Azi am chef să vorbesc despre mine

E aproape ziua mea, iar când se apropie şi sunt nevoită să recunosc că viaţa mea se duce, se duce tot ce am crezut despre mine, tot ce sunt se duce pe gaura de scurgere, am o criză de logoree. Mereu am crezut că sunt o anume persoană, dar nu am rămas niciodată ea. De aceea sunt atât de distantă faţă de oameni şi lucruri, le privesc şi zic: mai vedem noi. Din fericire. Râd când observ nevoia celor din jur de a-i idealiza pe alţii, nevoia lor de eroi şi nevoia de oameni care să fi reuşit ce n-au reuşit ei. Vor să se reflecte în ceilalţi aşa cum îşi imaginează în auto-mitologia lor că sunt ei însuşi. Vor să trăiască într-un vis în care să li se zică tot ce vor să audă.

Dar eu sunt apă. Accept curgerea mea şi nu încerc să ţin nimic. Nu mai încerc să ţin. Viaţa m-a învăţat contrariul. Că sunt apă.

Michael, la prietenia căruia am renunţat de îndată ce m-am prins că muierile din oraşul acesta mic şi prăpădit bârfesc pe seama noastră, mi-a reproşat acum 7-8 ani că ascund cine sunt. Mi-a zis că din cauza asta voi rămâne mereu singură, căci voi atrage mereu persoanele greşite. A spus asta în mai multe ocazii, aproape ca o ameninţare. Iar mie mi-a sărit ţandăra. Când l-am auzit din nou: Ascunzi cine eşti, i-am răspuns prompt: Nu ăsta e rolul civilizaţiei?

De fapt voia să îmi spună că vreau să fiu altcineva decât sunt de fapt. Eram încă tânără şi încă aveam chef să mă mint. Mă minţeam în toate privinţele, îmi pictam realitatea aşa cum aş fi vrut eu să fie, dar chestia este că vine momentul şi îţi dai seama că ce vrei tu e absolut tâmpit. Michael mi-a tras un semnal de alarmă. Că sunt împărţită în două, într-o fiinţă schizofrenică atunci când mă chinui cu toată puterea, depun eforturi să fiu cine mi se cere. Cu labele lui mari a reuşit să dezgroape în mine adevărul şi nu s-a lăsat păcălit. Pe banca noastră din parc, sub un mesteacăn, nu am făcut decât să vorbim. Mi-a povestit despre tatăl lui care şi în ziua de azi adună sticle de prin gunoi şi trăieşte din asta. Mi-a povestit cu lux de amănunte. Zilele petrecute cu Michael prin parcuri, în timp ce copiii noştri se jucau, au o tihnă aparte. Eu credeam că sunt o altă persoană, dar Michael încerca să mă trezească.

Sper că a încasat o lecţie de neuitat când am renunţat la el pentru că se vorbea prin oraş că umblu cu unul care a făcut puşcărie pentru gravă vătămare corporală. Un fost alcoolic, un drogat, iar tatuajele pe care şi le înlăturase de pe braţe, nişte pătrate cicatrizate, îmi spuneau poveşti mult mai rele. Michael era un bărbat frumos. Atrăgea atenţia. Cumva, toate gospodinele frustrate sexual care se certau între ele din cauză că puradeii lor se ciomăgeau între ei, trebuie să fi simţit dorinţă fizică pentru bărbatul acela foarte înalt, bine făcut, cu o faţă frumoasă şi ochi bleu pal. Era o apariţie. Nu mi-am permis prietenia lui. Din cauza fiului meu. Nu mă interesa că mă bârfeşte lumea că am relaţii extra-conjugale cu cineva ca Michael, ceea ce nu era adevărat, dar nu puteam admite ca fiul meu să fie din cauza mea respins în casele lor bigote. Să nu fie lăsat să se joace cu puradeii lor îngâmfaţi din cauza mea. Nu crede nimeni că un bărbat şi o femeie ar putea fi prieteni, trebuie să separăm bărbaţii şi femeile unii de alţii, eventual să-i ţinem în încăperi separate, să punem un zid între ei să nu se împerecheze, să nu-şi împreuneze organele sexuale în afara căsătoriei. E interzis. Sexul aparţine doar relaţiilor monogame, sexul e subordonat căsniciei. Fiecare să-şi apere proprietatea. Masculul puternic, tată de familie, soseşte acasă şi-şi încalecă femela lui, de la care cumpără dragoste. O pune în genunchi şi i-o bagă în gură. Separatismul acesta e lege. La fel cum nu admite nimeni că o femeie e bărbat şi un bărbat e femeie.

Sper să-i fi fost lecţie. Lecţia civilizaţiei. Care ne impune uneori pedeapsa singurătăţii. Civilizaţia ne cere. Dragostea ne cere. Sacrificiul este lege. Dacă nu eşti masochist, atunci taie-ţi venele de pe acum. Dacă nu ştii să faci compromisuri, spânzură-te. Renunţă acum.

A fost foarte furios pe mine când l-am respins. A luat respingerea atât de rău că m-am temut pentru viaţa mea o perioadă. Violenţa cu care mă întâmpina pe stradă mi-a îngheţat sângele în vene.

Michael, Michael... Îmi cer scuze. Dar nu am vrut să-mi cer scuze fiului meu, prefer să-mi cer scuze ţie. A fost doar o chestiune de alegere.

Trăim între alegeri. Facem alegeri care ne afectează viaţa. Le-am făcut oare pe cele bune? Deseori ştim că nu. Timpul nu mai poate fi dat înapoi. Nu mai putem schimba. Am greşit, dar nu mai putem îndrepta.

Regret? Nu regret nimic. Nu ştiu dacă ar fi fost mai bine altfel. Nu ştiu cum s-ar fi sfârşit. Nu cred în happy end-uri, sunt o femeie matură. Sunt prea cu picioarele pe pământ. Nu mă mai pot lăsa luată de picioare şi azvârlită în nori. Nu mai e locul meu acolo. Văd viaţa dezgolită, aşa cum e ea, în impudoarea ei. Nu am capacitatea de a mă lăsa amăgită şi nici dorinţa. Nu cred în poveşti.

Deci cine sunt eu, Michael? Eşti de o nebunie inteligentă şi potolită, îmi spune cineva. Dar nebunia implică o pierdere de control asupra propriei minţi, îi reproşez eu. Mai potrivit ar fi să spun, zice el, că nu eşti de pe lumea asta.