Berlin, baby

Când stăteam pe o terasă în Berlin, a apărut un cuplu din dreapta. El neamţ, înalt, blond, baby blue eyes. Îmbrăcat în Lederhose şi o bluza de bumbac albă. Ea, indiancă, obeză, îmbrăcată într-un tricou prea strâmt, pantaloni care nu-i acopereau fesele uriaşe şi lăsau la vedere cărnurile gri tremurânde, chiloţii tanga roşu aprins, care îi intrau între bucile legendare. Erau însoţiţi de un puşti de 4 ani despre care nu am putut să-mi dau seama dacă era produs comun sau era doar al ei. În orice caz erau familie. Puştiul nu ştiu ce tot voia, cum fac copiii de vârsta aia. Isteric, încăpăţânat, absurd. Ta-su i-a dat. Era vorba de o plăcintă de la McDonalds pe care o voia el neapărat, deşi şi-o cumpărase ta-su. Un minut mai târziu încercau să traverseze prin faţa noastră şi nu am văzut ce s-a întâmplat, dar puştiul deodată era întins în plină stradă cu mutra în plăcintă. Urlând. Bărbatul s-a răţoit la ea: Tu l-ai împins! De ce l-ai împins?! Ea: Nu l-am împins! A căzut, că aşa e el, un împiedicat! El: Nu, te-am văzut cum l-ai împins! Ea: Nu l-am împins! El: Ba da, tot timpul încerci să îl omori!

Până la urmă au trecut pe partea cealaltă, zbierând unul la altul în continuare. Băiatul încă urla ca din gură de şarpe. Aşa că indianca a început să îl maimuţărească pocindu-şi vocea ca să imite o voce de copil, în timp ce se învârtea pe loc ca un elefănţel la circ. Dând caraghios din mâini să îl imite pe fiu-său.

Dar altceva voiam să zic. Ochii bărbatului şi aspectul lui fizic mi-au amintit de un băiat pe care l-am iubit în tinereţe. Era o apariţie luminoasă în viaţa mea. Mă simţeam cu el foarte acasă. Mă simţeam atât de familiar, încât ţin minte de parcă a fost ieri cum am dormit încovrigată la el în braţe în garsoniera mamei lui. Încă îi mai simt erecţia pe fesele mele, prin pantaloni. Puţin îmi păsa de erecţia lui. Nu am crezut niciodată în erecţii. Am zâmbit şi-am adormit. Era bine, era incredibil de bine. Era atât de bine, încât avea efect de sedativ asupra mea. Când a plecat, am simţi o durere de parcă am fost înjunghiată, dar am gândit că oricum era prea bun pentru mine, mult prea bun şi nu îl meritam. Că era de aşteptat să plece, că nu aveam nicio calitate să îl ţin, nu aveam nimic să îi ofer, nu eram nici destul de frumoasă şi nici destul de deşteaptă şi nici destul de nimic. L-am întâlnit cândva pe stradă după aia şi l-am întrebat de ce m-a părăsit, dacă măcar a avut vreun motiv, iar el mi-a zis că da. Dar să numească unul, nici gând. Nu am scris niciodată vreun text despre el, deşi eu obişnuiesc să fac mişto de bărbaţii din viaţa mea în textele mele, îmi place să îi chinui. Să mă joc cu minţile lor. Îmi place să îi studiez din toate unghiurile posibile şi să le fac de toate, chiar şi când nu mai există la mine în viaţă. Nu l-am înjurat niciodată în vreunul. Nu am pomenit niciodată despre el. O prietenă destul de apropiată ca să îşi facă iluzia că mă cunoaşte, a fost surprinsă să afle de curând că el a existat. A fost pentru mine un fel de minune care şi-a făcut o apariţie unică la mine în viaţă, cum trece soarele pe cer. Nu poţi să regreţi apariţia soarelui. Poţi doar să îţi aminteşti toată viaţa că l-ai văzut. Aşa l-am iubit eu pe acest bărbat. Încât l-am ţinut tabu. Era blond şi avea baby blue eyes, era pentru mine o apariţie solară. Şi l-am adorat. Iar el mi-a adus in fiecare zi fără excepţie, atâta timp ne-am întâlnit, o garoafă albă. Perfectă.

O dată am iubit un întreg popor pentru un bărbat. De aceea mă şi întreb cum poate cineva să fie creştin, dar să urască evreii. Am iubit un italian grizonat cu ochi verzi. Mă îmbolnăveam să îmi amintesc de el, să îl am în memorie cu faţa în perna mea. Să simt acea pasiune carnală violentă dintre noi. Brutalitatea neobrăzată a cărnii. Forme, piele, atingeri. M-am gândit că este cât se poate de adevărat când se spune: when we have each other, we have everything. Să lăsăm cântecul acela să se repete la noi în auz. Aşa că umblam bolnavă pe străzi, căci el trecuse prin mine şi eu prin el şi ne contaminasem cu ceva nasol, care trece greu, şi când auzeam italiana, simţeam o fericire nebună. Mă întorceam după fiecare italian. Aş fi vrut să sărut fiecare italian necunoscut şi să îi mulţumesc. Habar n-am pentru ce. Starea mi se schimba violent în bine, simţeam un extaz înfiorător, când cineva începea să vorbească în italiană. Îmi exploda ceva în creier pe loc. Şi mă colora într-un curcubeu de senzaţii. Visam doar la gura lui şi să îl mai văd măcar o dată cu faţa în perna mea. Dar nu mai eram în stare. Mi-era mai frică să mă ataşez decât de singurătate. Iar el mi-a spus: Amintirea a tot ce-a fost între noi o să-mi încălzească zilele. Iar eu i-am zis: Okay, okay, sunt pe cale să fac o greşeală. De ce să nu te ţin acolo, e mai bine decât nimic. Iar el, şocat, mi-a zis: Avem toate zilele reci de iarnă pentru noi.

Priveam cuplul bizar în Berlin. În loc să mă simt indignată, la urma urmei, femeia încerca regulat să-şi omoare copilul, am râs. Încă stăteau acolo, în faţa mea, pe trotuarul de vizavi. Băieţelul îşi ştergea din când în când mucii şi muşca din plăcinta culeasă de pe trotuar, neamţul în Lederhose, tuns corect, cu femeia aia complet sărită de pe fix care se dădea în continuare în spectacol, şi am gândit că viaţa e absolut fantastică.