Tangou pentru Lisandra

Scriitoarea franceză Hélène Grémillon s-a născut în 1977 la Poitiers. După studii de filologie şi istorie, se lansează în presă (lucrează pentru Le Figaro şi L'Avant-scène cinéma) şi în regia de scurtmetraj.

În 2010 debutează cu romanul Confidentul (Le confident) - o poveste în care pasiunile şi întâmplările dramatice se înlănţuie pe fundalul tulbure al Franţei ameninţate şi apoi ocupate de nazişti -, în aceeaşi măsură un succes de public şi de critică. "Cartea care a cucerit lumea", tradusă până în prezent în 27 de limbi, a fost distinsă cu Prix du Premier Roman de la Forêt des Livres (2010), Prix Palissy (2011), Prix Emmanuel Roblès (2011), Prix Montalembert (2011), Euregio Schüler Literaturpreis (2013).

În 2014, Hélène Grémillon îşi publicã cel de-al doilea roman, Tangou pentru Lisandra (La garçonnière), devenit de asemenea bestseller.

După răsunătorul succes internaţional repurtat de Confidentul, romanul ei de debut din 2010, Hélène Grémillon publică în 2014 romanul Tangou pentru Lisandra (La garçonnière), "o nouă revelaţie", apărut până în prezent în 15 ţări.

O adevărată polifonie a părţii întunecate a sufletelor. În prim-plan, Vittorio Puig, un psihanalist acuzat de uciderea enigmaticei sale soţii, Lisandra, şi Eva Maria, o pacientă devastatã de dispariţia fiicei sale, care întreprinde o anchetă personală pentru a dovedi nevinovăţia acestuia. În Argentina abia ieşită din dictatură şi puternic marcată de desaparecidos, miile de persoane eliminate de regimul generalului Videla, nevroze şi traume nebănuite, gelozii şi trădări, fapte de o infinită cruzime rămase nepedepsite revelează o galerie de personaje care sunt obligate să-şi scoată masca.

"Trauma din copilărie este adevăratul subiect al acestui roman. Pornind de la o dramă reală care s-a petrecut în Argentina în 1987, Hélène Grémillon şi-a conceput noua carte cu un acut simţ al suspansului, al cărui secret îl deţine. [...] Forţa romanului rezidă în fina analiză psihologică. Paginile despre gelozie, spre exemplu, sunt antologice." (Le Nouvel Observateur)

"Tangou pentru Lisandra te ţine cu sufletul la gură şi confirmă impresionantul talent al autoarei Confidentului." (Le Monde des livres)


Eva Maria nu se aştepta la un bărbat de o asemenea vârstă. Şaptezeci de ani, poate mai mult. Bărbatul îi întinde o mână sinceră. Vie.
- Mă numesc Pedro Pablo.

Eva Maria îi strânge mâna. Are impresia că l-a mai văzut undeva. Un déjà-vu închipuit ori un déjà-vu real?
- Dar mi se spune Pepe. Cu ce vă pot ajuta?
- Aş vrea să vă pun câteva întrebări despre Lisandra.

Nu îi spune de ce. Bărbatul în vârstă nu întreabă.
- Vă ascult. Luaţi loc.

Eva Maria se aşază pe un scaun.
- În zilele care au precedat moartea Lisandrei, aţi observat vreo schimbare în comportamentul ei?

Bătrânul o priveşte.
- De mai bine de o lună de zile Lisandra nu mai venea la sală. După o lună am observat absenţa ei.

Eva Maria nu găseşte nimic mai bun de adăugat aşa că repetă spusele bătrânului.
- De mai bine de o lună de zile nu mai venea la sală.

Bătrânul încuviinţează.
- Trei ani nu a lipsit niciodată la apel, de trei ori pe săptămână, trupul ei suplu şi tăcut stătea mereu în acelaşi loc, uite acolo. Îi spuneam "Lisandra-mea-totdeauna-acolo-sta".

Îi arată cu mâna locul respectiv. Eva Maria se întoarce. Priveşte locul gol din acea sală goală. O ia cu frig. Se gândeşte la camera Stellei, la fel de goală. Bătrânul continuă.
- Eram neliniştit, vă daţi seama, trecuse o lună şi nu o văzusem. Aşa că i-am făcut o vizită. De obicei nu fac asta - să-mi vizitez elevii care lipsesc -, dar nu m-am putut stăpâni, cu siguranţă fiindcă era vorba de Lisandra. Ţineam mult la ea.

