Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Carte de Humanitas Fiction

Valurile pământului


Anuradha Roy, traducere de Irina Bojin

27.08.2014
Editura Humanitas Fiction
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Anuradha Roy
Valurile pământului
Traducere din engleză şi note de Irina Bojin
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2013



*****
Intro

Scriitoarea indiană Anuradha Roy îşi împarte viaţa între New Delhi, unde, alături de soţul ei, conduce Editura Permanent Black, şi Ranikhet, un mic oraş din Himalaya. S-a născut în 1967. După studii la Calcutta şi la Cambridge, a lucrat ca jurnalistă pentru mai multe cotidiene şi reviste indiene.

Romanul ei de debut, Un atlas al dorinţelor zadarnice (An Atlas of Impossible Longing; Humanitas Fiction, 2011), a fost publicat simultan în anul 2008 în India şi Marea Britanie, fiind finalist la The Economist Crossword Prize. Revista World Literature Today l-a inclus între cele 60 de cărţi esenţiale despre India modernă. Pânã în prezent, romanul a fost tradus în şaisprezece limbi. În 2011 vede lumina tiparului cel de-al doilea roman al autoarei, Valurile pământului (The Folded Earth), tradus deja în zece limbi şi încununat cu un important premiu literar.

*
Sinopsis

În urma unei tragedii personale - moartea soţului său, Michael - Maya se retrage într-un mic oraş din inima Himalayei, Ranikhet, să predea la o şcoală creştină. Treptat, descoperă că viaţa orăşelului e cu mult mai tumultuoasă şi mai fascinantă decât şi-ar fi putut imagina, şi ajunge să se implice în relaţia cu locuitorii acestuia: de la înţeleptul Diwan Sahib, pasionat de cărţile de călătorie şi de vieţile marilor aventurieri, care îi este şi gazdă, până la Charu, eleva la început ostilă, care îi devine însă cea mai apropiată prietenă, sau misteriosul Veer, care ascunde un secret neaşteptat, nedezvăluit până la final, cu toţii devin parte din viaţa ei, aducându-i uitarea şi vindecarea sufletească nădăjduită.

Având drept cadru decorul feeric al munţilor himalayeni, Valurile pământului este un roman despre conflictul dintre tradiţie şi modernitate şi totodată despre puterea naturii de a vindeca răni sufleteşti. Când Maya îşi pierde soţul, pe Michael, într-una dintre expediţiile pe Himalaya ale acestuia, îşi dă seama că singurul loc de pe pământ în care ar putea să-şi continue viaţa este un orăşel din preajma lacului unde s-a petrecut tragedia. Confesiunea emoţionantă a Mayei e dublată de o radiografie a Indiei profunde, care dezvăluie o lume spectaculoasă, a tuturor contrastelor.

Roman câştigător, în 2011, al The Economist Crossword Prize; Finalist la Hindu Literary Award; Nominalizat la DSC Fiction Prize şi la The Man Asian Literary Prize; Editor's Choice New York Times

"Conflictul inevitabil pe care-l presupune atracţia umană - faptul că oamenii rămân mereu mari necunoscuţi în adâncul lor, chiar şi pentru cei care le sunt foarte apropiaţi -, aceasta este coloana vertebrală a romanului." (The New York Times)

"La fel de bine scris ca Un atlas al dorinţelor zadarnice, acesta este un roman despre dragoste şi ură, tradiţie şi schimbare, pierdere şi suferinţă, a cărui acţiune se petrece într-un peisaj de neuitat." (The Independent)

"Proza Anuradhei Roy e smulsă din viaţă. Chiar şi personajele secundare sunt extrem de credibile, de vii, dovedind totodată uriaşa inventivitate a autoarei." (Daily Mail)

"Anuradha Roy dezleagă nodurile poveştii de dragoste din roman deopotrivă cu fermitate şi delicateţe." (The New Yorker)
Linie

Fragment

La patru luni după moartea lui Michael, m-am urcat în trenul care îl dusese departe de mine. Am mers spre nord, de la Hyderabad la Delhi - o călătorie care a durat o zi şi o noapte. Am mai petrecut o noapte în alt tren, care m-a dus şi mai spre nord, până la Kathgodam. Acolo e capătul căii ferate şi încep dealurile. De acolo am făcut trei ore cu autobuzul pe un drum şerpuit, din ce în ce mai pieptiş, ca să ajung la Ranikhet, un orăşel aciuat în inima Himalayei. Aveam în geantă adresa şcolii unde îmi găsise de lucru părintele Joseph. Eram la două mii de kilometri de lumea pe care o cunoşteam, dar asta era doar o cifră. Distanţa adevărată nu se putea măsura.

