O întâmplare fericită a făcut ca noi doi să ne aflăm, în acelaşi timp, în acelaşi oraş: în Alexandria. Eu la Ideo Ideis 2014, el acasă, tocmai întors dintr-o tabără de matematică din Statele Unite, încercând să se odihnească în ultima vacanţă de vară petrecută acasă: începe clasa a XII-a (la Liceul Internaţional din Bucureşti), se va pregăti pentru examenul de bacalaureat, apoi va pleca în SUA, unde va începe facultatea. Ne-am întâlnit la o terasă şi m-am bucurat de o poveste cu un copil minunat de inteligent şi de vesel, după cum se va vedea din rândurile de mai jos.
Oltea Zambori: Cum ajunge un copil să fie pasionat de matematică? E o pasiune sau e rezultatul presiunii părinţilor sau profesorilor?
Ştefan Spătaru: E o pasiune, categoric. Am avut noroc de profesori care m-au inspirat, începând din şcoala primară. De mic mi-au plăcut cifrele. Când aveam vreo 4-5 ani, distracţia mea era să calculez sumele de pe notele de plată primite de părinţii mei când mergeam la restaurant. Nu-mi mai amintesc când şi cum am învăţat să calculez, ştiu doar că îmi plăcea să fac asta. Încă îmi place. Matematica îţi deschide mintea, te ajută să gândeşti logic.
Au contat foarte mult şi profesorii pe care i-am avut sau îi am. Azi se găsesc foarte multe informaţii pe internet, dar internetul e vast şi am nevoie de un profesor care să îmi arate ce să reţin din ceea ce citesc şi aflu de pe internet.
O.Z.: Cât timp studiezi zilnic?
Ş.S.: Sunt zile în care nu lucrez nimic. Câteva zile la rând, chiar. Apoi urmează câteva zile cu studiu intens, ajung câteodată la 8-10 ore pe zi.
O.Z.: Şi altceva mai faci? Care îţi sunt pasiunile de pe lângă matematică?
Ş.S.: Joc şah şi tenis de câmp. E un antrenament pentru corp şi minte, pentru momentele în care nu mă ocup de matematică. Tenis joc din pură plăcere, cu prieteni, când am puţin timp liber. Îmi place şi să citesc ziare, în special articole despre politică internaţională sau economie.
O.Z.: Cum te-au schimbat ultimii trei ani, de când participi la olimpiade internaţionale? Ce s-a schimbat de la medalia de bronz la cea de aur?
Ş.S.: Olimpiadele m-au schimbat foarte mult. Mi-am schimbat perspectiva asupra ceea ce vreau să fac în viitor, mi-au dat încredere în mine. Pe parcursul anilor, am învăţat să-mi controlez emoţiile, realizând că din cauza lor pierd puncte importante. N-am reuşit să fac singur asta, întreaga echipă a fost în 2014 la un psiholog care a lucrat cu noi şi ne-a învăţat cum să depăşim blocajele. Echipa României pierdea puncte din nimic, cel mai probabil din cauza emoţiilor.
O.Z.: Pentru ce studiezi atât? Contează competiţia şi premiile sau e doar pentru tine?
Ş.S.: Competiţia e importantă pentru toată lumea, la fel şi premiile. După ziua concursului, profesorii examinatori se întâlnesc pentru a discuta şi nota lucrările. Unele soluţii au barem de punctaj, dar există idei de soluţii la problemele expuse, găsite de concurenţi în timpul concursului dar nefinalizate, iar acestea trebuie dezbătute, analizate, punctate în funcţie de gradul lor de apropiere de rezultat. Practic, după ziua concursului, mai sunt încă două zile de concurs la care participă profesorii examinatori din toate ţările prezente la olimpiadă. Fiecare ţară trimite câte doi profesori, dar mai există şi alţii pe lângă ei care participă la interpretarea soluţiilor.
O.Z.: E nevoie de creativitate în matematică?
Ş.S.: O, da! Chiar dacă pare ceva foarte strict, foarte multe probleme se rezolvă abordându-le din unghiuri şi perspective creative, diferite. Marile nume ale matematicii mondiale au fost cei care au găsit soluţii noi şi creative unor probleme clasice sau au inovat în domenii complet noi.
O.Z.: Multă lume spune despre olimpici că sunt copii speciali, retraşi, fără viaţă socială. La tine, după câte mi-ai spus, nu e cazul. Dar te consideri special?
Ş.S.: Nici vorbă de aşa ceva. La mine în şcoală sunt foarte mulţi olimpici şi minim 4-5 dintre ei pleacă în fiecare an să studieze în afara ţării. Sunt un adolescent cât se poate de normal, cu o pasiune pe care n-o au toţi adolescenţii, dar asta e singura diferenţă între mine şi alţii. Cât despre mitul ăsta, cum că oamenii care au ştiinţele exacte ca pasiune, nu au viaţă socială, probabil explicaţia e că majoritatea au ales să dedice mai mult timp cercetării şi mai puţin timp socializării.
O.Z.: De ce vrei să pleci în SUA la facultate? Ce e diferit faţă de învăţământul universitar de la noi?
Ş.S.: Sistemul de acolo e mai flexibil. În primii doi ani mergi la cât mai multe cursuri, abia apoi eşti încurajat să-ţi găseşti direcţia, să te gândeşti ce ai vrea să faci. La admitere, se analizează şi personalitatea, nu doar rezultatele academice. Studenţii primesc şi ajutor financiar, calculat în funcţie de veniturile părinţilor.
O.Z.: Apropo de părinţi, ei ce spun despre plecarea ta? Sunt de acord? Tu vrei să te întorci în ţară după ce termini facultatea?
Ş.S.: Părinţii mei au fost sceptici acum 2-3 ani când mi-a încolţit în minte, pentru prima oară, ideea de a pleca să studiez în SUA. I-am convins că educaţia şi sistemul de învăţământ de acolo sunt mai bune şi ceea ce-mi trebuie că să mă dezvolt. O să mă îndrept spre cercetare sau o să fac matematică aplicată în economie.
Nu ştiu dacă mă întorc în ţară, dar mă gândesc să mă întorc în Europa. SUA e o ţară în care relaţiile sociale nu sunt foarte bine definite, oamenii sunt mai reci şi orientaţi prea mult spre carieră.
Ştefan mai are câteva zile şi începe clasa a XII-a. I-am urat baftă la bac, i-am spus că îi ţin pumnii pentru admiterea la facultatea la care vrea să meargă. Ce nu i-am spus a fost că îi ţin pumnii şi să găsească motivarea pentru a se întoarce în ţara după ce va termină facultatea. E un copil cu multă determinare, iar asta îl va face să îşi găsească drumul şi aici, ca în orice altă parte.
Foto: Radu Bădoiu