Theophil Magus - o remarcabilă trilogie literară

Cele trei volume publicate de la Leonard Oprea la Polirom între 2000 şi 2002 subsumate lui Theophil Magus se instalează de la bun început sub semnul spusei christice "Eu sînt Calea şi Adevărul şi Viaţa" (Ioan, 14, 6). Dar cînd spun acest lucru nu mă refer la simpla "ilustrare" a acelei spuse, pentru că Leonard Oprea nu este un "propagandist", oricît de talentat, ci un scriitor. Prin urmare, în această remarcabilă şi inedită trilogie, el interpretează, după puterile sale scriitoriceşti, care nu sînt mici, şi prin filtrul credinţei sale autentice şi nu neapărat precis afiliate confesional, celebra vorbă a lui Iisus în conformitate cu scenariul: Calea, deci practica propriu-zisă a credinţei (Cele nouă învăţături ale lui Theophil Magus despre magia transilvană, Polirom, 2000; LiterNet, 2003), Adevărul, adică lumea şi credinţa, în consubstanţialitatea lor, ca "poveste", ca ficţiune literară (Cartea lui Theophil Magus sau 40 de povestiri despre om (Polirom, 2001; 1-st Books Library, USA, 2003) şi, în sfîrşit, Viaţa, ca a doua naştere, ca re-naştere prin meditaţia de tip filosofic şi religios (Meditaţiile lui Theophil Magus sau simple cugetări creştine la sfîrşit de mileniu, Polirom, 2002; LiterNet, 2004). Fără îndoială că această trilogie reprezintă o asumare a învăţăturii creştine, dar este asumarea unui scriitor veritabil, care supune "tema" interpretării sale personale, după cum sugeram deja. Şi, de fapt, nici nu se înşeală cînd procedează astfel, pentru simplu motiv că, fără greş, credinţa autentică este întotdeauna asumată în nume propriu, nu simplă repetare mecanică a textului şi ritualurilor. În fond, pentru credinciosul care are puterea de a trece de elementarul stadiu al imitaţiei, dogma este doar reperul pentru păstrarea drumului drept pe Cale, nu Calea însăşi.

Ceea ce provoacă de la bun început în trilogia lui Leonard Oprea, dincolo de seriozitatea asumării acestei mari teme, este caracterul său aparent compozit. Prima parte nu este, în fond, o carte beletristică, ci una, mai degrabă, de magie personală, de evocare mitologico-sentimentală, vorba lui Mircea Mihăieş, a rădăcinilor universale ale credinţei, aşa cum s-a manifestat aceasta de la sclavul divin Zalmoxis la Christ. În mod neaşteptat, aceste aparent fortuite asocieri se "topesc" în proza mito-poetică a autorului, intră în simfonie, nu-ţi lasă impresia unui sincretism naiv şi, în fond, greu tolerabil minţilor mai ordonate. Nu ascund că, în ce mă priveşte, am citit primul termen al trilogiei după lectura celui de-al doilea, pe care l-am şi prefaţat în ediţia românească şi cu care a început, anul trecut, ediţia americană a acesteia. Este o lectură avantajoasă pentru că se întîlneşte mai întîi cu scriitorul-scriitor, aşa cum îl cunoaşte din cărţile sale anterioare. Dar e o lectură avantajoasă şi pentru cine n-a mai citit nimic din Leonard Oprea, pentru simplul motiv că e mai uşor să pătrunzi în labirintul complicat al trilogiei pe calea cea mai familiară, care este cea a prozei de ficţiune propriu-zisă. Poate din acest motiv ediţia americană in process s-a lansat prin editarea mai întîi a celor "40 de povestiri despre om", pe care Vladimir Tismăneanu, în prefaţa ediţiei americane, nu se sfiia să le alăture ficţiunilor unor Thomas Mann, Borges şi Paolo Coelho. Şi în opinia mea aceste alăturări nu sînt nelegitime şi nu sînt doar de natură tematică. În ce mă priveşte, atunci cînd am prefaţat ediţia princeps a volumului, m-am întrebat dacă poţi spune despre un scriitor în viaţă şi pe care, pe deasupra, ai şi privilegiul să-l cunoşti că este un scriitor foarte bun, chiar un mare scriitor, şi mi-am răspuns că nimic nu te împiedică să faci asta, dacă lucrurile stau aşa – şi ele aşa stau! Este cu totul remarcabil modul în care, în acest volum, Leonard Oprea găseşte drumul spre originalitate prin apelul la originaritate. Povestirile de aici se integrează practic într-un intertext universal la care participă, cu îndreptăţire egală, Sfînta Scriptură, Talmudul, învăţăturile arabe şi cele tibetane ori zen-buddhiste, folclorul creştin şi pre-creştin, hinduismul, viaţa şi opera lui Edgar Allan Poe şi cea a lui Andrei Codrescu, cea a prietenilor autorului, dar şi a sa proprie şi a familiei sale.

