Astăzi mai bine nu m-aş fi întâlnit cu mine însămi

Herta Müller s-a născut la 17 august 1953 în satul Niţchidorf din Banatul şvăbesc. A studiat germana şi româna la Universitatea din Timişoara, lucrând apoi ca traducătoare într-o fabrică şi ca profesoară. A intrat în vizorul Securităţii şi a început să fie persecutată după refuzul ei de colaborare şi în urma prieteniei cu membrii societăţii Aktionsgruppe Banat.

În 1982 debutează cu volumul de povestiri Ţinuturile joase (Niederungen, Kriterion; Humanitas Fiction, 2012), masiv cenzurat, care va apărea în 1984 şi în RFG. Din 1985 operele Hertei Müller au fost interzise în România. Presiunile tot mai puternice din partea Securităţii au forţat-o să emigreze în Germania în 1987, iar de atunci trăieşte la Berlin. Publică romane: Omul este un mare fazan pe lume (Der Mensch ist ein großer Fasan auf der Welt, 1986; Humanitas Fiction, 2011), Călătorie într-un picior (Reisende auf einem Bein,1989; Humanitas Fiction, 2010), Încă de pe atunci vulpea era vânătorul (Der Fuchs war damals schon der Jäger, 1992; Humanitas Fiction, 2009), Herztier (Animalul inimii, 1994), Astăzi mai bine nu m-aş fi întâlnit cu mine însămi (Heute wär ich mir lieber nicht begegnet, 1997), Leagănul respiraţiei (Atemschaukel, 2009; Humanitas Fiction, 2010); volume de eseuri, între care Hunger und Seide (Foame şi mătase, 1995), Der König verneigt sich und tötet (Regele se înclină şi ucide, 2003) şi Mereu aceeaşi nea şi mereu acelaşi neică (Immer derselbe Schnee und immer derselbe Onkel, 2011; Humanitas Fiction, 2011), memoriile Mein Vaterland war ein Apfelkern (Patria mea era un sâmbure de măr, 2014), volume de povestiri, precum şi volume de poeme-colaj.

Este laureată a numeroase premii importante, printre care Premiul Kleist (1994), Premiul european pentru literatură Aristeion (1995), Premiul IMPAC Dublin (1998), Premiul pentru literatură al Fundaţiei Konrad Adenauer (2004). Academia Suedeză îi atribuie în 2009 Premiul Nobel pentru literatură.

În seria de autor "Herta Müller" la Humanitas Fiction au apărut: Leagănul respiraţiei, Încă de pe atunci vulpea era vânătorul, Călătorie într-un picior, Omul este un mare fazan pe lume, Mereu aceeaşi nea şi mereu acelaşi neică, Ţinuturile joase, Astăzi mai bine nu m-aş fi întâlnit cu mine însămi.

Sinopsis

"M-au chemat. Joi la zece fix." O tânără fără nume, într-un oraş din România, o întâlnire obligatorie şi temută cu Securitatea regimului lui Nicolae Ceauşescu. Pe drum, în tramvaiul care o duce la interogatoriu, prin mintea protagonistei se perindă imagini şi figuri din viaţa ei: copilăria într-un oraş de provincie şi dorinţa aproape erotică pe care o manifestă pentru tatăl ei, prima căsătorie cu un bărbat care "nu mă putea lovi şi se dispreţuia pentru asta", cumplitele poveşti despre deportare spuse de bunic. Apoi tânăra prietenă Lilli, ucisă de o santinelă la graniţa cu Ungaria când încerca să fugă din ţară; şi Paul, zilele şi nopţile lui petrecute mult prea adesea în alcool, dar şi clipele de fericire trăite împreună cu el. Totul ţine de amintire şi se împleteşte cu prezentul, cu interogatoriile şi cu jignirile, cu spaima cotidiană şi cu stratagemele prin care gândirea încearcă statornic să evite prăbuşirea.

În nebunia totalitarismului, o tânără nu vrea să renunţe la fericire. Un roman de o mare putere de evocare, de o forţă aspră a cuvintelor ce se transformă în poezie şi frumuseţe, unul dintre cele mai importante ale autoarei germane născută în România. Prin acest roman, Herta Müller ne oferă o explorare magistrală şi emoţionantă a felului în care dictatura ajunge să pună stăpânire pe întreg sufletul omului.

