O vară ce nu mai apune

Radu Sergiu Ruba (n. 1954, Ardud, jud. Satu Mare) a urmat o parte din cursurile primare la Răteşti, în judeţul de baştină, apoi la Şcoala pentru Nevăzători din Cluj. La vîrsta de 11 ani şi-a pierdut complet vederea.
 
A absolvit în 1978 Facultatea de Limbi Străine, specializarea franceză-engleză, din cadrul Universităţii din Bucureşti. A fost profesor de limbă franceză, inspector în Ministerul Educaţiei, traducător şi interpret, ziarist în presa scrisă şi radiofonică, lector de limbă engleză în cadrul unor programe organizate de British Council din capitală. În perioada 2010-2012 a fost consilier al ministrului muncii. În prezent este preşedintele Asociaţiei Nevăzătorilor din România, redactor al revistei Impact, realizator de emisiuni la Societatea Română de Radiodifuziune. Face parte din conducerea Uniunii Europene a Nevăzătorilor.
 
A debutat ca poet în 1983, cu volumul Spontaneitatea înţeleasă. Au urmat apoi volumele Iluzia continuă (versuri, 1988), La Zodiac, birjar! (poeme în versuri şi proză, 1994), Contrabanda memoriei (proză scurtă, 1997), Papa Ioan Paul al II-lea şi România (în colaborare, 1999), Marginal (versuri, 2001), Dialoguri şi eseuri (2001; reed. 2002), Graţia Dizgraţia (versuri, 2003), Demonul confesiunii (roman, 2004; reed. 2009) Traversarea (poeme în versuri şi proză; antologie de autor, 2012) şi altele. Cu poezie, proză scurtă şi eseu, autorul a apărut în antologii şi almanahuri publicate în România, Australia, Bulgaria, Ungaria, Franţa şi Statele Unite. Traduceri din limba franceză: Michel Tournier, Vineri sau viaţa sălbatică (Univers, 1999; reed. Humanitas, 2008); (în colaborare) Gilles Lipovetsky, A treia femeie (Univers, 2000); Michel Tournier, Jurnal extim (Humanitas, 2009).
 
Autorul a fost distins cu Ordinul "Meritul Cultural" în grad de Cavaler de către preşedintele României (2008). A fost recompensat cu numeroase premii, dintre care amintim Premiul Ministerului Afacerilor Externe al Franţei la Concursul internaţional al nuvelei francofone (Paris, 1993), Premiul Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti pentru volumul Graţia Dizgraţia (2004) şi Premiul pentru poezie al Revistei Convorbiri Literare (Iaşi, 2008). Radu Sergiu Ruba a fost inclus în Enciclopedia Who's Who România 2002 şi 2009 şi în Who's Who Europa 2003.
 
"Borges însuşi n-ar fi putut s-o spună mai frumos: «Nu există paradis în absenţa luminii». După cum nu există întreprindere mai delicată - şi totodată aventură mai palpitantă - decât întoarcerea pe urmele propriilor paşi. Radu Sergiu Ruba face acest drum sprijinindu-se mai mult pe retina memoriei decât pe memoria retinei. Prozele lui deschid cărări spre o lume populată de personaje asupra cărora timpul şi-a făcut lucrarea după cum a poftit. Ruba extrage amintiri din mâlul trecutului, le spală în soarele unei zile de toamnă şi le aşază pe catifea, sub ochii noştri, ca pe nişte ţăndări de pietre preţioase.
 
