Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Carte de Humanitas Fiction

Confidentul


Hélène Grémillon, traducere de Mariana Piroteală

19.11.2014
Editura Humanitas Fiction
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Hélène Grémillon
Confidentul
Traducere din franceză de Mariana Piroteală
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
editura Humanitas Fiction, 2014



*****
Intro

Scriitoarea franceză Hélène Grémillon s-a născut în 1977 la Poitiers. După studii de filologie şi istorie, se lansează în presă (lucrează pentru Le Figaro şi L'Avant-scène cinéma) şi în regia de scurtmetraj.

În 2010 debutează cu romanul Confidentul (Le confident) - o poveste în care pasiunile şi întâmplările dramatice se înlănţuie pe fundalul tulbure al Franţei ameninţate şi apoi ocupate de nazişti -, în aceeaşi măsură un mare succes de public şi de critică.

Cartea, tradusă până în prezent în 27 de ţări, a fost distinsă cu cinci premii importante în Franţa şi cu Euregio-Schüler-Literatur-preis (2013) în Germania. În 2012, Hélène Grémillon îşi publică cel de-al doilea roman, Tangou pentru Lisandra (La garçonnière), care se bucură de acelaşi succes.

Un adevărat fenomen editorial, romanul de debut al scriitoarei franceze Hélène Grémillon a devenit bestseller imediat după apariţie, în 2010, fiind tradus până în prezent în 27 de ţări. Confidentul a fost încununat în Franţa cu numeroase premii, printre care Lauriers Verts de la Forêt des Livres - Prix du Premier Roman (2010), Prix Palissy (2011), Prix Emmanuel Roblès (2011), Prix Montalembert (2011) şi Prix Jeune Talent Littéraire des Clubs de Lecture Saint-Germain-en-Laye (2011), în Germania primind Euregio-Schüler-Literaturpreis (2013).

Sinopsis

Paris, 1975. După tragicul accident în care-şi pierde mama, tânăra editoare Camille Werner descoperă printre misivele previzibile un plic ciudat. În el, o scrisoare de câteva pagini, relatând întâmplări din copilăria unor necunoscuţi. O eroare a poştei, sau poate o scăpare a expeditorului anonim, crede Camille. Dar primul plic e doar începutul unui şir de scrisori care, filă cu filă, deapănă povestea a două iubiri imposibile şi a nenumărate vieţi sfărâmate. Încetul cu încetul, Camille înţelege că teribila taină pe care vrea să i-o împărtăşească autorul anonim o priveşte chiar pe ea. În acest roman, care are suflul marilor istorisiri, Hélène Grémillon asociază pasiunea cu suspansul psihologic, într-un admirabil stil literar.

În ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, un cuplu înstărit se instalează într-un sătuc liniştit din Champagne. Domnul şi doamna M. fac parte din înalta burghezie pariziană, dar par să aprecieze mai mult compania lui Annie, o adolescentă frumoasă şi inocentă, decât atracţiile lumii bune din capitală. La rândul ei, Annie nu vrea decât să-şi petreacă timpul cu doamna M., care îi încurajează pasiunea pentru pictură. Părinţii fetei şi Louis, colegul îndrăgostit fără speranţă, asistă neputincioşi la orbirea adolescentei atrase de traiul lipsit de griji al familiei M., fără să-şi închipuie nici o clipă ce pact îi uneşte, de fapt, pe cei trei. După război, întâmplările din trecut continuă să arunce umbre peste destinele ce păreau să se reaşeze în matcă, iar mărturisirea adevărului dureros se dovedeşte singura ispăşire posibilă.