*
Aici, în munţi, cerul nu pare nesfârşit, ca în Deccan, locul unde am crescut. Acolo cerul se întinde peste întreaga planetă, spart doar de bolovanii mari cât o casă, împrăştiaţi pe podişul neted ca nişte pietricele culese din râu de copilul unui uriaş şi apoi aruncate ca pe o tablă de joc. În ţinuturile deluroase cerul este mărginit. Albastrul fluid este cuprins în căuşul unei palme ale cărei degete sunt munţii din jur şi, măcar că avem senzaţia nesfârşitului, suntem în acelaşi timp conştienţi că pe acest deal începe şi se sfârşeşte viaţa. Aici începe şi se sfârşeşte cerul şi, chiar dacă mai există şi alte locuri, cerurile lor sunt diferite de al nostru.

Micul nostru oraş se răsfiră peste trei dealuri, departe de restul lumii. Noaptea, dacă îl priveşti de pe celălalt versant al văii, zăreşti ici şi colo luminiţe galbene pe jumătate ascunse de copaci. De jur împrejur, cale de mulţi kilometri, sunt munţi şi păduri şi, din loc în loc, cătune şi sătucuri minuscule, unele doar de cinci case, legate de drumul principal, aflat la mare distanţă, doar de câte o potecă. La nord de oraş este masivul Himalaya: creste acoperite de gheaţă, dincolo de care se află Tibetul sau China. Când cerul e senin, spre răsărit se văd cele cinci vârfuri ale lui Pancha Chuli, chiar la porţile Nepalului.

Când urci dinspre câmpie în oraşul nostru, platoul neted, prăfuit, începe să se înalţe la Kathgodam, treptat se încreţeşte şi formează dealurile şi, în mai puţin de trei ore, în loc de banyan, mango, bananieri şi sal, dai de pini, stejari, cedri şi chiparoşi. În aerul limpede toate contururile par mai definite, ca şi cum vederea ţi s-ar fi îmbunătăţit dintr-odată. Cascade de ferigi se prăvălesc peste buza râpilor, florile ţâşnesc din crăpăturile stâncilor. Acolo unde pământul e mănos, oamenii au construit terase de jur împrejurul dealurilor. Câmpurile verzi sau cafenii sunt presărate cu pătrăţele alburii, arătând unde se află casele ţăranilor. După ce ai lăsat în urmă şi neorânduiala ultimului orăşel, treci pe lângă pâraie înspumate, stânci golaşe pe care nu cresc decât cactuşi, păduri întinse şi lacuri cu apa neclintită, albastră ca oţelul. Odată ajuns la Ranikhet, se cheamă că ai călătorit de la tropice către zona temperată.

Acesta este oraşul unde m-am dus după ce l-am pierdut pe Michael. Părintele Joseph a făcut apel la confraţii lui ca să-mi găsească o slujbă la Sfânta Hilda, o şcoală patronată de biserică. Am închiriat o casă pe un domeniu numit Casa Soarelui fiindcă primele raze de soare băteau în ferestrele dinspre răsărit ale conacului situat pe un deal, iar ultimele - pe pajiştile dinspre apus. Proprietarul, căruia i se spunea Diwan Sahib, locuia singur în conacul părăginit. Ceva mai la vale, câteva încăperi construite din cărămidă şi lut înconjurau ograda de pământ bătătorit şi adăposturile animalelor. Acolo stătea Charu, împreună cu bunica ei şi cu un unchi, Puran, căruia i se spunea adesea Sanki Puran, căci nu părea a fi în toate minţile.

Casa mea, aflată foarte aproape de a lor, fusese odinioară un grajd; jos erau ieslele pentru cai şi vaci, iar sus se adăposteau ciobanii. Acum, casa e compusă din două camere cu ziduri de piatră, construite una peste alta, şi o mică verandă, a cărei duşumea de scânduri s-a lăsat într-o parte odată cu trecerea timpului. Bucătăria şi baia, adăugate ceva mai târziu, stau pieziş una faţă de cealaltă şi faţă de casă. Nici una dintre ferestre sau uşi nu se închide bine. Prin crăpături pătrunde vântul rece al iernii, dar şi insectele care, căutându-şi adăpost în timpul musonului, se ascund prin colţurile odăilor: scorpioni negri, înceţi, molii zăpăcite de lumină, păianjeni cu ochi verzi şi picioare atât de lungi că pot acoperi o farfurie.

