pârâul galben

păşesc apăsându-mi cu grijă picioarele desculţe în pulbere
bunica îşi pierde răbdarea, trebuie să ajungem la universal, peste pod, dar eu vreau să mă asigur că urmele mele se întipăresc clar
în sfârşit pulberea mi se termină, parcul către care ne îndreptăm mă face să merg mai iute
se aude un zgomot ca de cuburi imense, rostogolite
mă opresc să văd trenul, pe cât se poate zări în golul dintre câteva case mai depărtate,
sar necontenit în timp ce bunica mă trage de mână,
e un mărfar luuung luuuuuung, bunica nu are nicio şansă până nu trece ultimul vagon
 
la intrarea în parc ne întâmpină un obiect din tuburi de metal împletite, pus pentru trecere
mă urc pe barele încinse de soare răsucindu-mă într-o parte şi în alta,
 
pete dese îmi fug prin faţa ochilor
trupuri tinere aruncate unele peste altele în jocurile lor cu îmbrânceli, ţipete,
ţipetele sunt dâre subţiri albastre,
cu picioarele şi braţele ridicate se luptă să se ridice
peste culorile lor prăbuşindu-se alte culori
hainele lor de joacă galbene-ocru, verzui, mai mult cafenii, renumita marcă să ţină la tăvăleală, printre care se iveşte câte o pată albă,
vopsea spartă lăsând să se vadă un trup încă gol
crescând îmbrăcându-se febril în faţa oglinzii în timp ce grupul adunat afară, unul din ei legănând o minge sub picior, îl zoreşte: hai hai
 
traversăm iute şoseaua cu asfalt vânăt topit
intrăm într-o dugheană plină de cutii de vopseluri, rotunde
rămân fascinată în uşă frecându-mi de picioare fusta albastră cu zmeie roz
fiecare capac poartă câte o pată de culoare ca o bomboană
îmi lasă gura apă
 
adulmec, detectez pe rând mirosuri de benzină, smoală, cauciuc, fum
bunica cedează, duc eu cutia cu vopseaua galbenă
 
atâta o sucesc încât o vărs pe drum
 
lumina uleioasă se scurge din guri rotunde metalice
plopii de pe malul pârâului freamătă aşezaţi în cutii de tablă reflectând lumina, abia dacă-i pot privi,
pârâul e galben, vopseaua se amestecă în apele lui
 
bunica nu se supără, şi mai mult, îmi lasă mie cutia goală, deşi ar vrea să ţină zahăr în ea
te strig la poartă ridicând trofeul
meşterim o barcă din cutie şi dopuri de plută, o înfrumuseţăm cu puţina vopsea care ne-a rămas,
alergăm la pârâu, intrăm în barcă şi ne lăsăm duşi
aceeaşi bucurie uşoară flutură de pe faţa ta pe faţa mea, de pe faţa mea pe faţa ta
numărăm de la un copac la altul: o sută de kilometri, două sute de kilometri,
ajungem la un tunel săpat în mal, sub bolta de piatră întuneric şi vuiet
nu mai e nimic de aici încolo, declari tu şi imediat cad de acord, privindu-te cu admiraţie, tu eşti băiat, tragi cu arcul mult mai departe, alergi mult mai repede decât mine
ne luăm cele două păpuşi care suntem noi în barcă, şi barca pe care am mânat-o cu o nuia de pe mal
 
pulberea albă ne frige tălpile
îmi duc în mână sandalele care mă rod, tu cu nişte sandale ferfeniţite
reziduurile fabricilor din apropiere sunt deversate în pârâu, mirosuri de oţet, duhori încinse de arşiţă plutesc în aer
suntem obişnuiţi
doar arsura nisipului nu o mai suport, mă opresc să mă încalţ
genunchii ne sunt răniţi cum am căzut cu bicicletele sau căţărându-ne în copaci,
acoperiţi de cruste roşii care ustură,
care fac ca pielea să zvâcnească în locurile acelea încercând să se regenereze
transmiţând acel zvâcnet întregului corp
făcând să irupă muguri pe care-i simt crescând
 
văluri mici de praf ni se aşază ca nişte ciorapi albi peste răni
 
flori roz sunt presărate printre urme de picioare desculţe
nu ne putem opri să rupem florile ieşite prin garduri, le ascundem în buzunare de unde cad pe drum
 
un om în faţa porţii ne priveşte cum alergăm unul după altul de-a lungul malului către calea ferată, grăbindu-ne să vedem trenul, întrecându-ne cu el
te prind, te prind
 
cineva ar vrea să ne fixeze definitiv aici
să nu mai putem ieşi, să nu mai putem hoinări după bunul nostru plac prin timp
 
vagoane argintii orbitoare alunecă diagonal vertical pe şine lucioase fierbinţi
frunzele sună ca alarme de ceară încercând să oprească lumina, topindu-se în ea
 
mergem încet sprijinindu-ne unul de altul
între plopi sunt plantaţi puieţi, s-ar putea ca aceşti copaci să rămână
o maşină trece răscolind praful acoperind coroanele plopilor până sus,
întoarcem capul
 
păpuşile ne urmează mergând singure

(în perioada 1 august 2014 - 7 noiembrie 2014, curatorul acestei rubrici este poeta Ilinca Bernea)