"Pe cât este povestea de complexă, pe-atât de fluidă şi palpitantă este lectura. Talentul izbitor al lui Hélène Grémillon este evident din acest prim roman - stil, precizie a informaţiei istorice, suspans care durează până la ultimul paragraf. Cât despre personajele principale, ele sunt vii, imprevizibile şi, mai ales, fascinante." (Le Nouvel Observateur)

"Confidentul aruncă o privire plină de înţelegere şi înţelepciune asupra naturii umane, a existenţelor în care adevărul şi minciuna se împletesc, a situaţiilor-limită când dragostea şi frica se dovedesc în acelaşi timp izbăvitoare şi criminale. Cartea nu-i va dezamăgi nici pe cititorii esteţi, care vor descoperi frazele armonioase şi pline de fineţe ale autoarei redând exemplar vocile eroinelor." (Le Point)

"O memorabilă poveste despre iubiri, infidelitate, gelozie şi vină, prezentată într-o gradaţie a suspansului şi surprizei de mare virtuozitate." (Kirkus Reviews)
Linie
Fragment

Prima scrisoare pe care am primit-o de la Louis făcea parte din teancul din stânga. Plicul îmi atrăsese atenţia de dinainte să-l deschid, era mult mai gros şi mai greu decât celelalte. Nu respecta tiparul cuvintelor de condoleanţe.
 
Era o scrisoare scrisă de mână, cu mai multe pagini, nesemnată.
 
Annie a făcut mereu parte din viaţa mea, aveam doi ani când s-a născut, doi ani fără câteva zile. Locuiam în acelaşi sat, N., şi mă încrucişam cu ea fără s-o caut dinadins, la şcoală, la plimbare, la slujbă.
 
Slujba, acel ceas de coşmar în care se petreceau mereu aceleaşi lucruri pe care trebuia să le îndur, vârât între tata şi mama. Locurile pe care le ocupam la biserică erau semn al temperamentului nostru: mediu fratern pentru cei mai blânzi, părintesc pentru cei mai rebeli. În desfăşurarea slujbei, adoptată fără consultare anterioară de către întregul sat, Annie făcea excepţie, biata de ea, căci era fiică unică, şi spun "biata de ea" deoarece se plângea neîncetat de asta. Părinţii ei erau deja bătrâni când au adus-o pe lume, iar naşterea ei a fost pentru ei un asemenea miracol încât nu trecea o zi de la Dumnezeu să nu zică "noi trei" cu fiecare prilej, în vreme ce Annie regreta că nu auzea "noi patru", "noi cinci", "noi şase"... Cu fiecare slujbă constatarea că era singură în strană devenea tot mai greu de îndurat.
 
Cât despre mine, dacă astăzi consider că plictisul este pământul cel mai rodnic pentru imaginaţie, la vremea aceea ştiam în primul rând că pământul cel mai rodnic pentru plictis era slujba. Nu m-aş fi gândit niciodată că mi s-ar putea întâmpla ceva acolo. Asta până în duminica aceea.
 
Mi s-a făcut rău încă de la cântarea de început.
 
Totul îmi părea de-a-ndoaselea, altarul, orga, Christos pe cruce.
- Nu mai tot sufla aşa, Louis, numai gura ta se aude!
 
Mustrarea mamei, la care se adăuga răul ce nu-mi dădea pace, a scos la iveală o frază ascunsă în mine, una pe care i-o şoptise tata într-o seară: "Părintele Fantin şi-a dat ultima suflare".
 
Tata era doctor şi ştia toate expresiile prin care anunţai moartea cuiva. Le întrebuinţa pe rând, şoptind la urechea mamei. Dar, ca toţi copiii, şi eu aveam darul de a surprinde tot ce-şi şopteau adulţii, şi nu ratam nici una: "a da ortul popii", "a-şi da obştescul sfârşit", "a-şi da sufletul", "a muri de moarte bună" - asta îmi plăcea mult, îmi imaginam că durea mai puţin.
 
Dacă trăgeam să mor?
 
În definitiv, nu ştim niciodată cum e să mori înainte să murim de-adevăratelea. Şi dacă urma ultima mea suflare? Îngrozit, mi-am ţinut respiraţia şi m-am întors spre statuia Sfântului Rocus, implorându-l; tămăduise leproşi, aşa că putea să mă salveze şi pe mine.
 
