Valurile pământului

Scriitoarea indiană Anuradha Roy își împarte viața între New Delhi, unde, alături de soțul ei, conduce Editura Permanent Black, și Ranikhet, un mic oraș din Himalaya. S-a născut în 1967. După studii la Calcutta și la Cambridge, a lucrat ca jurnalistă pentru mai multe cotidiene și reviste indiene.

Romanul ei de debut, Un atlas al dorințelor zadarnice (An Atlas of Impossible Longing; Humanitas Fiction, 2011), a fost publicat simultan în anul 2008 în India și Marea Britanie, fiind finalist la The Economist Crossword Prize. Revista World Literature Today l-a inclus între cele 60 de cărți esențiale despre India modernă. Pânã în prezent, romanul a fost tradus în șaisprezece limbi. În 2011 vede lumina tiparului cel de-al doilea roman al autoarei, Valurile pământului (The Folded Earth), tradus deja în zece limbi și încununat cu un important premiu literar.

Sinopsis

În urma unei tragedii personale - moartea soțului său, Michael - Maya se retrage într-un mic oraș din inima Himalayei, Ranikhet, să predea la o școală creștină. Treptat, descoperă că viața orășelului e cu mult mai tumultuoasă și mai fascinantă decât și-ar fi putut imagina, și ajunge să se implice în relația cu locuitorii acestuia: de la înțeleptul Diwan Sahib, pasionat de cărțile de călătorie și de viețile marilor aventurieri, care îi este și gazdă, până la Charu, eleva la început ostilă, care îi devine însă cea mai apropiată prietenă, sau misteriosul Veer, care ascunde un secret neașteptat, nedezvăluit până la final, cu toții devin parte din viața ei, aducându-i uitarea și vindecarea sufletească nădăjduită.

Având drept cadru decorul feeric al munților himalayeni, Valurile pământului este un roman despre conflictul dintre tradiție și modernitate și totodată despre puterea naturii de a vindeca răni sufletești. Când Maya își pierde soțul, pe Michael, într-una dintre expedițiile pe Himalaya ale acestuia, își dă seama că singurul loc de pe pământ în care ar putea să-și continue viața este un orășel din preajma lacului unde s-a petrecut tragedia. Confesiunea emoționantă a Mayei e dublată de o radiografie a Indiei profunde, care dezvăluie o lume spectaculoasă, a tuturor contrastelor.

Roman câștigător, în 2011, al The Economist Crossword Prize; Finalist la Hindu Literary Award; Nominalizat la DSC Fiction Prize și la The Man Asian Literary Prize; Editor's Choice New York Times

"Conflictul inevitabil pe care-l presupune atracția umană - faptul că oamenii rămân mereu mari necunoscuți în adâncul lor, chiar și pentru cei care le sunt foarte apropiați -, aceasta este coloana vertebrală a romanului." (The New York Times)

"La fel de bine scris ca Un atlas al dorințelor zadarnice, acesta este un roman despre dragoste și ură, tradiție și schimbare, pierdere și suferință, a cărui acțiune se petrece într-un peisaj de neuitat." (The Independent)

"Proza Anuradhei Roy e smulsă din viață. Chiar și personajele secundare sunt extrem de credibile, de vii, dovedind totodată uriașa inventivitate a autoarei." (Daily Mail)

"Anuradha Roy dezleagă nodurile poveștii de dragoste din roman deopotrivă cu fermitate și delicatețe." (The New Yorker)

La patru luni după moartea lui Michael, m-am urcat în trenul care îl dusese departe de mine. Am mers spre nord, de la Hyderabad la Delhi - o călătorie care a durat o zi și o noapte. Am mai petrecut o noapte în alt tren, care m-a dus și mai spre nord, până la Kathgodam. Acolo e capătul căii ferate și încep dealurile. De acolo am făcut trei ore cu autobuzul pe un drum șerpuit, din ce în ce mai pieptiș, ca să ajung la Ranikhet, un orășel aciuat în inima Himalayei. Aveam în geantă adresa școlii unde îmi găsise de lucru părintele Joseph. Eram la două mii de kilometri de lumea pe care o cunoșteam, dar asta era doar o cifră. Distanța adevărată nu se putea măsura.