Forţa evocatoare şi talentul confesiv fac din O vară ce nu mai apune paşaportul spre ţinuturi şi oameni din alt loc şi din alt secol. Radu Sergiu Ruba scrie despre şaradele vieţii, despre farsele, descompunerile şi recompunerile ei. Prozele lui stau la confluenţa dintre istorie, geografie şi biografie. Le citeşti cu emoţia elevului care, pe vremuri, aştepta ca soarele să prindă în raza lui picătura de cerneală suspendată în vârful peniţei. Apoi îţi vine să mângâi paginile şi să mulţumeşti celui care răstoarnă miere peste creştetele noastre. Fiindcă tocmai ai avut parte de ceva frumos şi sfâşietor." (Radu Paraschivescu)

M-am născut la Ardud, la 14 octombrie 1954. Mama îşi aminteşte că era către amiază, la spitalul local. Ardudul avea vasăzică spital, liceu cu internat, un orfelinat, o fabrică de scaune, gară de şină îngustă, biserici de toate confesiunile, cetatea zisă a lui Rákóczi, dar clădită încă din 1481. Avea de asemenea, în hotarul dinspre Răteşti, un conac pentru o parte din administraţia întinselor moşii ale lui Sándor Károlyi şi ale urmaşilor lui. Găzduia de bună seamă mai multe cîrciumi, iar în interbelic aici funcţionase pretura plasei.
 
La recensămîntul din 2002, înainte de a fi ridicat la rangul de oraş, număra peste 6.400 de locuitori: români, germani, maghiari, şvabi, ţigani, rromi şi un japonez. De vreme ce unii nemţi s-au declarat germani, alţii şvabi, iar minori­tarii de obîrşie indică au simţit că sînt fie ţigani, fie rromi, nu înţeleg de ce japonezul nu şi-a promovat şi el condiţia de nipon!... După înţelepciunea recensămîntului, putea s-o facă liniştit şi cu deplin succes. Îl abătuseră în localitate ochii albaştri ai unei blonde care, în felul acesta, din Kaldwasser, devenise Mikimoto. Băiatul ăsta de la soare-răsare produsese o oarecare tulburare în statistici, determinînd activarea unei noi rubrici la apartenenţa religioasă. În acelaşi recensămînt, pe lîngă cetăţenii romano-catolici, ortodocşi, greco-catolici, reformaţi, baptişti, adventişti, trebuise asigurată şi rubrica "alte religii". Astea erau pentru Mikimoto care nu se ştie la cine se închina.

Tocmai religia, mai exact, doctrinele şi disputele confesionale au făcut cunoscut Ardudul într-o parte însemnată din Europa. Pentru că aici a avut loc, în 1555, un important sinod calvinist, reunind lideri proaspăt reformaţi din întreaga Transilvanie şi din mărunţişul de Ungarie rămas după instituirea paşalîcului de Buda. Pastorii şi doctorii în noua credinţă se aflau sub protecţia contelui Drágfi, stăpînul ţinutului, care îmbrăţişase la rîndu-i preceptele lui Calvin, aplicînd în aria lui de autoritate principiul "cuius regio, eius religio", altfel spus "a cui e regiunea e şi religiunea". Tatăl şi bunicul său fuseseră catolici, iar străbunicul ortodox, mic voievod român de Maramureş cu numele de Drag, după unele surse. După alte izvoare, boierul Dragu venise în Transilvania din Ţara Românească odată cu Voicu, tatăl lui Ioan de Hunedoara. Regele Ungariei îl înzestrase cu domenii la sud de Sătmar şi-l făcuse conte Drágfi, adică Fiul lui Drag, poate tocmai spre perpetuarea memoriei genitorului său cu acelaşi nume. Sigur e că unul din neamul lor, Bartolomeu Drágfi, a ajuns principe al Transilvaniei în anul căderii Constantinopolului şi a domnit pînă spre capătul veacului.
 
Am aflat toate astea de la parohul bisericii romano‑catolice, distinsul părinte Uhár. L-am vizitat în anii de liceu împreună cu colegul meu ardudan, Gyuri Dicsi, alias Tytyrus. Înaintea unor oaspeţi ca noi, cuvintele preotului izvorau lumina lină a unei autentice desfătări sufleteşti... Trăia bucuria de a le vorbi unor tineri iscoditori despre lucruri pe care nu le cerceta în fiecare zi şi care nici nu erau de interes direct pentru enoriaşii lui. Ne servise cu un coniac fin, cu alune şi cozonac. În răstimpul unei respiraţii îngăduite de curiozitatea noastră şi de promptitudinea explicaţiilor sale, mi-a spus că-l cunoştea pe tata din partea căruia s-a bucurat cîndva de un serviciu aparent minor, dăruit însă tocmai atunci cînd era nevoie de el. Nu apelase direct la primarul Răteştilor, dar tata, aflînd de la un prieten comun că preotul catolic din Ardud ar avea nevoie pentru o ceremonie mai deosebită de colegul său din Răteşti care se arăta cam îndărătnic, l-a invitat pe acesta din urmă la primărie pentru o discuţie despre chestiunile curente ale comunei. L-a rugat, între altele, să dea o mînă de ajutor evenimentului în pregătire şi să se deplaseze pînă în comuna vecină. Preotul, cel cu catehizarea mea cu ajutorul paradisului ca pătlăgea, avansa tot felul de pretexte pentru a se eschiva şi era greu de combătut. Atunci, primarul a recurs la un argument biruitor:
- Partidul, a spus el, se îngrijeşte ca toate tradiţiile din ţara noastră să fie respectate şi să se desfăşoare în condiţii normale, spre mulţumirea populaţiei cu vechile sale obiceiuri. Dar tot Partidul ar putea să constate că, în comună, se cer lucrări agricole de mare urgenţă şi că pentru efectuarea lor e nevoie de muncă suplimentară, de exemplu, duminică dimineaţa, cînd toţi bărbaţii, membri cooperatori, vor fi trimişi cu căruţele şi cu animalele în prestaţie. La liturghie, cîteva duminici la rînd, nu vor putea ajunge decît femei, dar şi dintre ele, numai cele în vîrstă. În aceste condiţii, cum credeţi că ar fi mai bine să procedăm?
- Laudetur^[1], răspunse faţa bisericească.
 
Ceremonia, un hram mai deosebit al bisericii din Ardud, pe 15 august, de Adormirea Maicii Domnului, s-a putut săvîrşi cu participarea tuturor preoţilor de care a fost nevoie.
 
Acum, în timpul vizitei mele şi a prietenului Gyuri, cînd părintele Uhár ne explica pe înţelesul nostru ce era ordinul iezuiţilor şi că, făcînd parte din el, urmase mai întîi studii de fizică şi chimie, abia apoi de teologie, menajera, intrînd să întrebe dacă mai e nevoie de ceva, ni se adresă cu "tovarăşi". Surîsul înţelegător al gazdei noastre a liniştit-o pe bătrînă, iar pe noi ne-a lămurit că ea, auzind că în casa parohială se vorbeşte româneşte, crezuse că preotul maghiar e vizitat de autorităţile de Partid.
 
Părintele s-a oprit îndelung asupra bisericii în care slujea. Rezistase pe coama ei de deal din 1482, un an după ce fusese ridicată cetatea. Mi-o aminteam şi eu. Nu în amănunt, ci mai mult ca o impresie, profilul ei ivindu-se impunător de după o cotitură a drumului cînd veneam dinspre Răteşti cu autobuzul. Maşina urca greu serpentinele care îmbrăţişau biserica pe toate laturile. Motorul se chinuia la deal, iar ascensiunea lui gîfîită şi curbele strînse făceau să îngheţe de tot vorbăria călătorilor. La asfaltarea şoselei, au mai netezit serpentinele, le-au mai scurtat şi îndreptat. În jurul acestei biserici se ridicase şi crescuse Ardudul, mai ales prin defrişarea imensei păduri în mijlocul căreia prinsese a se înjgheba. De altfel, numele său spune totul, avînd la bază cuvîntul maghiar "Erdö" (pădure). Cu o umbră de melancolie în glas, preotul ne-a împărtăşit cea mai mare părere de rău a sa: i-ar fi plăcut ca poetul romantic Sándor Petőfi şi Júlia Szendrey, fiica administratorului domeniilor Károlyi din Ardud, să se fi cununat în această biserică, nu în capela cetăţii. Înţelegea însă că, intendentul contelui locuind chiar în incinta fortăreţei, după ce s-a opus energic acestei căsătorii, văzînd că nu o scoate la capăt nicicum cu fiică-sa, şi-a dat consimţămîntul, rînduind pînă la urmă ceremonia la faţa locului. Poetul o cunoscuse pe Júlia la un bal la Carei, lăsîndu-se cucerit de inteligenţa, de cultura şi de supleţea ei. Nu era o femeie frumoasă, dar, pentru tînărul bard romantic, preţ mai înalt a avut vioiciunea ei de spirit. Şi-au jurat dragoste veşnică, legîndu-se ca, dacă unul din ei va pieri, supravieţuitorul să nu se recăsătorească niciodată. Auzind acestea, destinul a decis să joace cinic partida cu cei doi. A făcut ca poetul, care era şi actor, să fie cel ce a dat glas, la 15 martie 1848, de pe treptele Muzeului Naţional din Budapesta, proclamaţiei ce avea să aprindă revoluţia maghiară impresionantă prin unanimitatea adeziunii populare. Numai că mişcarea s-a autosubminat, s-a automanipulat paseist, dove­dindu-se pe cît de libertară pentru unguri, pe atît de şovină faţă de neamurile din jur. Poetul şi soldatul Petőfi Sándor s-a bătut cu tot curajul pentru principiile ei, căzînd în 1849 în lupta cu trupele intervenţioniste ruseşti la Albeşti, la sud de Sighişoara. Dar nimeni nu i-a găsit cadavrul pe cîmpul de bătaie. Inevitabil, legendele au prins a înmuguri şi a da în pîrg. Se spune şi azi că ar fi fost luat prizonier de ruşi şi trimis în surghiun în Siberia, că aici ar fi continuat să scrie poezie în maghiară, dar şi în rusă, semnînd Aleksandr Petrovici. Era de fapt numele său real, care-i atesta originile sîrbeşti. Unii căutători de izvoare prin deşert chiar pretind că au găsit asemenea poeme şi le-au publicat ca fiind autentice. Oficial însă, el a fost declarat mort, erou al revoluţiei. Văduva lui, poate din cauza şocului, poate din pricina chipului ei nu prea arătos, cînd i s-a ivit proxima şansă de măritiş, a uitat de toate jurămintele faţă de tînărul bard idealist. Erau alte vremuri, se impunea restauraţia de după războiul revoluţionar. S-a afirmat în curînd în societatea budapestană purtînd pantaloni, lansînd şarje feministe şi fiind una dintre primele femei ale Ungariei care au fumat în public. Acelaşi destin şi-a amintit de ea mai tîrziu, poate şi de încălcarea legămîntului, şi a torturat-o cumplit cu un cancer al ovarelor de la care i s-a tras moartea.
 
Júlia era cea mai faimoasă mireasă din întreg ţinutul Sătmarului, cine nu auzise de ea? Părintele se consola însă cu faptul că în biserica sa începuse, chiar în secolul durării ei, cariera strălucită a lui Tamás Bakócz de Ardud. Era fiul unui iobag, rotarul satului, dar, între altele, şi datorită preţuirii arătate de Matei Corvin, a ajuns arhiepiscop de Strigonium şi, implicit, primat al Ungariei. După moartea papei Iuliu al II-lea, puţin lipsise să fie ales în scaunul Sfîntului Petru. Despre el ne-a vorbit destul de mult preotul cu prilejul vizitei noastre, numai că, în timp, nemaiîntîlnindu‑i numele prin cărţi, îl uitasem. Mi l-a readus în atenţie o întîmplare de după anul 2000 cînd, în curtea bisericii, i-a fost ridicată o statuie. Inscripţia de pe o placă comemorativă explică în ungureşte cînd a trăit Erdődi Bakócz Tamás (1442-1521) şi că a ajuns arhiepiscop de Esztergom. Dar episcopatul romano-catolic de Sătmar a preferat să lase inscripţia netradusă, iar consiliul local şi primăria nu s-au învrednicit să impună tălmăcirea mesajului ca, şi în limba statului, să devină cunoscută cariera remarcabilă în sine a unui vlăstar al locului.
 
Se întîmplă însă că pică în vizită un lider UDMR de la centru, iar consilierii locali îl conduc să vadă sculptura. Omul face ochii mari, sloboade o înjurătură pre limba lui, după care o ia la vale în vorbirea oficială:
- De ce i-aţi ridicat, mă, statuie la ticălosul ăsta? Sînteţi crazy, voi ştiţi ce a făcut nenorocitul?
- Păi, ca om al bisericii, nu putea să facă decît...
- Ăsta?! N-a făcut decît porcării, crime şi nenorociri! Un nemernic! Care primat, care Strigonium, ce papă, ce credinţă-n Dumnezeu?... O bestie! El a fost cu ideea tronului de fier încins pentru tortura lui Gheorghe Doja, de-astea-i umblau lui prin cap, nu iubirea aproapelui! Un sadic!...
 
Consilierii români, deşi surprinşi, zîmbeau. Ungurii şi nemţii rămăseseră şocaţi. Alături de Francisc Rákóczi şi de soţia poetului Petőfi, era cea mai însemnată personalitate cu rădăcini în Ardud şi prima în ordine cronologică.
- Credeţi că, dacă era s-ajungă papă..., îndrăzni un localnic.
- Dărîmaţi-o, arătă nervos udemeristul către statuie, daţi-o jos mîine. Baszom!...^[2]
 
Numai că pe trotuar trecea şi tanti Luci, în plasă cu două pîini, o litără de pălincă, o tablă de slană şi o sticluţă cu mir luat de la altă biserică. Nu se putu abţine să nu se bage-n vorbă:
- Nu-i frumos, domnu', a scăpa vorbe aşa spurcate lîngă sfînta biserică, nu-i îngăduit!
- Lasă, tanti Luci, du-te cu Dumnezeu! interveni un consilier.
- Ba nu las nimic! Să nu creadă domnu' că, dacă-i de la Bucureşti, poate sudui unde şi cînd îi vine lui, înţelesu-m-aţi?
 
Degeaba i-a explicat udemeristul că statuia îl osîndise pe Gheorghe Doja, eroul poporului, ba îl şi omorîse în chinuri. Lucica declară că ea n-a trăit pe vremurile alea ca să vadă cu ochii ei cum a fost cu Doja, om bun, fără îndoială, dar, în ziua de azi, nu numai oraşele mari au dreptul să ridice statui, ci şi cele mici, iar ei să facă bine şi să-l lase acolo pe omul ăla sfînt, că, dacă-i în curtea bisericii, a lucrat cu Dumnezeu, nu ca toţi bucureştenii, cu politica. Zadarnic a căutat oaspetele să dea lămuriri că el e cu Uniunea Maghiarilor, Luci nu şi nu:
- Tăţi sînteţi la fel şi p-o mînă: nişte politicăraşi mincinoşi! Lăsaţi-ne nouă omu' cela de piatră să rămîie la locul lui...
- Vezi că nu ştii, tanti Luci, se băgă în vorbă alt consilier, aia nu-i piatră, e bronz!
- Rău îi că nu-i aur! Da'-i bine că are o sabie-n mînă, mintenaş l-a învia Dumnezeu cu ea cu tăt de v-a tăia urechile şi limbile şi la unu', şi la altu'!
 
Dacă tanti Luci credea că statuia episcopului poate învia într-o bună zi, oare ce o fi gîndit despre cel mai faimos personaj al Ardudului, tot o muiere, dar una ce bîntuia pe sub pămînt, aşteptînd de secole o minune care s-o aducă la viaţă?... Şi asta numai pentru că principele transilvan Francisc Rákóczi al II-lea nu se mulţumise a cutreiera ţinuturile Marmaţiei, Silvaniei şi Bihariei cu husarii lui curuţi, ci lăsase în urmă-i, alături de semnele bătăliilor, dîre îndelungi de poveste. Părintele Uhár, pe care căutasem să-l ispitim pe tărîmul legendelor, ne zîmbea bonom şi ne abătea mereu pe fronturile istoriei.
 
Călătorea însă liberă peste lume vorba că Rákóczi Ferenc călărea numai cai cu potcoavele întoarse, ca urmăritorii lui, soldaţii împăratului de la Viena, s-o ia în direcţie opusă. Mai mult, cetatea lui din Ardud ar avea o uriaşă reţea de beciuri şi tuneluri numai de el ştiută, niciodată deznodată de alţii. Unul dintre culoare ar ajunge pînă în hrubele castelului din Carei, altul s-ar opri în tainiţele unei biserici din Sătmar, iar al treilea, strecurîndu-se pe sub Someş, ar ţine pînă dedesubtul ruinelor din Medieşul Aurit. Unde mai pui că aceste tuneluri ar comunica între ele, prelungindu-se mult dincolo de ieşirile cunoscute ori bănuite. Atunci, cum să-l poată prinde imperialii pe Rákóczi?... Văzînd ei că dau greş toate încercările de a pune mîna pe dînsul, au urzit un alt plan: l‑au trimis la Ardud pe unul dintre cei mai chipeşi ofiţeri ai lor, cu misiunea de a o se­duce pe Vilma, fiica principelui, şi a smulge de la ea tainele răzvrătitului. Fata şi-a pierdut într-adevăr capul în braţele tînărului cavaler, dezvăluind şiretlicul cu potcoavele întoarse şi cîte ceva din cele ce le ştia despre secretele drumurilor pe sub pămînt. A doua zi însă, cuprinsă de remuşcări, i-a mărturisit tatălui ei totul. Acesta a scăpat ca prin minune de urmăritorii lui. A dispărut în ultima clipă într-una dintre galerii, nu înainte de a arunca asupra prinţesei un blestem mare: să-şi coasă Vilma cămaşa de mireasă, cu îngăduinţa de a împunge cu acul doar de şapte ori pe an. După alţii, i se lăsase putere pentru o singură împunsătură, una singură, şi aceea cu păcat greu, numai în ziua de Paşti. Iar fără această cămaşă cusută gata, Vilma să nu se poată mărita. A mai azvîrlit părintele vîndut două anateme: să nu se poată spăla şi pieptăna fata lui decît o dată în an cîtă vreme nu e dezlegată de blestem, iar după moarte, stafia ei să nu-şi afle liniştea, ci să bîntuie prin catacombele cetăţii, putînd reveni la viaţă, dacă tot i-a plăcut atît de mult dra­gostea, numai cînd un tînăr sedus de ea îi va săruta de trei ori fiecare din cele trei întruchipări fantomatice: de broască, de şarpe şi de femeie. Abia atunci dînsa, reîntrupată ispititor, îi va putea arăta cavalerului armele şi comorile tatălui ei, sub consemnul ca salvatorul s-o urmeze în adîncuri fără să privească îndărăt, spre a nu fi preschimbat în stană de piatră. Mulţi, nu neapărat ispitiţi de spectrul prinţesei, au căutat să străbată acele galerii subpămîntene de cîrtiţă voievodală hărţuită, hotărîţi să iasă undeva la lumină, dar nu s-au mai întors niciodată.
 
Reţin limpede imaginea cetăţii, de fapt, un fort cu creneluri din piatră de un gălbui argilos, suită pe o cocoaşă de pămînt năpădită de iarbă. Am zărit-o de multe ori tot pe fereastra ratei de Sătmar. Niciodată însă nu am apucat să mă caţăr pe dîmbul de la bază şi pe ruinele ei.