Duminica următoare, nici nu se punea problema să mă mai duc la slujbă, căci de data asta moartea nu avea să mai dea greş, puteam să pun pariu. Dar, când m-am trezit în strana pe care o ocupam în fiecare săptămână cu familia mea, răul de care mă temeam nu şi-a arătat chipul. Dimpotrivă, m-a cuprins o moleşeală plăcută şi am tras în piept cu plăcere mirosul aşa de aparte al bisericii de lemn, şi totul era cum trebuie. Privirea mea îşi regăsise postamentul, se sprijinea pe Annie, căreia nu-i vedeam decât părul. Am înţeles pe dată: absenţa ei mă aruncase în ghearele acelei tulburări cumplite săptămâna trecută. Cu siguranţă că era acasă, întinsă, cu o mănuşă pe frunte ca să-i domolească spasmele, sau se pregătea să picteze, ferită astfel de mişcări prea bruşte. Annie suferea de nişte crize violente de astm, pentru care o invidiam cu toţii, căci o scuteau de lucruri neplăcute. Silueta ei, încă un pic scuturată de tuse, reda tuturor lucrurilor care mă înconjurau plenitudine şi coerenţă. A început să cânte; nu era veselă din fire şi totdeauna mă miram când o vedeam cum se înviorează imediat ce începea să răsune orga. Cântarea era la fel ca râsetul, puteam pune totul în ea, chiar şi melancolia, dar eu încă nu ştiam asta.
 
Cei mai mulţi se îndrăgostesc de un om când îl văd, dar pe mine dragostea m-a înhăţat prin vicleşug. Annie nu era de faţă când aceasta şi-a găsit sălaş în viaţa mea. Era anul în care împlineam doisprezece ani, Annie era cu doi ani mai mică decât mine, doi ani fără câteva zile.
 
Am început prin a o iubi ca un copil, adică în prezenţa altora. Nu-mi trecea prin minte ideea întâlnirii în doi, nu ajunsesem la vârsta vorbelor meşteşugite. Iubeam de dragul de a iubi, nu de a fi iubit. Simplul fapt că treceam prin faţa lui Annie era de ajuns ca să-mi însenineze ziua. Îi furam fundiţele ca să vină în fugă după mine, să mi le smulgă din mână cu bruscheţe, după care să se răsucească pe călcâie, tot cu bruscheţe. Nu există un ton mai direct decât cel al unei fetiţe jignite. Acele crâmpeie de ţesătură pe care şi le aranja neîndemânatică în păr mă duseseră prima oară cu gândul la păpuşile de la prăvălie.
 
Mama ţinea merceria din sat. După ore, mergeam amândoi acolo, eu să mă întâlnesc cu mama mea, Annie ca să se întâlnească cu mama ei, care îşi petrecea la prăvălie jumătate din viaţă, pe cealaltă petrecându-şi-o cosând. Într-o zi când Annie a trecut pe sub raftul cu păpuşi, m-a frapat asemănarea.
 
Pe lângă fundiţe, mai avea şi acelaşi ten teribil de alb şi de fragil. Judecata mea fragedă s-a trezit la viaţă şi mi‑am dat seama că nu mai văzusem niciodată din pielea ei decât puţinul pe care mi-l oferiseră gâtul, faţa, picioarele şi mâinile. Exact ca păpuşile de porţelan! Când străbăteam sala de aşteptare a cabinetului tatei, uneori se întâmpla să fie şi Annie acolo. Venea mereu singură la consultaţie şi stătea aşezată, cu trupul puţintel în mijlocul scaunului negru. Când astmul îi schimonosea chipul, atunci le semăna cel mai mult, prin sulemeneala pe care i-o zugrăvea pe faţă un acces de tuse.
 
Întrucât asemănarea era reciprocă, şi păpuşile de porţelan mă duceau cu gândul la Annie, aşa că le şterpeleam. Dar, odată aflat la adăpostul odăii mele, eram nemulţumit de părul lor prea buclat sau prea aspru, de ochii prea rotunzi, prea verzi, ele nu aveau niciodată genele lungi, pe care şi le ridica mereu Annie cu degetul arătător când medita. Cum li se întâmplă tuturor, păpuşile acestea nu erau menite să semene cu cineva, dar eu le purtam pică. Aşa că mă duceam la iaz, le legam o piatră de picior şi le priveam cum se scufundă fără prea mare greutate, gândindu-mă la următoarea pe care aveam să pun mâna, una care semăna mai mult cu Annie, speram eu.
 
