Buchetul de garofiţe sălbatice

Terasa era aproape pustie. La ora aceea se ridicau umbreluţele şi chelnerii începeau obişnuita curăţenie.
Ei mai întârziau, totuşi, fără să se poată hotărî care va fi pasul următor. Fumau amândoi, cu gesturi aparent degajate deşi, în realitate, se simţea cum pluteşte în aer o tensiune mai veche. Jocul de-a şoarecele şi pisica...

Femeia cu flori prinse prilejul. Se apropie zâmbind mieros, de masă, şi le întinse un buchet de garofiţe sălbatice: "Ia, domnu" d'acilea! Pentru domnişoara... Că-i rumenă ca bujorul, să-ţi trăiască!".

Fata îi privi stingherită, fără să spună nimic. Îi ardeau obrajii de mult ce stătuse în soare, aproape două ore şi jumătate, neîndrăznind să îşi termine paharul cu Cola şi să plece acasă. El îi vorbise întruna despre covoare şi artă, despre turnee şi expoziţii... Era pictor şi avea, inevitabil, barbă, o barbă căruntă, pe care şi-o scărpina de zor, complicându-se în explicaţii necerute de nimeni. Aşa făcea şi la cursuri, iar studentele îşi dădeau coate şi se aşezau în poziţii cât mai provocatoare, în bănci, ca să îi atragă atenţia. Doar ea nu... De aceea îi şi plăcuse "maestrului".

O invitase după ore, la o cafea. De fapt, el nu bea decât bere iar fata a fost prea intimidată ca să protesteze aşa că, până la urmă, a terminat el amândouă sticlele şi pentru ea a cerut o Cola. Gestul cu florile i-a luat prin surprindere pe amândoi. Bărbatul încercă să îşi ascundă ezitarea iniţială apucând brusc buchetul, cu aceeaşi mână în care ţinea portofelul.

Nu era prima oară când se întâlneau în oraş. De obicei, o întreba dacă vrea o cafea sau o Cola - niciodată şi una şi alta -, cu toate că ar fi putut să servească şi prânzul sau cina, atât de mult o ţinea de vorbă!

Adriana era din fire, răbdătoare şi blândă, dar zgârcenia "maestrului" o enerva. Nu fiindcă i-ar fi trebuit ceva de la el ci pentru că ştia foarte bine că stă într-o vilă şi cum ar fi locuit acolo dacă n-ar fi avut bani? Când un tip sărac îţi cumpără o cafea înseamnă că face un sacrificiu - Adriana ar fi apreciat foarte mult gestul. Dar cineva cu "posibilităţile" lui...!

Se vedea că nu e obişnuit când îi întinse cu un zâmbet galant, florile. Strâmbătura lui galeşă o distră de-adevăratelea. "Doamne, cum seamănă cu o maimuţă", gândi ea, fără voie. "Ce-or fi văzând fetele..." Ei, da, fetele, colegele ei o invidiau sincer fiindcă era "favorita" lui... învăţa atât de uşor şi de repede! Deşi Adriana nu avea o experienţă prea mare în relaţiile amoroase, ceva din felul de-a fi al "maestrului" o îndemna să îl considere ipocrit atunci când încerca să se dea drept romantic. I-ar fi plăcut infinit mai mult dacă i-ar fi spus clar ce vrea de la ea pentru că aşa ar fi putut să îl refuze direct, să termine odată cu presiunea asta insuportabilă, o presiune psihică formidabilă ce apăsa de câtva timp asupra ei. Însă el tot ocolea subiectul şi nu trecuse dincolo de "mărul pe care îl oferea Eva", între două prelegeri despre carpetele ţărăneşti. Situaţia începea să o agaseze.

Adriana închise ochii, pe jumătate, şi încercă să îşi imagineze posibilele avantaje ale unei "relaţii", dar figura agitată a "maestrului" i se părea atât de caraghioasă încât îşi muşcă buzele ca să nu izbucnească. Era gras si nu îi pria deloc soarele. Berea îl congestionase considerabil iar vântul îi răscolea mustaţa bogată. Treptat, îşi apropiase scaunul de al ei.

Adriana simţi primejdia. Încercă să se concentreze pe orice altceva: de la firimiturile de covrigi de pe masă până la copertina verde a bufetului. Numără dungile umbreluţei lor, trecu în revistă toate dezamăgirile din scurta ei existenţă de până atunci dar, fatalmente, privirea îi coborî în cele din urmă, pe faţa "maestrului". Îi admiră profilul roman, cu un nas acvilin impozant, vocea gravă, baritonală, barba căruntă în care strălucea galbenă şi stingheră... o picătură de bere!

Ca la un semn, căldura, necazul şi foamea o podidiră toate deodată. Nervii i se destinseră brusc într-un hohot de râs năvalnic, amestecat cu lacrimi. Cu o ultimă fărâmă de raţiune, Adriana se aruncă înecându-se către poşetă. În clipa următoare se topea printre trecătorii grăbiţi, nu înainte de a fi depus în mâna umedă a "maestrului", buchetul de garofiţe sălbatice.

Abia în staţia de autobuz reuşi să îşi revină complet. Se privi în oglinjoară şi se pudră un pic. Veselia îi dispăruse. Ştia de pe acum că va avea un examen pentru la toamnă. Un examen la care va trebui să înveţe bine, bine de tot...


Nicosia, 26 aprilie 2002