marina s-a întors la hotel şi şi-a verificat telefonul mobil, a văzut că avea două mesaje de la domnul Fox, unul de la mama ei şi altul de la Karen Eckman, al cărei număr apărea sub numele lui Anders. Parcă ar fi fost acasă. Începea să înţeleagă de ce doamna doctor Swenson refuzase să aibă un telefon mobil. A făcut un duş rece, a băut o sticlă cu apă şi apoi a adormit, visând că s-a pierdut de tatăl ei într-o gară. Barbara Bovender a sunat pe telefonul hotelului la nouă seara şi a trezit-o din somn.
- Voiam să vedem cum vă simţiţi, a zis ea. Mi-e teamă că aproape v-am omorât azi după-amiază, deşi intenţia noastră a fost să ne distrăm.
- Nu, nu, a spus Marina, buimacă de somn, zăpuşeală şi vise. Sunt în regulă. Doar că încă nu m-am obişnuit aici. Probabil că mai durează o vreme.
- Da! a exclamat Barbara, părând veselă fără motiv. Eu mă simt mult mai bine ca la început. Secretul e să ieşi din casă, deşi afară e zăpuşeală. Jackie bagă mâna-n foc că aerul condiţionat îţi slăbeşte sistemul imunitar după o vreme. Cu cât stai mai mult afară, cu atât mai mult te obişnuieşti cu căldura. Ar fi bine să veniţi la apartament ca să bem ceva.
- Acum? a întrebat Marina, de parcă ar fi avut alte planuri.
- O scurtă plimbare noaptea o să vă prindă bine.

Poate că Bovenderii or fi fost paznicii porţii, dar la fel de adevărat era şi faptul că se simţeau singuri. Marina n-avea nici un motiv să rămână la hotelul Indira. Cu două zile în urmă, Tomo o mutase într-o cameră mai mare, o recompensă pentru lungimea sejurului ei, dar era la fel de mucegăită şi de deprimantă ca şi cea de dinainte. Avea o privelişte mai frumoasă, dar şi aceeaşi bară de metal prinsă pe perete în chip de dulap pentru haine. Marina s-a uitat la paltonul ei de lână şi chiar şi de la acea distanţă putea zări modelul găurilor pe care moliile le săpaseră pe lângă guler. A spus că vine la ei.

Mergând pe străzile oraşului, pe lângă toate magazinele închise, putea să înţeleagă cât de incitant i s-ar fi părut să vadă acum unul deschis. Dacă în magazinul lui Rodrigo ar fi fost lumină în seara asta, fără îndoială că ea s-ar fi dus lângă mulţimea de pe stradă şi şi-ar fi întins gâtul, încercând să vadă ce se petrece înăuntru. Nu ştia nici cât timp avea să petreacă în Manaus şi nici când aşteptarea ei avea să devină un exerciţiu al frustrării, dar simţea că răbdarea i se apropia de sfârşit. Marina era obişnuită să fie competentă în meseria sa, dar nu era bună la aşa ceva. Acelaşi portar care stătuse la intrarea în clădirea unde se afla apartamentul doamnei doctor Swenson la opt dimineaţa era încă acolo şi la nouă şi jumătate seara. Părea foarte încântat s-o vadă. În fond, nu mai trecuse pe acolo de multe zile.
- Familia Bovender, i-a spus ea, apoi s-a atins cu degetul arătător pe piept. Marina Singh.

Când Barbara Bovender a deschis uşa şi a invitat-o înăuntru, Marina a avut senzaţia că trece printr-un portal din pustietatea oraşului Manaus într-o cu totul altă lume. E adevărat, petrecuse mai mult de o săptămână într-o cameră de hotel urât mobilată şi purtând aceleaşi trei toalete pe care le spăla seara în cadă. Era la mare distanţă de frumuseţe şi totuşi se simţea nevoită să recunoască în sinea ei că apartamentul i s-ar fi părut frumos în orice împrejurare. L-a lăudat sincer, cu generozitate.
- Sunteţi o dulce, a spus Barbara, trecând pe coridor pe lângă câteva mici tablouri pe hârtie înrămată, care nu puteau fi Klee şi totuşi păreau să fie Klee.