Iazul era adânc, doar ici-colo ne puteam scălda fără să riscăm nimic.
 
În anul acela, eu şi Annie eram centrul universului. În jurul nostru se petreceau o sumedenie de lucruri de care nici că-mi păsa. În Germania, Hitler devenea cancelarul Reich-ului, iar partidul nazist, partid unic. Brecht şi Einstein fugeau în vreme ce se construia lagărul Dachau. Ce pretenţie naivă de copil, să te crezi la adăpost de istorie!
 
Am citit scrisoarea absentă, cred că m-am întors şi am recitit fraze întregi. De la moartea mamei, nu mai reuşeam să mă concentrez la ceea ce citesc, şi un manuscris pe care l-aş fi terminat într-o noapte acum îmi lua mai multe zile.
 
Trebuia să fie o greşeală, nu cunoşteam nici un Louis şi nici o Annie. Am întors plicul: erau totuşi numele şi adresa mea. Trebuie să fi fost cineva cu acelaşi nume. Aşa-numitul Louis îşi va da prea bine seama că s-a înşelat. Nu mi-am mai muncit mintea cu întrebări şi am deschis şi celelalte scrisori, care îmi transmiteau cu adevărat condoleanţe.
 
Ca orice portăreasă cumsecade, doamna Merleau nu se lăsase păcălită de puhoiul de scrisori, şi mi-a strecurat un bileţel: în caz de nevoie, să nu şovăi, ea era aproape.
 
Aveam să-i duc dorul doamnei Merleau mai mult decât apartamentului. Poate că cel în care mă mutam era mai mare, dar portăreasa nu putea fi mai cumsecade. Nu mai aveam chef de această mutare. Nu mă trăgea inima să mă mai mişc, voiam să stau în patul meu, în această garsonieră de care cu numai o săptămână în urmă eram sătulă până peste cap. Nu ştiam unde aveam să găsesc energia necesară să-mi trambalez toată viaţa până acolo, dar nu mai aveam de ales, acum aveam nevoie de încă o cameră şi, în orice caz, hârtiile erau semnate, pornise numărătoarea inversă, peste trei luni altcineva va sta aici în locul meu, iar eu voi sta acolo, în locul altcuiva, care la rândul său va sta acolo în locul... şi aşa mai departe. Cel care se ocupa de mutarea mobilei îmi spusese la telefon că era un fapt dovedit: dacă urmam toate verigile acestui lanţ, inevitabil aveam să dăm peste noi înşine. Am închis. De-aia nu mai puteam eu, că aveam să dau din nou peste mine, tot ce-mi doream era să dau din nou de mama. Mama s-ar fi bucurat să mă ştie plecată de aici, ei nu-i plăcea acest apartament, nu venise aici decât o singură dată. Nu am înţeles niciodată care era motivul, dar aşa exagera ea uneori.
 
Trebuia totuşi s-o anunţ pe doamna Merleau în legătură cu plecarea mea şi să îi spun că îi mulţumesc pentru bilet.
- N-aveţi pentru ce, atâta lucru puteam face şi eu.
 
Nu se întâmplă nimic pe lumea asta fără să fi prins de veste portăreasa. Îi părea sincer rău şi mi-a propus să intru câteva clipe dacă aveam chef să stau de vorbă. Nu aveam, dar am intrat, totuşi, preţ de câteva clipe. De obicei discutam mereu prin ferestruică, nu intram niciodată în ghereta ei. Dacă n-aş fi ştiut deja că momentul era serios, această simplă invitaţie mi-ar fi fost de ajuns pentru a înţelege acest lucru. După ce trăsese perdeaua în urma noastră, stinsese televizorul, cerându-şi scuze.
- Imediat ce deschid afurisita asta de fereastră, oamenii se zgâiesc la mine. Nu se pot abţine. Nu cred că vor să-şi bage nasul. Dar e neplăcut. Însă, dacă e televizorul pornit, abia dacă îmi aruncă o privire. Din fericire, imaginea e de ajuns ca să-i distragă. Nu aş fi suportat să-l aud toată ziua răcnindu-mi în urechi.
 