Aici, în munți, cerul nu pare nesfârșit, ca în Deccan, locul unde am crescut. Acolo cerul se întinde peste întreaga planetă, spart doar de bolovanii mari cât o casă, împrăștiați pe podișul neted ca niște pietricele culese din râu de copilul unui uriaș și apoi aruncate ca pe o tablă de joc. În ținuturile deluroase cerul este mărginit. Albastrul fluid este cuprins în căușul unei palme ale cărei degete sunt munții din jur și, măcar că avem senzația nesfârșitului, suntem în același timp conștienți că pe acest deal începe și se sfârșește viața. Aici începe și se sfârșește cerul și, chiar dacă mai există și alte locuri, cerurile lor sunt diferite de al nostru.

Micul nostru oraș se răsfiră peste trei dealuri, departe de restul lumii. Noaptea, dacă îl privești de pe celălalt versant al văii, zărești ici și colo luminițe galbene pe jumătate ascunse de copaci. De jur împrejur, cale de mulți kilometri, sunt munți și păduri și, din loc în loc, cătune și sătucuri minuscule, unele doar de cinci case, legate de drumul principal, aflat la mare distanță, doar de câte o potecă. La nord de oraș este masivul Himalaya: creste acoperite de gheață, dincolo de care se află Tibetul sau China. Când cerul e senin, spre răsărit se văd cele cinci vârfuri ale lui Pancha Chuli, chiar la porțile Nepalului.

Când urci dinspre câmpie în orașul nostru, platoul neted, prăfuit, începe să se înalțe la Kathgodam, treptat se încrețește și formează dealurile și, în mai puțin de trei ore, în loc de banyan, mango, bananieri și sal, dai de pini, stejari, cedri și chiparoși. În aerul limpede toate contururile par mai definite, ca și cum vederea ți s-ar fi îmbunătățit dintr-odată. Cascade de ferigi se prăvălesc peste buza râpilor, florile țâșnesc din crăpăturile stâncilor. Acolo unde pământul e mănos, oamenii au construit terase de jur împrejurul dealurilor. Câmpurile verzi sau cafenii sunt presărate cu pătrățele alburii, arătând unde se află casele țăranilor. După ce ai lăsat în urmă și neorânduiala ultimului orășel, treci pe lângă pâraie înspumate, stânci golașe pe care nu cresc decât cactuși, păduri întinse și lacuri cu apa neclintită, albastră ca oțelul. Odată ajuns la Ranikhet, se cheamă că ai călătorit de la tropice către zona temperată.

Acesta este orașul unde m-am dus după ce l-am pierdut pe Michael. Părintele Joseph a făcut apel la confrații lui ca să-mi găsească o slujbă la Sfânta Hilda, o școală patronată de biserică. Am închiriat o casă pe un domeniu numit Casa Soarelui fiindcă primele raze de soare băteau în ferestrele dinspre răsărit ale conacului situat pe un deal, iar ultimele - pe pajiștile dinspre apus. Proprietarul, căruia i se spunea Diwan Sahib, locuia singur în conacul părăginit. Ceva mai la vale, câteva încăperi construite din cărămidă și lut înconjurau ograda de pământ bătătorit și adăposturile animalelor. Acolo stătea Charu, împreună cu bunica ei și cu un unchi, Puran, căruia i se spunea adesea Sanki Puran, căci nu părea a fi în toate mințile.

Casa mea, aflată foarte aproape de a lor, fusese odinioară un grajd; jos erau ieslele pentru cai și vaci, iar sus se adăposteau ciobanii. Acum, casa e compusă din două camere cu ziduri de piatră, construite una peste alta, și o mică verandă, a cărei dușumea de scânduri s-a lăsat într-o parte odată cu trecerea timpului. Bucătăria și baia, adăugate ceva mai târziu, stau pieziș una față de cealaltă și față de casă. Nici una dintre ferestre sau uși nu se închide bine. Prin crăpături pătrunde vântul rece al iernii, dar și insectele care, căutându-și adăpost în timpul musonului, se ascund prin colțurile odăilor: scorpioni negri, înceți, molii zăpăcite de lumină, păianjeni cu ochi verzi și picioare atât de lungi că pot acoperi o farfurie.

Casa mea se înalță chiar la marginea pintenului pe care era clădită Casa Soarelui. Stând întinsă în pat, vedeam pe fereastră muntele Trishul. La picioarele lui, invizibil de la acea distanță, era lacul pe malul căruia Michael își petrecuse ultimele ore de viață. Ne despărțeau kilometri întregi de păduri, valuri peste valuri de dealuri verzi și albastre.

Sfânta Hilda nu e o mânăstire în adevăratul sens al cuvântului, dar, de vreme ce oamenii sunt convinși că la mânăstire copiii pot învăța o engleză curată, biserica sub al cărei patronaj se găsea școala a hotărât să procedeze ca atare. Copiii vor veni ca să învețe engleza și, pe lângă asta, vor învăța și câte ceva despre Isus - învățătură pe care o puteau ține minte sau da uitării, după voie.

Charu fusese una dintre elevele mele. Când am văzut-o prima oară avea doisprezece ani. Venea la școală cu părul strâns într-o coadă de cal, mirosind a ulei de muștar, cu fața luminoasă, strălucind de curățenie, îmbrăcată într-o fustă albastră și o bluză albă, cu caietul și creionul în mână, dar... cât durau orele nu făcea decât să viseze cu ochii deschiși. Doar cu mare greutate a învățat să scrie până și alfabetul. Uneori treceau zile la rând și nu se arăta la ore. Spre seară, când mă întorceam acasă, o zăream păscând vacile bunicii ei sau îi auzeam vocea ascuțită de pe cealaltă parte a văii, strigând la una dintre vaci: "Gouri! Goouuriiii!" Vara știam sigur că am să-i zăresc fusta într-un căpșun sălbatic. Dacă strigam spre ea "De ce n-ai venit azi la școală?", cobora îndată, îmi punea în palmă un pumn de fructe roșii, atunci culese, și dispărea în pădure.

În primul meu an la Ranihket, pe când mă întorceam acasă după-amiaza, am văzut-o pe bunica lui Charu așezată în fața casei, la soare. Era o femeie uscățivă, cu obrajii supți, cu pielea stafidită de anii de muncă în bătaia soarelui. La colțurile ochilor avea un evantai de riduri. Toată lumea îi spunea Ama și avea faima de a fi fost cea mai frumoasă femeie din Ranikhet. Nu se temea de nimeni și de nimic. Ea însăși îl alungase de acasă pe fiul cel mic, tatăl lui Charu, fiindcă era toată ziua beat și, în această stare fiind, își omorâse nevasta în bătaie. Zisese că avea să-și crească singură nepoata, că nu aveau nevoie de un bărbat ca el pe lângă casă. El încă mai venea să le vadă. Era un individ slăbănog, cu fața pustiită; purta câte o beedi după fiecare ureche. Stătea posac în curte și fuma, în timp ce maică-sa îl boscorodea fiindcă avea o țiitoare, dar nu dădea bani pentru creșterea fiicei lui. În același timp izbutea, nu știu prin ce minune, să hrănească și să adăpostească rubedenii încă și mai sărace decât ea, care soseau nepoftite din sate îndepărtate și rămâneau acolo zile întregi, uneori chiar săptămâni.

Vocea Amei se auzea peste câteva văi, iar râsul îi răsuna până acasă la mine. Prinsese din zbor câteva cuvinte și expresii englezești cu care își pigmenta vorba. De pildă, dacă eram răcită, mă bătea la cap să trag pe nas aburi de apă în care am fiert "eucalipsus". De câte ori creșteau prețurile, bombănea: "Oare governu' are habar dacă trăim sau murim?" În mintea ei, governu' era o persoană care trăia undeva, departe, și se îngrășa în timp ce ea devenea tot mai trasă la față de prea multă muncă și prea puțină mâncare. "Odată și odată", zicea ea, "am să-i găsesc lui Charu un babu de la govern cu care să se mărite și atunci o să mâncăm o găină în fiecare zi." Vorbea și râdea cu gura până la urechi, conștientă că era doar un vis cu neputință de împlinit.

De cum mă vedea, ochii ei, și așa strânși între zbârcituri după atâția ani de luptă cu soarele, vântul și gerul, se îngustau și mai tare. Zâmbea arătându-și cei câțiva dinți îngălbeniți și striga către mine:
- Namaste, profesor-ni!