"Premiul Nobel pentru literatură îi este acordat scriitoarei Herta Müller, care descrie cu lirismul ei concentrat şi proza plină de sinceritate universul celor deposedaţi." (Motivaţia juriului Nobel 2009)

"Acest roman impresionant reflectă absurditatea suprarealistă a vieţii sub dictatură: un anchetator care o salută pe protagonistă cu un sărut umed pe mână, un deget tăiat care apare din senin în geanta ei. Nu se ştie clar de câte ori a fost chemată sau dacă ea într-adevăr ajunge la ultimul interogatoriu - o călătorie care înseamnă permanenta evitare a absurdului cotidian, în care singura scăpare este să reuşeşti să nu înnebuneşti." (Guardian)

"Romanul Hertei Müller surprinde viaţa de coşmar într-o lume întoarsă pe dos." (Frankfurter Allgemeine Zeitung)

"Romanul reconstituie atmosfera kafkiană a ameninţărilor difuze şi a unei permanente stări de nesiguranţă, în acelaşi timp nepierzând nici un moment din atenţie regimul totalitar." (Der Spiegel)

"Un roman extrem de puternic, obsedant, care te ţine cu sufletul la gură până la sfârşit." (Andrea Bajani, Il Sole 24 Ore)


În poza de la nunta mea cu Paul, eu nu am nici flori, nici văl. Îmi luceşte dragostea nouă în ochi, cu toate că-n fotografia asta mă mărit pentru a doua oară. Obrajii noştri se sprijină unul de celălalt ca două prune. De când Paul bea aşa de mult, poza noastră de nuntă e mai degrabă o prevestire. Când Paul umblă până noaptea târziu în turneele lui de beţie prin oraş, mă tem c-ar putea să nu mai ajungă niciodată acasă, iar atunci stau şi mă uit la poza noastră de nuntă de pe perete până când mi se-ncrucişează privirea. Atunci feţele noastre plutesc, poziţia obrajilor noştri se schimbă, între ei se aşază puţin aer. De cele mai multe ori, obrazul lui Paul pluteşte de lângă obrazul meu, ca un semn c-ar veni târziu acasă. Dar el vine, Paul s-a întors întotdeauna acasă, chiar şi după accident.

Uneori, în magazine primesc Żubrówka, vodca aia poloneză dulce-amăruie şi galbenă. Asta se vinde prima. În fiecare sticlă e câte un pai lung care, înecat în tăria aceea, tremură ori de câte ori se toarnă în pahar, dar nu cade sau alunecă niciodată afară. Băutorii spun:
"Paiul rămâne în sticlă la fel ca sufletul în corp, astfel el apără sufletul".

De gustul arzător din gură şi pâlpâiala beţiei din cap ţine şi credinţa aceasta. Beţivii deschid sticla, primele picături gâlgâie în pahar şi prima înghiţitură se duce pe gât. Sufletul care întotdeauna tremură, care niciodată nu cade lat şi nu părăseşte corpul, începe să fie ocrotit. Şi Paul îşi ocroteşte sufletul şi nu trebuie să-şi spună nici o zi că viaţa e de nesuportat. Poate c-ar fi bine fără mine, dar ne place să fim împreună. Rachiul ia ziua cu el, iar noaptea beţia. De pe când mai trebuia să merg dimineaţa devreme la fabrica de confecţii, ştiu o vorbă de-a muncitorilor:
"Instalaţia maşinilor de cusut se unge printre rotiţe, a oamenilor pe gâtlej".

Pe atunci, Paul şi cu mine plecam în fiecare zi la ora cinci fix cu motocicleta la muncă. Vedeam camioanele cu marfă din faţa magazinelor, şoferii, cărătorii de lăzi, vânzătorii şi luna. Acum aud doar zgomotul şi nu mă duc la fereastră, nici la lună nu mă uit. Încă mai ştiu cum ea părăseşte oraşul pe o parte a cerului ca un ochi de gâscă şi cum pe partea cealaltă se ridică soarele. Nu s-a schimbat nimic aici, chiar şi înainte de a-l cunoaşte pe Paul, când mergeam pe jos până la tramvai, tot aşa era. Mergeam pe jos şi mi se părea ciudat că sus pe cer există ceva frumos, iar jos pe pământ nici o lege care să-ţi interzică să priveşti în sus. Era deci permis să-i şterpeleşti ceva zilei înainte ca ea să devină chinul din fabrică. Luna e ferfeniţită la orele acelea din zi, la capătul oraşului nu mai ştie încotro. Cerul trebuie să se desprindă de pământ când se luminează. Străzile coboară şi urcă abrupt pe pământul drept. Vagoanele tramvaiului se mişcă încoace şi-ncolo ca nişte camere luminate.