Casa mea se înalţă chiar la marginea pintenului pe care era clădită Casa Soarelui. Stând întinsă în pat, vedeam pe fereastră muntele Trishul. La picioarele lui, invizibil de la acea distanţă, era lacul pe malul căruia Michael îşi petrecuse ultimele ore de viaţă. Ne despărţeau kilometri întregi de păduri, valuri peste valuri de dealuri verzi şi albastre.

*
Sfânta Hilda nu e o mânăstire în adevăratul sens al cuvântului, dar, de vreme ce oamenii sunt convinşi că la mânăstire copiii pot învăţa o engleză curată, biserica sub al cărei patronaj se găsea şcoala a hotărât să procedeze ca atare. Copiii vor veni ca să înveţe engleza şi, pe lângă asta, vor învăţa şi câte ceva despre Isus - învăţătură pe care o puteau ţine minte sau da uitării, după voie.

Charu fusese una dintre elevele mele. Când am văzut-o prima oară avea doisprezece ani. Venea la şcoală cu părul strâns într-o coadă de cal, mirosind a ulei de muştar, cu faţa luminoasă, strălucind de curăţenie, îmbrăcată într-o fustă albastră şi o bluză albă, cu caietul şi creionul în mână, dar... cât durau orele nu făcea decât să viseze cu ochii deschişi. Doar cu mare greutate a învăţat să scrie până şi alfabetul. Uneori treceau zile la rând şi nu se arăta la ore. Spre seară, când mă întorceam acasă, o zăream păscând vacile bunicii ei sau îi auzeam vocea ascuţită de pe cealaltă parte a văii, strigând la una dintre vaci: "Gouri! Goouuriiii!" Vara ştiam sigur că am să-i zăresc fusta într-un căpşun sălbatic. Dacă strigam spre ea "De ce n-ai venit azi la şcoală?", cobora îndată, îmi punea în palmă un pumn de fructe roşii, atunci culese, şi dispărea în pădure.

În primul meu an la Ranihket, pe când mă întorceam acasă după-amiaza, am văzut-o pe bunica lui Charu aşezată în faţa casei, la soare. Era o femeie uscăţivă, cu obrajii supţi, cu pielea stafidită de anii de muncă în bătaia soarelui. La colţurile ochilor avea un evantai de riduri. Toată lumea îi spunea Ama şi avea faima de a fi fost cea mai frumoasă femeie din Ranikhet. Nu se temea de nimeni şi de nimic. Ea însăşi îl alungase de acasă pe fiul cel mic, tatăl lui Charu, fiindcă era toată ziua beat şi, în această stare fiind, îşi omorâse nevasta în bătaie. Zisese că avea să-şi crească singură nepoata, că nu aveau nevoie de un bărbat ca el pe lângă casă. El încă mai venea să le vadă. Era un individ slăbănog, cu faţa pustiită; purta câte o beedi după fiecare ureche. Stătea posac în curte şi fuma, în timp ce maică-sa îl boscorodea fiindcă avea o ţiitoare, dar nu dădea bani pentru creşterea fiicei lui. În acelaşi timp izbutea, nu ştiu prin ce minune, să hrănească şi să adăpostească rubedenii încă şi mai sărace decât ea, care soseau nepoftite din sate îndepărtate şi rămâneau acolo zile întregi, uneori chiar săptămâni.

Vocea Amei se auzea peste câteva văi, iar râsul îi răsuna până acasă la mine. Prinsese din zbor câteva cuvinte şi expresii englezeşti cu care îşi pigmenta vorba. De pildă, dacă eram răcită, mă bătea la cap să trag pe nas aburi de apă în care am fiert "eucalipsus". De câte ori creşteau preţurile, bombănea: "Oare governu' are habar dacă trăim sau murim?" În mintea ei, governu' era o persoană care trăia undeva, departe, şi se îngrăşa în timp ce ea devenea tot mai trasă la faţă de prea multă muncă şi prea puţină mâncare. "Odată şi odată", zicea ea, "am să-i găsesc lui Charu un babu de la govern cu care să se mărite şi atunci o să mâncăm o găină în fiecare zi." Vorbea şi râdea cu gura până la urechi, conştientă că era doar un vis cu neputinţă de împlinit.

De cum mă vedea, ochii ei, şi aşa strânşi între zbârcituri după atâţia ani de luptă cu soarele, vântul şi gerul, se îngustau şi mai tare. Zâmbea arătându-şi cei câţiva dinţi îngălbeniţi şi striga către mine:
- Namaste, profesor-ni!