Așa îmi spunea, ca să mă ia peste picior: profesor-ni. Toți ceilalți îmi spuneau Maya Mam, doamna Maya.
- De ce mai plătești taxa dacă n-o poți convinge pe Charu să vină la școală? am întrebat-o în după-amiaza aceea. De ce n-o trimiți la o școală de stat? Nu te costă nimic.
- Pot să-i dau vacii iarbă, mi-a răspuns. Dar oare pot s-o fac să mănânce? Până la urmă e vaca mea, așa că sunt datoare s-o hrănesc, nu-i așa?
- Charu nu e vacă, i-am zis. E nepoata dumitale. Iar eu nu sunt nutreț.

Bătrâna s-a prăpădit de râs.
- Știu prea bine cine e Charu. Dar ia spune-mi, ce pot să fac? O pregătesc în fiecare dimineață, o trimit la școală, însă unde se duce... Cum aș putea s-o opresc? Să mă țin după ea până la școală, cu bățul în mână? Are să învețe când i-o veni vremea. Fetele învață lucrurile care le sunt trebuincioase.

După o vreme am renunțat să-mi mai bat capul pentru Charu și n-am mai dojenit-o fiindcă trăgea chiulul. Ea, pe de altă parte, mai venea când și când la școală. Când credea că uniforma trebuie aerisită sau îi era dor de prietene își făcea apariția, îmi adresa un zâmbet angelic, se așeza la locul ei în bancă și, cât durau orele, desena flori cu cinci petale. Câteodată venea seara acasă la mine, ca să joace gitti, un joc cu pietricele, fiindcă podeaua verandei mele era netedă. De multe ori venea însoțită de două fete, Beena și Mitu, gemenele care locuiau mai la vale. Erau amândouă surdomute, dar ne descurcam. Aveau zâmbete timide, cosițe roșcate și ochi incredibil de albaștri. Ama spunea că mama lor, Lati, se culcase cu un firanghi rătăcitor, cu ochii la fel de albaștri, și primise pedeapsa divină: două fete. "Și surdomute, pe deasupra!"

Charu m-a învățat să joc gitti. E un joc de îndemânare, cu cinci pietricele. Arunci una în sus, iar pe celelalte le aduni iute, înainte ca prima să atingă pământul. Abia sosisem în oraș, nu cunoșteam mai pe nimeni și, în afară de școală, nu prea aveam ce să fac. Mi-am petrecut multe seri împreună cu Charu și gemenele, jucându-ne cu pietricelele, privind cum se aprind focurile lângă colibele din jur și auzind cum sătenii își cheamă câinii hoinari de prin văioage și hățișuri, înainte ca leoparzii să iasă pe furiș din întunericul pădurii, în căutare de hrană.

Aș fi putut avea o altă viață. Mi-aș fi putut găsi o slujbă mai bine plătită în altă parte, m-aș fi putut întoarce la familia mea. Mama n-a înțeles nici până în ultima clipă de ce nu mi-am reluat viața de dinainte de moartea lui Michael. Mânia tatei se mai potolise acum că Michael nu mai făcea parte din viața mea. Nu aveam decât să-i spun că mă înșelasem, că fusese o rătăcire, și să-l rog să aibă din nou încredere în mine. Mama mă implora să fac asta, cu lacrimi în ochi. Nu era nevoie să dau lecții la școală, într-un loc așa de îndepărtat, să mă lupt singură cu greutățile. Puteam fi împreună, ca înainte.

Mama a murit la doi ani după Michael, fără să înțeleagă de ce mă încăpățânam să stau departe de ei. Într-una dintre scrisorile pline de reproșuri pe care mi le trimitea m-a învinuit că sunt la fel de neiertătoare ca tata. Cum poate o fiică să-și pedepsească părinții și să se dezică de ei?

Însă eu mă simțeam acasă. Mă obișnuisem să mă gândesc la Charu, la bunica ei, la Sanki Puran, unchiul ei cu mintea dusă, și la proprietarul casei unde locuiam ca la familia mea. Nu-mi închipuiam că aș putea trăi altundeva. Cu toate că n-aș putea spune cu precizie când, la un moment dat am devenit un om al locului și, la fel ca ceilalți, nu-mi găseam liniștea decât acolo unde pământul se înălța și se cobora aidoma valurilor mării.