Eva Maria clatină din cap. Nu reuşeşte să îşi alunge din minte imaginea patului gol al Stellei. Dormise atâtea nopţi în el sperând că îşi va simţi fiica lângă ea când se va trezi, agăţându-se de cearceaf din răsputeri ca să nu urle de groaza dimineţii care o va găsi singură. Eva Maria nu reuşeşte să se concentreze. Aude vocea bătrânului ca venind de foarte departe.
- Ţineam mult la Lisandra, era diferită, atât de blândă. Nu venea niciodată influenţată, ca alţii, de zilele anterioare, nervoase şi zgomotoase. Stătea la locul ei aşa cum numai copiii ştiu să o facă. Rezervată. Fiinţele umane pierd adeseori această calitate, simt nevoia să se agaţe. De orice, numai să se agaţe. Singurătatea devine imposibilă, trebuia să facă parte dintr-un grup, chiar dacă grupul acesta este alcătuit din două persoane. Însă Lisandra era o singuratică, în orice caz, asta credeam. Şi avea o calitate care mă impresionează extrem de mult - înainte de toate sunt dansator -, era graţioasă, mai graţioasă decât zece femei la un loc. Avea un fel al ei de a se deplasa, fără discontinuităţi în mişcări, ceva încântător, nu moale, nu, încetişor. Nici o postură orgolioasă, deşi poate avea cel mai armonios trup pe care l-am văzut vreodată. În toată fiinţa ei exista o moderaţie. Când alţii izbucneau în râs, ea zâmbea numai, unul dintre lucrurile pe care l-am observat imediat la Lisandra: nu făcea zgomot. Într-o zi i-am atras atenţia, a roşit mirată, - A, da? Asta credeam despre ea? şi apoi, visătoare, a adăugat că poate îşi lăsase o parte din ea undeva, asta ar fi explicaţia. "Am să încerc sa fiu mai vioaie, îţi promit, Pepe." A luat complimentul meu drept un reproş. Aşa era Lisandra: chiar şi un compliment o punea pe gânduri. Deseori reacţiile ei erau surprinzătoare: "De ce dansăm? - Ca să oprim timpul". Lisandra a fost singura mea elevă care a răspuns: "Ca să ne întoarcem în timp". Credea că amintirile sunt înscrise în trup şi dansa ca să-şi aducă aminte. "De ce? - Ca să ne amintim", pentru că amintindu-şi spera să-i fie mai bine. Nu şi-a explicitat răspunsul, s-a oprit brusc: nu putea să-mi spună şi, în definitiv, nu era important. Dar am simţit foarte profund că realitatea era de fapt opusul spuselor ei şi că ceea ce încerca să-şi amintească era foarte important pentru ea. Din acea zi, când o priveam dansând îmi spuneam că dansează aşa cum dansează cineva care poartă în sine însuşi un secret. Poate din acest motiv am trecut pe la ea. Dar mai ales pentru că, ştiţi, după ce ai văzut oameni dispărând de la o zi la alta, nu mai ai linişte iar cea mai neînsemnată absenţă ameninţă să devină o dispariţie definitivă şi atunci verifici. Dar nu dumneavoastră trebuie să vă povestesc despre aceste lucruri.

Eva Maria îşi revine brusc. Ultimele cuvinte rostite de bătrân o aduc deodată la realitate.
- Ce anume nu trebuie să îmi povestiţi mie?
- Că cea mai neînsemnată absenţă ameninţă să devină o dispariţie definitivă.
- De ce spuneţi asta?
- Pentru că vă mişcaţi prea mult braţele...

Bătrânul nu-şi continuă fraza. Eva Maria înţelege. Se aştepta să-i spună ceva despre ea. Puţin.
- Eva Maria.

Bătrânul zâmbeşte. Continuă cu blândeţe.
- Da, Eva Maria, vă mişcaţi prea mult braţele, mâinile dumneavoastră se agaţă de orice, uite, tocmai mi-aţi luat stiloul, adineaori răsuceaţi pe toate feţele carnetul, vă agitaţi mereu braţele. Ca şi cum ele nu ar mai suporta să nu îmbrăţişeze pe cineva care vă era drag.

Eva Maria simte că devine din ce în ce mai nervoasă.
- Aţi pierdut un copil? şopteşte bătrânul.
- De ce mă întrebaţi?
- Pentru că vrând să mă minţiţi, tocmai mi-aţi spus mai multe: v-aţi oprit din gesturile febrile şi v-aţi pus mâinile pe pântece. Vreţi să beţi ceva?