Aşa îmi spunea, ca să mă ia peste picior: profesor-ni. Toţi ceilalţi îmi spuneau Maya Mam, doamna Maya.
- De ce mai plăteşti taxa dacă n-o poţi convinge pe Charu să vină la şcoală? am întrebat-o în după-amiaza aceea. De ce n-o trimiţi la o şcoală de stat? Nu te costă nimic.
- Pot să-i dau vacii iarbă, mi-a răspuns. Dar oare pot s-o fac să mănânce? Până la urmă e vaca mea, aşa că sunt datoare s-o hrănesc, nu-i aşa?
- Charu nu e vacă, i-am zis. E nepoata dumitale. Iar eu nu sunt nutreţ.

Bătrâna s-a prăpădit de râs.
- Ştiu prea bine cine e Charu. Dar ia spune-mi, ce pot să fac? O pregătesc în fiecare dimineaţă, o trimit la şcoală, însă unde se duce... Cum aş putea s-o opresc? Să mă ţin după ea până la şcoală, cu băţul în mână? Are să înveţe când i-o veni vremea. Fetele învaţă lucrurile care le sunt trebuincioase.

După o vreme am renunţat să-mi mai bat capul pentru Charu şi n-am mai dojenit-o fiindcă trăgea chiulul. Ea, pe de altă parte, mai venea când şi când la şcoală. Când credea că uniforma trebuie aerisită sau îi era dor de prietene îşi făcea apariţia, îmi adresa un zâmbet angelic, se aşeza la locul ei în bancă şi, cât durau orele, desena flori cu cinci petale. Câteodată venea seara acasă la mine, ca să joace gitti, un joc cu pietricele, fiindcă podeaua verandei mele era netedă. De multe ori venea însoţită de două fete, Beena şi Mitu, gemenele care locuiau mai la vale. Erau amândouă surdomute, dar ne descurcam. Aveau zâmbete timide, cosiţe roşcate şi ochi incredibil de albaştri. Ama spunea că mama lor, Lati, se culcase cu un firanghi rătăcitor, cu ochii la fel de albaştri, şi primise pedeapsa divină: două fete. "Şi surdomute, pe deasupra!"

Charu m-a învăţat să joc gitti. E un joc de îndemânare, cu cinci pietricele. Arunci una în sus, iar pe celelalte le aduni iute, înainte ca prima să atingă pământul. Abia sosisem în oraş, nu cunoşteam mai pe nimeni şi, în afară de şcoală, nu prea aveam ce să fac. Mi-am petrecut multe seri împreună cu Charu şi gemenele, jucându-ne cu pietricelele, privind cum se aprind focurile lângă colibele din jur şi auzind cum sătenii îşi cheamă câinii hoinari de prin văioage şi hăţişuri, înainte ca leoparzii să iasă pe furiş din întunericul pădurii, în căutare de hrană.

Aş fi putut avea o altă viaţă. Mi-aş fi putut găsi o slujbă mai bine plătită în altă parte, m-aş fi putut întoarce la familia mea. Mama n-a înţeles nici până în ultima clipă de ce nu mi-am reluat viaţa de dinainte de moartea lui Michael. Mânia tatei se mai potolise acum că Michael nu mai făcea parte din viaţa mea. Nu aveam decât să-i spun că mă înşelasem, că fusese o rătăcire, şi să-l rog să aibă din nou încredere în mine. Mama mă implora să fac asta, cu lacrimi în ochi. Nu era nevoie să dau lecţii la şcoală, într-un loc aşa de îndepărtat, să mă lupt singură cu greutăţile. Puteam fi împreună, ca înainte.

Mama a murit la doi ani după Michael, fără să înţeleagă de ce mă încăpăţânam să stau departe de ei. Într-una dintre scrisorile pline de reproşuri pe care mi le trimitea m-a învinuit că sunt la fel de neiertătoare ca tata. Cum poate o fiică să-şi pedepsească părinţii şi să se dezică de ei?

Însă eu mă simţeam acasă. Mă obişnuisem să mă gândesc la Charu, la bunica ei, la Sanki Puran, unchiul ei cu mintea dusă, şi la proprietarul casei unde locuiam ca la familia mea. Nu-mi închipuiam că aş putea trăi altundeva. Cu toate că n-aş putea spune cu precizie când, la un moment dat am devenit un om al locului şi, la fel ca ceilalţi, nu-mi găseam liniştea decât acolo unde pământul se înălţa şi se cobora aidoma valurilor mării.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer