Aş vrea să mă fi cunoscut când eram tânără

Să faci dragoste cu trupul meu tânăr, să-ţi plimbi degetele peste chipul şi formele de atunci, să testezi elasticitatea pielii, duritatea muşchilor. Obrăznicia sânilor. Să săruţi acea gură. Poate că ai fi simţit plăcere mai intensă. Ori poate că nu. Să penetrezi acel trup tânăr. Dar nu asculta nimic din ce are de zis acea femeie. Nu pleca urechea la nimic din ce spune. Bălmăjeşte doar prostii. Priveşte-mă şi vorbeşte-mi mie. Eu sunt contactul tău cu adevăratul ei eu. Eu sunt intermediarul între acel corp tânăr şi cine este ea, dar nu ştie încă. Ea are pielea de pe faţă perfect întinsă, sănătoasă, un chip de fată tânără, care ia totul ca de la sine, fără pic de recunoştinţă sau respect. Ea are probleme nerezolvate din copilărie, dar nu ştie ce e cu ea. Habar n-are ce este cu ea. Scrie jurnale peste jurnale în care se întreabă ce m-a făcut să fiu ceea ce sunt? Ce se întâmplă cu mine când se întâmplă? De ce? Ce am? Ea crede că trăieşte veşnic.

Ea nu este interesată de tine, puţin îi pasă de tine. Vrea doar să te folosească drept paravan împotriva intemperiilor, un refugiu temporar pe care-l va părăsi curând pentru un altul. O insulă izolată pe suprafaţa oceanului, visând la ţărm. O barcă să ajungă acasă. Căutând în permanenţă nici ea nu ştie ce. Ducând lupte cu demoni a căror faţă încă n-o cunoaşte. Ei rămân invizibili, iar ea loveşte aerul în van. Nu este capabilă să te iubească. Crede-mă. Ea nu ştie nici cine e ea, cum să ştie cine eşti tu? Iar tu ai nevoie ca cineva să ştie cine eşti tu şi să te iubească aşa cum eşti. Această înţelegere nu o vei primi de la ea. Ea nu e capabilă să-ţi sărute pielea şi să cadă în extaz. Pentru că nu e capabilă să vadă cine eşti. Este absorbită doar de ea. Îşi vede doar propria piele, şi şi-o sărută zilnic, întrebându-se dacă e bine.

Mi-aş fi dorit să mă fi cunoscut când eram tânără... Ca să mă apreciezi acum.

Sigur, eu trăiesc pe fundul mării. Dens, sufocant e totul în jur, claustrofob, dar în universul meu întunecat, tu eşti o anemonă rară. Eşti o pată de culoare indescriptibilă. Pentru că sper că ştii, dar şi tu eşti un locuitor al mării. Suntem la fel. Înot în jurul tău şi nu mă satur. Ea e o fiinţă care trăieşte la suprafaţa pământului, cunoaşte aerul pe care-l respiră, calcă în iarbă, îşi ridică faţa către cer, înspre soare. Dar ca fiinţă a pământului, are rapacitatea unui animal sălbatic. Nu are blândeţea mea. Ea are imagini false despre ce ar trebui să fie, se înşală în toate, nu ştie nimic, dar crede orice. Este uşor de păcălit, de manipulat, de atras în cursă. Încă nu ştie nimic. Îi imită pe alţii. Repetă ca o maimuţă cuvintele altora. Le mimează sentimentele şi nevoile.

Sigur, fac şi în ziua de azi mirroring. Şi tu faci. Dar amândoi ştim că celălalt face asta şi că noi înşine facem asta. Nu ne putem păcăli unul pe altul. Este doar un pact al nostru comun. Un secret care nu mai e secret. Un cod pe care-l respectăm, fără să credem în el, un paravan în spatele căruia ne afundăm unul în altul. Chiar dacă eu sunt cine sunt, iar tu o plantă. O anemonă. Fabuloasă în memoria mea. Îmi place să dau cercuri în jurul tău, să mă bag în tine, să mă ascund într-o simplă respiraţie a ta. Ea nu ar şti să facă asta. Nu s-ar pricepe să facă dragoste cu tine. Nu s-ar pricepe să te-mbrăţişeze. Să te facă să nu te saturi de ea. Ea are mari probleme cu bărbaţii, relaţii complicate din care nu mai înţelege nimeni nimic, dar se rezumă la conflicte de nerezolvat şi certuri. Eu nu am niciuna, nici măcar un amant nu mai pot să-mi iau, că nu mai scap de el în veci. Trebuie să cântăresc lucrurile foarte bine, că ştiu că aleg pentru totdeauna. Iar după ce ne-am întâlnit, te-am privit foarte bine, ştiind că iau o decizie majoră, şi am spus mai târziu unui prieten: asta o să dureze la infinit.

Sunt prea blândă să îţi dau şi papucii chiar şi când depărtarea de tine e insuportabilă. Când mi-e frig, cumplit de frig în lipsa ta. Un frig care mă taie în oase, care mă paralizează şi mă mutilează. Când vii, în extaz, când pleci, în agonie. Şi ţi-am zis, când nici a nu ştiu câta oară nu te-ai dat dus, pentru că susţii tu, mă cunoşti îndeajuns ca să ştii ce e în spatele cuvintelor mele, deci ţi-am spus: Okay, nu voi mai încerca să îţi dau papucii, dar mă voi ruga zilnic să te saturi cât mai repede de mine.

Iar tu mi-ai zis: Îţi accept defectele cu un zâmbet. Iar eu ţi-am răspuns: De abia aştept să vii la mine, să ne vedem din nou, ca să-mi înşiri absolut toate defectele pe care le am, unul câte unul. Unul câte unul... Încet, ore în şir.

Aş vrea să îţi ofer corpul meu tânăr. Aş vrea să ne fi cunoscut când nu aveam păr alb niciunul. Dar chestia este, că deşi eşti un pic mai tânăr ca mine şi cu toate astea arăţi mai bătrân, eu nu îţi vreau eul cel tânăr, şi-ţi ador fiecare fir de păr alb, fiecare rid şi fiecare cuvânt.