Coridorul dădea într-o cameră de zi spaţioasă, cu tavan înalt. Două uşi de sticlă înalte dădeau într-o terasă, iar o briză, pe care Marina n-o mai simţise în altă parte a oraşului, clătina marginile draperiilor diafane din mătase, care fuseseră trase în lături. Briza mirosea a iasomie şi a marijuana. De la etajul cinci, râul părea să fie înconjurat de luminiţe pâlpâitoare. Dacă Marina n-ar fi studiat cu prea mare atenţie peisajul, ar fi putut crede că se află într-un oraş splendid.
- E un loc minunat, a spus Barbara, uitându-se la casa ei şi încercând să fie obiectivă. Sunt sigură că şi fără decoraţiuni ar fi fost aşa, dar era în paragină când am venit noi.
- Barbara a făcut minuni, a zis Jackie, întinzându-i un joint.

Marina a clătinat din cap, aşa că el, în schimb, i-a adus un pahar cu vin alb şi a sărutat-o pe obraz când i l-a dat, de parcă ar fi fost prieteni vechi. Ea s-a simţit surprinsă de cât de mult a uimit-o sărutul, chiar mai mult decât ţigara cu marijuana. Jackie şi-a ridicat mâinile, fluturându-le spre pereţii din jurul lui.
- Femeia care a locuit aici înaintea noastră, ultima asistentă a lui Annick, şi-a pus surorile să doarmă în hamace agăţate peste tot prin casă.

Barbara a luat ţigara de la soţul ei şi a tras din ea, după care a stins-o într-o mică scrumieră din argint. A ţinut fumul în piept o clipă, apoi l-a dat afară.
- Annick voia doar să fie confortabil. Ăsta-i singurul lucru pe care mi l-a cerut. Fireşte că asta voia, nu? Când stai atâta timp prin junglă, nu-i o pretenţie prea mare. Cearşafuri de bună calitate, prosoape de bună calitate...
- Un pahar de vin bun, a spus Jackie şi şi-a ridicat paharul, îndemnând pe toată lumea să bea.

Totul lăsa o impresie de simplitate, un buchet de flori albe, de care nu mai văzuse până atunci, puse pe masa din sufragerie, o banchetă lungă şi joasă din piele, în faţa unei canapele albe şi la fel de lungi, pereţii zugrăviţi într-o nuanţă de albastru atât de deschis, încât aproape nici nu părea albastru, ci poate doar lumina serii. Şi apoi mai erau şi Bovenderii înşişi, ale căror numeroase calităţi fizice erau accentuate de eleganţa locului. Brăţările Barbarei păreau sculptate din acelaşi lemn ca şi duşumeaua, astfel încât îţi sărea în ochi felul cum se asorta culoarea duşumelei cu nuanţa caldă a pielii ei. Şi totuşi îţi era greu să ţi-o închipui pe doamna doctor Swenson cocoţată pe canapea. Marina se îndoia că picioarele doamnei doctor Swenson ar fi putut atinge podeaua.
- Unde vă duceţi când vine în oraş?

Barbara a ridicat din umeri.
- Uneori ne mutăm în camera de oaspeţi. Depinde dacă are nevoie de noi sau nu. Dacă avem timp, ne ducem în Surinam sau în Guyana Franceză, unde Jackie poate să facă surfing.
- Vreau să mă duc la Lima, a spus el, încântat că se abordase un subiect la care se pricepea, chiar dacă doar preţ de o singură frază. Sunt nişte valuri nemaipomenite acolo, dar e incredibil de greu să găseşti un zbor din Manaus la Lima. Mi-ar lua la fel de mult timp să merg pe jos până acolo.

Marina s-a dus pe balcon. Nu-şi putea lua ochii de la râu, supa aceea cafenie şi vâscoasă era o oglindă în mijlocul beznei.
- Nu m-aş fi aşteptat să găsesc aşa ceva în Manaus, a zis ea.

Nu s-ar fi aşteptat să găsească nici Meursaultul, aşa că a sorbit încă o dată din el. Nu se putea abţine să nu se întrebe cât de mult costau toate acestea. Oricum n-ar fi contat pentru Vogel. Preţul unui apartament din Amazon pentru o cercetătoare care nu locuia în el era un fleac pe lângă potenţialul profit al fertilităţii.