Eva Maria îşi ia mâinile de pe pântece. Nu ştie ce să facă. Nu-i place, nu-i place să se citească în ea ca într-o carte deschisă. Priveşte trupul longilin al lui Pedro Pablo mergând, un trup de tânăr, fără cea mai mică slăbiciune, fără să-şi încovoaie coloana ori să şchioapete, detalii obişnuite pentru un corp ajuns la acea vârstă, chipul bătrân se întoarce spre ea, bătrâneţea îţi apucă lobul urechii, îl goleşte de substanţă, îl veştejeşte. Cu chipul înceţoşat, însă trupul la fel de vioi de parcă ar fi transplantat, Pedro Pablo iese din încăpere. Brusc Eva Maria se teme că nu va reveni. Revine.
- Îmi pare foarte rău: v-am întrebat dacă nu vreţi să beţi ceva şi nu am decât apă. Uneori expresiile sunt idioate. Vă pot oferi un pahar cu apă?

Eva Maria încuviinţează. Ar fi preferat alcool. Îşi simte degetele strângând şi mai tare creionul. Îşi înmoaie buzele în apa din pahar, detestă să se audă înghiţind, detestă gustul apei. Aşază paharul. Apa nu o ajută. Tonul este aspru.
- Şi cum a reacţionat Lisandra când aţi vizitat-o?
- Nu a reacţionat, era acasă şi numai asta voiam să ştiu. Nu vă puteţi imagina cât de eliberat m-am simţit în momentul în care mi-a deschis uşa, aş vrea atât de mult ca fratele meu să-mi deschidă uşa la el acasă, dar ştiu că nu se va întâmpla niciodată. Lisandra era acolo, mă liniştisem, dintr-odată inima mea nu mai era împovărată, aş fi putut pleca dar ceva în atitudinea ei m-a reţinut - ştiţi, fracţiunea de secundă în care întâlneşti o persoană şi poţi surprinde infimele schimbări care apoi ne scapă foarte repede, privirea ni se reobişnuieşte cu noua persoană care stă în faţa noastră: trupul ei răspândea o mare oboseală, o vlăguire extremă. Nu părea că vrea să mă vadă plecat. Mi-a făcut semn să nu fac zgomot şi, scuzându-se că nu mă poate primi în salon, m-a condus în camera ei, în camera lor. M-a invitat să iau loc pe pat, pe patul lor, eram puţin stânjenit, dar m-am aşezat.
- Ai grijă! Nu pe haină!

Lisandra s-a ridicat grăbită de pe scaun ca să ia o haină gri, bărbătească, împăturită. Aveam impresia că este chinuită de două lucruri ireconciliabile: voia să ascundă cât mai repede haina şi, în acelaşi timp, nu dorea să o şifoneze, aşa că se mişca smucit. S-a comportat ciudat: a deschis un sertar al comodei şi aşa a scăpat de haină, dar nu a mototolit-o, ci, dimpotrivă, a întins-o cu grijă. Şi s-a întors spre mine la fel de violent de parcă tocmai ascunsese un cadavru, ţin bine minte, chiar aceasta era senzaţia pe care am avut-o. Am întrebat-o dacă se simte bine. Mi-a răspuns că da. Am vrut să ştiu de ce nu a mai venit la curs. Mi-a spus că nu mai avea chef să danseze. I-am replicat la rândul meu că mă mira un astfel de răspuns din partea ei, am întrebat-o dacă are alt profesor, se putea întâmpla să vrea să schimbe profesorul.
- Nu, în nici un caz, Pepe! Cum poţi să-ţi închipui aşa ceva?

Am întrebat-o dacă îi făcusem vreun rău.
- Nu, deloc! Nu mi-ai făcut nici un rău. Nu tu. Nu ai nici o vină.
- Dar cine?
- Nimeni. Nu asta voiam să spun. Asta-i viaţa. Într-o bună zi ţi se întâmplă să nu mai ai chef să faci ceea ce înainte îţi doreai să faci în fiecare zi. Nu este atât de grav!

Dar simţeam că ceva se schimbase. Nu eram în largul meu, aşezat pe patul lor şi am întrebat-o dacă nu vrea să coboare cu mine, să bem ceva la cafeneaua din apropiere, avea aerul cuiva care nu mai ieşise de multă vreme. I-am spus că niciodată nu trebuie să aibă încredere numai în minte, că trebuia să i se dea şi trupului ceea ce i se cuvenea, mişcare, plimbare, mintea tiranizează trupul şi nu trebuie niciodată să i se permită să aibă câştig de cauză prea mare, nu e bine pentru sănătate: un corp nu este făcut să zacă, astfel apare oboseala, doar ştia asta, totul se lămureşte atunci când trupul se mişcă.
- N-am chef să ies. N-am chef să văd pe nimeni. Mi-e bine singură.

Atunci am auzit, dinspre hol, cum se deschide o uşă. Lisandra mi-a făcut iar şşşttt, punându-şi degetul pe buze, ca un copil, şi s-a ridicat. S-a dus să privească prin uşa întredeschisă a camerei. Auzeam zgomotul făcut de paşii târşiţi pe hol. Lisandra şi-a privit ceasul, s-a întors spre mine uşor stingherită, apoi s-a aşezat la birou. Câteva minute mai târziu, cineva a sunat şi ea a reînceput acelaşi joc: să se uite prin crăpătura uşii. Am auzit iar paşi pe hol, de data asta mai rapizi, tocuri de femeie. A închis uşa şi s-a aşezat. Apoi a început să spună vrute şi nevrute, să lase impresia că nu făcuse nimic, sau mai degrabă că ceea ce făcuse nu însemna nimic, nici nefericire, nici disperare. Dar vedeam bine că se chinuia, bătea pasul pe loc, din această a doua "supraveghere" - să spunem lucrurilor pe nume - am înţeles că gesturile sale erau repetate, că făcuse mişcările astea de zeci de ori, că era noul ei dans, fără muzică, fără plăcere: dansul îndoielii. Schimbase tangoul cu acest nou dans pe care îl dansa cu un partener care, desigur, nu ştia că dansează. Lisandra-santinela, "Lisandra-mea-totdeauna-acolo-sta", dar nu în acelaşi loc, Lisandra-la-post, Lisandra-spioana. Eram umilit pentru ea, pentru frumoasa mea dansatoare care decăzuse făcând aceste mişcări umilitoare, ea, care ar fi putut avea lumea la picioarele ei era la pământ, experimentată în ruşinea spionitei şi în gesturile ei odioase, în a spiona, ea care valora atât de mult, la fel ca cei care mi-au răpit fratele, ca cei care ne-au răpit şase ani din calmul naţional. Nu am putut suporta, m-am ridicat şi am schimbat tonul, vocea:
- Să ieşim, hai la sală.
- Nu vreau să-i văd.
- Pe cine?
- Pe ceilalţi.
- Dar ce ţi-au făcut ceilalţi?

Am întrebat-o dacă cineva de la curs o făcea să se simtă stingherită, dacă se întâmplase ceva ce mie îmi scăpase. A clătinat capul, nu, nu era din vina lor, nu trebuia să mă neliniştesc. Mi-a pus palma pe obraz: "E aşa de drăguţ din partea ta că ai venit să mă vezi". Prin acel contact mi-a redevenit familiară. Eram sigur că trebuia să insist, era necesar pentru ea să vorbească. I-am luat mâna şi am forţat-o să se ridice.
- Nu va fi nimeni la sală, nu-i nimeni la ora asta, nu vom fi decât noi doi şi vom putea discuta mai bine acolo.
- Nu vreau să vorbesc.
- Ei bine, atunci vom dansa, va fi mai bine decât dansul acesta a cărui scenografie sinistră tocmai mi-ai arătat-o.

Lisandra s-a ridicat. Recâştigi foarte repede autoritatea profesorului printre cei care te-au admirat, care, într-o zi, au vrut să îţi semene sau să te egaleze, legătura dintre elev şi profesor este mai hipnotică decât oricare alta, cred că este mai hipnotică decât iubirea. Singura autoritate care o depăşeşte este a călăului faţă de victimă, pentru că aici intervine frica. Pe hol, Lisandra a aruncat o privire de câine rătăcit spre una dintre uşi. I-am spus să se grăbească şi să-şi ia pantofii de dans. A luat o pălărie din cuier - era pentru prima oară când o vedeam purtând o pălărie -, şi-a pus nişte ochelari de soare caraghioşi, apoi am ieşit, detest obiectele pe care clima le interpune între oameni. Pe drumul spre sală am tăcut amândoi, ţinea capul plecat şi, din nou, imaginea unui câine rătăcit mi-a venit în minte, dar de data asta am înţeles că era şi rănit. Lisandra nu mai mergea în felul ei obişnuit, cu pasul acela sigur şi seducător pe care i-l ştiam atât de bine. I-am luat braţul: nu mai eram un om, devenisem o cârjă. M-am gândit la diferenţa noastră de vârstă şi mi-am spus că era culmea. Nu mergea, se clătina. Odată ajunşi, am dat drumul la muzică şi-a pus pantofii, am luat-o de talie şi am început să dansăm în tăcere. Nu întâmplător alesesem acest tangou. Coregrafia din camera ei îmi dezvăluise totul.


Îi simţeam trupul relaxându-se când Lisandra mi-a pus această întrebare care m-a convins în final că nu mă înşelasem.
- Soţia ta nu este geloasă că dansezi cu alte femei? Că ziua întreagă nu faci decât să treci de la o femeie la alta?
- Ce întrebare ciudată, e meseria mea, Lisandra.
- "E meseria mea" nu înseamnă nimic. "E meseria mea." Meseria noastră suntem noi. Răspunde-mi la întrebare Pepe."