Mi-era ruşine, iar ea şi-a dat seama de asta.
- Iertaţi-mă, nu mă refeream la dumneavoastră. La dumneavoastră nu mă deranjează.
 
Pfui, nu făceam şi eu parte din marea masă.
- La dumneavoastră e altfel. Dumneavoastră sunteţi mioapă.
 
Am amuţit.
- De unde ştiţi?
- Ştiu pentru că privirea miopilor e aparte. Miopii te privesc cu mai multă stăruinţă. Asta pentru că ochii lor nu sunt distraşi de nimic altceva.
 
Eram stupefiată. Mă simţeam ca o handicapată pe care o arată toată lumea cu degetul. Chiar aşa de clar se vedea? Doamna Merleau a izbucnit în râs:
- Nu, vă tachinam doar. Dumneavoastră mi-aţi spus. Aduceţi-vă aminte, în ziua în care v-am povestit despre degetele mele, mi-aţi spus că aşa păţiţi şi dumneavoastră cu ochii. "În viaţă, depindem de capriciile corpului nostru", aşa aţi spus. Mi s-a părut înspăimântătoare explicaţia dumneavoastră şi, cum se întâmplă cu tot ceea ce mă înspăimântă, am reţinut-o. Trebuie să-ţi aminteşti întotdeauna ce şi cui i-ai spus, altfel rişti ca într-o bună zi să se întoarcă împotriva ta...
 
S-a aplecat spre mine ca să-mi ofere o cafea, dar în clipa aceea mâna i-a fost străbătută de un tremur violent şi lichidul fierbinte s-a prelins pe umărul meu. Am suflat spre arsură ca s-o mai domolesc, dar mai ales ca să n-o privesc pe doamna Merleau, aşa de stânjenită că eram martoră la slăbiciunea ei.
 
Înainte să fie portăreasă, doamna Merleau fusese locatară a acestui imobil. Sosise la foarte scurt timp după mine, la două-trei luni, cred. Muzica pianului ei se revărsa de la un etaj la celălalt, dar nu se plângea nimeni, elevii ei erau experimentaţi, iar lecţiile nu deveneau niciodată un supliciu. Dimpotrivă, acest concert permanent era mai degrabă plăcut. Dar, cu trecerea săptămânilor, pianul se auzea din ce în ce mai puţin; îmi spuneam că elevii ei se căsătoriseră, căci oamenii căsătoriţi nu mai iau lecţii. Apoi pianul nu s-a mai auzit deloc, iar într-o zi, doamna Merleau mi-a deschis ferestruica gheretei. De vină era reumatismul articular acut. Medicii recunoşteau că era precoce, dar se mai întâmpla uneori, în special în cazul muzicienilor profesionişti: solicitate prea mult, articulaţiile obosesc mai repede. Nu ştiau când anume, dar până la urmă avea să-şi piardă controlul şi mobilitatea degetelor, însă nu trebuia să se neliniştească, se putea folosi de mâini pentru treburile de zi cu zi, să mănânce, să se spele, să se coafeze, să-şi facă menajul, dar nu pentru a-şi face meseria, cel puţin nu cu toate subtilităţile de care era capabilă până atunci. În câteva săptămâni, avea să-şi piardă preţuita măiestrie pe care mâinile ei o căpătaseră în atâţia ani.
 
Vestea aceasta o dărâmase de-a dreptul. Cum avea să-şi asigure traiul? Banii proveniţi din lecţii erau singurul ei venit, nu avea economii şi pe nimeni pe care să poată conta. Nu avea decât să se descurce cum putea, căci nu avea nici rude, nici copii.
 
Când a auzit că portăreasa imobilului pleacă, deja de câteva săptămâni i se spunea întruna cam de peste tot că nu avea nici vârsta, nici competenţele candidatului dorit. Atunci a decis să depună o cerere la proprietar, iar acesta a acceptat. Aşa că s-a despărţit de pianul ei. Socotea că o pasiune care îţi dă de furcă e prea chinuitoare şi că trebuie să ştii să renunţi la ea ca să se poată naşte alta. De ce nu astrologia? S-ar potrivi cu noua ei meserie de portăreasă, care presupune talente de cumătră la curent cu toate. Iar asta i-ar permite să-şi depăşească momentele de neîndemânare. Dacă ar fi ştiut că avea să verse cafeaua astăzi, nu mi-ar fi oferit-o. Mi-a zâmbit.
- Nu puteţi pleca la serviciu cu puloverul în halul ăsta. Mergeţi acasă să vă schimbaţi. Îl duc eu pe ăsta la curăţătorie, astă-seară e gata. Îmi pare sincer rău.
- Nu vă faceţi griji, merge şi-aşa.
- Insist.
 
N-am avut puterea să mă opun şi m-am întors acasă. Nu avea de unde să ştie că nu mai era nici un pulover curat în dulap, că de fapt nu mai era nimic în dulap, că toate hainele mele erau pe jos şi că păşeam peste ele fără să-mi pese. "Ca tata", repetam de îndată ce simţeam un petic de ţesătură sub tălpi: "Strânge-le, strânge-le, te rog, mereu le strângeai pe cele ale tatei, strânge-le şi pe ale mele!" Dar mama nu le strângea. Luasem o vestă care nu duhnea decât a fum de ţigară; trebuia neapărat să mă las de fumat.
 
Doamna Merleau îmi făcuse cu mâna de la ferestruică. Pe când priveam perdeaua fluturând, îmi spusesem că ultimul supravieţuitor al unei familii nu face niciodată obiectul scrisorilor de condoleanţe. În toată zăpăceala, uitasem complet să-i spun că mă mut, dar cel puţin nu vorbiserăm despre mama. Din fericire, asemenea mie, nici doamna Merleau nu părea să zburde cu mai multă graţie pe tărâmul lamentaţiilor.
 
Seara, la întoarcere, mă mirasem că nu găsisem scrisori în cutia poştală; deja se terminase cu condoleanţele. Slabă agoniseală, dragă mamă. Când am descuiat uşa apartamentului, simţurile mi-au fost copleşite de un miros de curat. Totul era dereticat, vasele, pe care nu avusesem curajul să le mai spăl de câteva zile, erau curate, rufăria, spălată şi călcată, lenjeria de pat, schimbată. Pe uşa camerei de zi pâlpâia o lumină. Era poate năluca albă a mamei, îmi surâdea de îndată ce intram în cameră.
 
Televizorul era pornit, dar cu sonorul oprit. Doamna Merleau. Puloverul meu era agăţat la vedere de mânerul dulapului. Îmi lăsase corespondenţa pe masă. M-a invadat un amestec de dezamăgire şi recunoştinţă, şi fără îndoială m-ar fi podidit lacrimile dacă atenţia nu mi-ar fi fost reţinută de o scrisoare, mai mare, mai groasă decât celelalte. Am deschis‑o; exact ce credeam. Era el din nou. Relua povestea de unde o lăsase.
 
Annie şi cu mine mergeam la aceeaşi şcoală. Clădirea noastră avea un singur corp, dar, în spatele acestei aparente îngăduinţe, onoarea era teafără şi nevătămată, iar împărţirea regulamentară era respectată cu stricteţe. Etajul de jos era cel al fetelor, cel de sus al băieţilor. Rezultatul acestei neprihănite stări de fapt era că puteau să treacă mai multe zile fără s-o zăresc pe Annie şi nu puteam decât să mi-o închipui cum îşi îndoaie genele cu degetul arătător, meditativ, încercând să-i ghicesc călcătura când elevii ieşeau la tablă, fericit deodată să-i aud tusea.
 