La fel de remarcabil mi se pare faptul că această originaritate multiformă este ea însăşi coerentă, organică aş spune, nelăsînd vreo clipă senzaţia de artificial, de forţat, de incongruent. Pentru că "mitologiile" sînt frecventate distinct în fiecare povestire în parte? Se poate, dar cred că există şi un motiv mai adînc, mai temeinic, fundamental prin urmare. Şi anume acela că, dincolo de originarităţile originale, deci marcate istoric, există o originaritate adevărată, ante-istorică, pe care aş numi-o pre-babelică, dacă ultimul termen n-ar fi şi el marcat cultural, dacă n-ar purta amprenta istoricităţii.

Mi-a făcut plăcere să constat că nu m-am înşelat în aproximările mele, văzînd buna primire de care s-a bucurat apariţia ediţiei americane a acestui volum în mediile literare competente, de către scriitori şi experţi în literatură precum Norman Manea, Andrei Codrescu, Adam Sorkin, dar şi de către publicul propriu-zis, care a epuizat tirajul pe hîrtie şi a asediat cele două site-uri pe care este instalată versiunea electronică a cărţii. De altfel, cartea a intrat în aria de interes nu doar a presei specializate, ci şi a celei de mare tiraj, îndeosebi de pe Coasta de Est.

Din acest motiv aş recomanda începerea lecturii trilogiei cu cel de-al doilea termen al său, din acest motiv, probabil, este şi volumul meu preferat, nu pentru că s-a întîmplat să-l prefaţez. Dar, probabil, şi pentru motivul că eu însumi îl prefer pe scriitorul-scriitor mai mult decît pe iniţiat. Pe de altă parte, e cum nu se poate mai limpede că nu se poate proceda la o bună lectură a acestuia în absenţa parcurgerii contextului, deci a trilogiei în ansamblul său. Sau – se poate, dar cu riscul de a nu înţelege nici semnificaţia demersului literar şi spiritual, deci pariul lui Leonard Oprea, şi nici măcar, aşa cum se cuvine, povestirile ca atare.

Şi iată-mă ajuns la ultimul termen al acestui remarcabil ansamblu. Dacă Tismăneanu asocia cartea de povestiri producţiei unor autori precum Borges ori Coehlo, acelaşi autor apropie Meditaţiile lui Theophil Magus... gîndirii filosofice de tip religios practicate de Kierkegaard, Soloviov ori Teilhard de Chardin. Cunoscutul filosof politic american de origine română face însă o distincţie esenţială – cartea se află "în sfera" gîndirii reprezentate de asemenea autori, dar "nu este inspirată" de operele acelora. Vorba aceluiaşi comentator: "Importanţa deosebită şi frumuseţea simplă a acestor meditaţii constau în originalitatea cristalizării, limpede, luminoasă, a ideii de salvare a omului prin Credinţă. Meditaţiile... tulbură, incită cititorul, invitîndu-l la reflecţie sinceră şi responsabilă asupra condiţiei umane, în zorii mileniului III".

În ce mă priveşte, mă bucur să ştiu că Leonard Oprea scrie şi meditează în Bostonul în care s-a instalat în 1999, că îşi continuă cu succes cariera de scriitor român, cărţile fiind în proces de editare şi reeditare la Curtea Veche şi la LiterNet, şi că a început-o cu dreptul pe cea americană, că volumele sale au început să împînzească bibliotecile lumii, începînd cu cea a Congresului USA şi sfîrşind cu nu mai puţin celebra bibliotecă a Vaticanului!