Cunosc din interior şi tramvaiele. Cine urcă la orele acestea are mânecile scurte, poartă o geantă de piele jerpelită şi pe ambele braţe piele de găină. Este judecat scurt din priviri obosite. Aici sunt ei între ei, cei din clasa muncitoare. Oamenii mai buni merg cu maşina la serviciu. Şi se compară între ei: ăla o duce mai bine, celălalt o duce mai prost. Exact aşa ca tine nu o duce nimeni, asta nu se poate. Ai puţin timp, acuşi vin fabricile, cei taxaţi coboară unul după altul. Pantofi curaţi sau prăfuiţi, tocuri scâlciate sau drepte, un guler proaspăt călcat sau unul boţit, unghiile de la mâini, ceasurile de la mână, cataramele de la curea, cărarea părului, totul aduce a invidie sau dispreţ. În faţa privirilor acelora încă adormite nu se poate ascunde nimic, nici măcar în aglomeraţie. Clasa muncitoare caută diferenţe, dimineaţa nu există egalitate. Soarele-i însoţeşte în tramvai şi afară trage norii albi şi roşii-n sus pentru dogoarea de amiază. Nimeni nu poartă vreo haină, îngheţatul dis-de-dimineaţă se cheamă aer curat, pentru că la amiază vin praful gros şi arşiţa drăcească.

Când nu sunt chemată la interogatorii, pe vremea asta încă mai dormim ceasuri bune. În loc să fie negru ca smoala, somnul de zi e plat şi galben. Dormim neliniştiţi, soarele ne cade peste perne. Dar aşa ziua poate fi totuşi scurtată. Suntem urmăriţi oricum destul de devreme, nu ne fuge ziua de lângă noi. Oricând putem fi învinuiţi de ceva, chiar şi atunci când dormim aproape până la prânz. Oricum suntem oricând învinuiţi de câte ceva ce nu mai poate fi schimbat. Dormi, dar ziua tot stă la pândă, un pat n-are cum să fie o altă ţară. Vom fi lăsaţi în pace abia atunci când vom zace la Lilli.

Desigur că Paul trebuie să-şi doarmă beţia. Abia spre amiază capul îi stă bine pe umeri, gura-i poate vorbi din nou, nu mai soarbe cuvintele cu vocea lui năclăită de alcool. Doar respiraţia îi mai miroase ca şi cum aş trece pe lângă barul de jos, atunci când Paul intră în bucătărie. Din primăvară, orele de băut sunt reglementate clar printr-o lege: abia după orele unsprezece e permis să bei. Dar barul se deschide tot de la şase dimineaţa, iar până la unşpe rachiul se serveşte în ceşti de cafea, pe urmă în pahare.

Paul bea şi nu mai e acelaşi, îşi doarme apoi beţia şi devine iar acelaşi. Înspre amiază, totul ar fi iarăşi bine şi se strică la loc. Paul îşi păzeşte sufletul până când paiul din sticla de vodcă stă pe uscat, iar eu mă tot întreb cine suntem, eu şi el, până nu mai ştiu nimic. Când spre amiază stăm la masa de la bucătărie, e greşit să vorbim despre beţia de ieri. Cu toate astea zic ba una, ba alta:
"Rachiul nu schimbă nimic".
"De ce îmi faci viaţa grea?"
"Ieri, beţia ta a fost mai mare decât toată bucătăria asta".

Da, locuinţa e mică, iar eu nu vreau să-l evit pe Paul, dar când rămânem acasă stăm prea des ziua în bucătărie. După-amiaza este deja beat, seara şi mai şi. Amân discuţiile, pentru că devine ursuz. Aştept peste noapte, până ce stă iarăşi treaz în bucătărie, cu ochii cât cepele. Ce îi spun atunci trece pe lângă el. Aş vrea ca Paul să-mi dea şi el o dată dreptate. Dar la beţivi nu există vreo mărturisire, nici vreuna mută pentru ei înşişi şi cu atât mai puţin vreuna smulsă pentru alţii care-o aşteaptă. Încă de la trezire, Paul se gândeşte la băut şi neagă asta. De aceea nu există nici un adevăr. Atunci când nu tace, lăsându-mi vorbele să treacă pe lângă ureche, îmi spune pentru tot restul zilei:
- Nu-ţi face griji, nu beau din disperare, beau pentru că-mi place.
- Aşa o fi, îi răspund, poate tu gândeşti cu limba.

Paul se uită prin fereastra bucătăriei înspre cer sau în ceaşcă. Îşi înmoaie degetele în picăturile de cafea de pe masă de parcă ar trebui să se convingă că sunt ude şi se fac mai mari când le striveşti cu degetul. Îmi ia mâna, eu mă uit prin fereastra bucătăriei înspre cer, în ceaşcă, îmi înmoi şi eu degetele într-o picătură sau alta de cafea de pe masă. Cutia roşie de email se uită la noi, eu mă uit înapoi. Paul însă nu, altfel ar trebui să-şi propună astăzi altceva decât ieri. Oare-i puternic sau slab când tace, în loc să spună şi el odată: "Astăzi nu beau". Ieri Paul a spus din nou:
- Nu-ţi face griji, omul tău bea pentru că-i place.

Picioarele îl purtau prin hol şi prea greoi, şi prea uşor, de parcă acolo s-ar fi amestecat aer şi nisip deopotrivă. Mi-am petrecut mâna pe după gâtul lui şi i-am mângâiat tuleiele pe care îmi place aşa de mult să le ating dimineaţa pentru c-au crescut în somn. El mi-a tras mâna în sus, sub ochi, ea a alunecat în josul obrazului până la bărbie. Nu mi-am retras degetele, mi-am spus doar:
- Să nu sprijini nimic de obraz dacă ştii imaginea celor două prune.

Aud deseori asta după-amiaza târziu, când Paul vorbeşte aşa şi nu îmi place deloc. Exact când eu mă îndepărtez de el, el îşi sprijină iubirea care devine brusc atât de goală, încât nu mai lasă loc la nici o discuţie. El n-are ce să aştepte. Înţelegerea mea stă la îndemână, nu mai am nici un reproş pe limbă. Iar reproşul din cap dispare rapid. Bine că nu mă văd atunci, cred că faţa mea se prosteşte şi se luminează. Şi ieri-dimineaţă din mahmureala lui Paul s-a strecurat ca un bot de pisică mergând în vârful lăbuţelor. "Omul tău", aşa vorbeşte numai cine are mintea netedă şi-şi poartă mândria în colţul gurii. Ştiu că tandreţea de la prânz netezeşte drumul pentru beţia de seară şi nu îmi place deloc câtă nevoie am de ea.

Maiorul Albu spune:
- Se vede ce gândeşti, nu are sens să negi, doar pierdem timpul.

Eu mi-l pierd, nu noi, el e oricum la serviciu. Îşi suflecă puţin mâneca stângă şi se uită la ceas. Timpul stă acolo pe cadran, dar nu şi ce gândesc. Dacă Paul nu vede ce gândesc, cu atât mai puţin vede Albu.

Paul doarme pe partea dinspre perete, eu la marginea patului pentru că deseori nu pot dormi. Şi totuşi, când se trezeşte spune mereu:
- Te-ai întins la mijloc şi m-ai împins la perete.

Iar eu îi răspund:
- Nu se poate, aici la margine locul e subţire ca sârma de rufe, tu erai întins la mijloc.

Unul dintre noi ar putea dormi în pat, celălalt pe canapea. Am încercat şi asta. O noapte am dormit eu pe canapea, cealaltă Paul. În ambele nopţi n-am făcut decât să mă sucesc dintr-o parte în alta. Capul meu a tot măcinat la gânduri până spre dimineaţă când, printre aţipeli, am avut coşmaruri. Două nopţi pline de coşmaruri care, însăilate bine între ele, m-au urmărit toată ziua. Când am dormit pe canapea, se făcea că primul meu soţ a pus geamantanul pe podul unui râu şi m-a apucat de ceafă râzând în hohote. Apoi s-a uitat înspre apă şi a fluierat cântecul în care dragostea se face ţăndări şi apa râului neagră ca cerneala. Nu era ca cerneala, doar am văzut-o, iar în apă, faţa lui înţepenită şi-ntoarsă pe dos până la fundul râului unde-i pietrişul. Apoi un cal bălan a mâncat caise sub nişte copaci deşi. Ridicând capul la fiecare caisă înghiţită şi scuipând sâmburele ca un om. Şi când stăteam singură în pat, cineva m-a apucat din spate de umeri şi a spus:
- Nu te uita în jur, nu sunt aici.

Nu am întors capul, m-am uitat doar cu coada ochiului. Degetele lui Lilli mă atingeau, vocea ei era o voce de bărbat, deci n-avea cum să fie ea. Am ridicat mâna ca s-o ating. Atunci, vocea a spus:
- Ceea ce nu vezi nu poţi atinge.

Văzusem degetele, erau ale ei, numai că le luase altcineva. Cine, nu vedeam. În visul următor bunicul tăiase o tufă înzăpezită de hortensii şi m-a chemat la el:
- Ia vino-ncoace, am aici un miel.

Zăpada îi cădea pe pantaloni, foarfeca tăia florile cu pete maronii de la ger. I-am spus:
- Dar ăsta nu-i un miel.
- Dar nici vreun om nu e, mi-a răspuns.

Degetele îi erau amorţite şi nu puteau închide şi deschide foarfeca decât cu greu. Aşa că nu eram sigură dacă-i scârţâie foarfeca sau mâna. Am aruncat foarfeca în zăpadă. S-a scufundat pe loc, nici nu vedeai unde a căzut. A căutat prin toată curtea cu nasul aproape lipit de zăpadă. Lângă poarta de la grădină l-am călcat pe mâini ca să-şi ridice nasul şi să nu iasă pe poartă căutând-o pe toată strada aia albă. I-am spus:
- Opreşte-te, mielul a îngheţat, iar lâna e arsă de ger.

La gard mai era o hortensie, şi ea ciuntită toată. Am arătat spre ea:
- Cu asta ce-i?
- Asta-i cea mai rea, la primăvară va face pui, nu se poate aşa ceva.

După a doua noapte, Paul a spus dimineaţa:
- Când te deranjează celălalt, ai pe cineva. Numai în coşciug dormi singur şi va veni oricum prea repede şi vremea aia. Ar trebui să rămânem împreună noaptea.

Cine ştie ce visase şi uitase pe loc.

El vorbea de dormit, nu de visat. Azi-dimineaţă la patru şi jumătate l-am văzut pe Paul dormind în lumina aceea gri, o faţă strâmbă cu bărbie dublă. Jos, pe strada cu magazine se înjura şi se râdea de dis-de-dimineaţă. Lilli spunea:
"Înjurăturile alungă răul."
- Boule, ia-ţi piciorul. Apleacă-te sau ce, ai cumva căcat în pantofi? Desfă-ţi urechile alea clăpăuge şi apoi auzi, dar să nu-ţi iei zborul la vântul ăsta. Lasă frizura, suntem încă la descărcat.

O femeie scotea sunete scurte şi ridicate ca o găină. O portieră trântită.
- Ia şi-apucă, idiotule! Dacă vrei odihnă, du-te la sanatoriu!

Hainele lui Paul zăceau pe jos. În oglinda de pe uşa dulapului stătea ziua de azi, ziua în care fusesem chemată. Aşa că m-am sculat, punând întâi piciorul drept pe podea, ca de obicei când sunt chemată. Ştiu şi eu dacă chiar cred în aşa ceva, dar n-are cum să fie ceva greşit.

Mi-ar plăcea să ştiu dacă la alţi oameni creierul este responsabil pentru raţiune şi noroc. Mie creierul îmi ajunge doar să-mi fac norocul. Să-mi fac o viaţă nu-i de ajuns. Oricum, nu îndeajuns ca să mi-o fac pe-a mea. Cu norocul m-am descurcat cumva, chiar dacă Paul spune că ăsta nu e nici un noroc. La fiecare două zile tot spun:
- Îmi merge bine.

Capul lui Paul, liniştit şi drept în faţa mea, mă priveşte mirat, de parcă n-ar conta că ne avem unul pe celălalt. El spune:
- Ţie-ţi merge bine pentru c-ai uitat ce înseamnă asta pentru alţi oameni.

Alţi oameni se referă poate la viaţă când spun: "Îmi merge bine". Eu mă refer doar la noroc. Paul ştie că eu cu viaţa încă nu m-am împăcat, şi nici nu vreau să spun că încă nu.
- Uită-te la noi, spune Paul, şi nu vorbi aiurea de noroc.