Nu puteam să sufăr etajele astea. Le uram cu atât mai mult cu cât împărţeala nu fusese mereu aceasta. Înainte fetele fuseseră sus. Vărul meu Georges parcă le vedea şi acum, cu chiloţeii albi, roz, azurii în timp ce coborau scările câte patru, şi-şi vâra capul printre crăpăturile treptelor în timp ce trecea ca să admire mai bine acest curcubeu îmbelşugat de care avea parte, în mod miraculos, fie vreme rea sau bună. Dar, cum se întâmplă adesea, generaţia mea a fost sacrificată din cauza nesăbuinţei celei de dinainte. Întrucât zgâiala lor deşucheată nu scăpase ochiului domnişoarei E., directoarea, noi, băieţii, sfârşiserăm la etaj. Aşa că trebuia să ne lepădăm pantofii scâlciaţi ca să nu facem gălăgie, fetele se zgâiau la rândul lor pe când coboram scările, batjocorindu-ne pentru găurile din şosete, în timp ce noi ne îmbrânceam fără milă ca să ajungem primii afară. Căci primul care ajungea afară câştiga, desigur; nu era nici o recompensă, dar la vârsta aceea provocarea în sine e de ajuns, mai ales dacă se întâmplă sub privirile fetelor. Puzderia de vânătăi şi de căzături care au decurs de aici ar fi trebuit s-o neliniştească pe domnişoara E., dar nu a revenit niciodată asupra deciziei, iar morala a continuat să aibă întâietate în faţa siguranţei.
 
Până într-o binecuvântată zi în care odiosul aranjament a jucat până la urmă în favoarea mea, de ce nu?, căci şi eu voiam să fiu primul. O trebuşoară a cărei recompensă nu era tocmai Graalul, dar din care, în schimb, m-am trezit cu tibia fracturată şi imobilizat vreme de mai multe săptămâni. Dar aşa cum ziua vine după noapte, Graalul s-a înfăţişat a doua seară la uşa odăii mele. Invocând faptul că se întâlnea aproape în fiecare seară cu mama ei la mercerie, Annie se oferise să-mi aducă lecţiile. Se ridicase, înfruntând batjocura care s-a înălţat din sala de clasă şi miorlăielile idioate care sugerau că era cea care mi-aş fi dorit aşa de tare să fie, "iubiţica mea". Îmi aducea lecţiile în fiecare zi. Nu o mai văzusem niciodată atât de mult şi stăteam acolo, buimac, cu piciorul şi tot trupul anchilozate. Trebuia s-o fac să stea mai mult de cele câteva minute, în care ea nu ştia unde să se aşeze, iar eu nu ştiam unde s-o privesc. Ajunseserăm amândoi la vârsta trupului, ea şi-l oferea privirii, iar eu i-l visam.
 
Mi-era teamă să nu se sature de această misiune searbădă şi să nu trimită pe altcineva în locul ei. Atunci, sub pretextul unei teme oarecare, îi cerusem mamei să împrumute cărţi despre pictură de la bibliotecă şi, pe când aşteptam înfrigurat apariţia lui Annie, temându-mă să nu apară altcineva, mă afundam în lectura acestora. Vorbindu-i despre pasiunea ei, speram ca la rândul meu să devin şi eu una.
 
Astfel pictoriţele au devenit noile mele păpuşi de porţelan, noul meu mijlocitor în această poveste de iubire în care încă nu-mi găseam cuvintele. Îi vorbeam despre viaţa lor în cele mai mici amănunte, iar Annie mă asculta cu atenţie, fără să se mire vreodată că ştiam toate astea. Reuşisem, şi minutele noastre de conversaţie se transformaseră în ore.

***
 

Hélène Grémillon este invitata Institutului Francez şi a Editurii Humanitas Fiction la Târgul Internaţional de carte Gaudeamus 2014. Cititorii români se pot întâlni cu scriitoarea franceză la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, joi, 20 noiembrie 2014, ora 18-30 şi în standul Editurii Humanitas de la Gaudeamus, sâmbătă, 22 noiembrie 2014, ora 12.30.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer