Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Carte de Humanitas Fiction

Zeii pedepselor cereşti


Jennifer Cody Epstein, traducere de Anca Dan, Sînziana Dragoş

08.07.2015
Editura Humanitas Fiction
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Jennifer Cody Epstein
Zeii pedepselor cereşti
Traducere din engleză şi note de Anca Dan şi Sînziana Dragoş
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu,
editura Humanitas Fiction, 2015



*****
Intro

Scriitoarea americană Jennifer Cody Epstein şi-a luat licenţa în studii asiatice şi literatură engleză la Amherst College, deţine un masterat în artă de la Columbia University şi unul în relaţii internaţionale de la Johns Hopkins School of Advanced International Studies.
 
Ca jurnalistă, a colaborat la The Wall Street Journal, Chicago Tribune, The Asian Wall Street Journal, The Nation (Thailanda), la revistele Self şi Mademoiselle, precum şi la NBC şi HBO. Ca studentă şi profesoară, a trăit cinci ani în Japonia, la Tokyo şi Kyoto, apoi în Hong Kong şi Bangkok. A predat, de asemenea, la Columbia University.
 
Cariera literară şi-a început-o publicând povestiri în reviste literare. Jennifer Cody Epstein şi-a dedicat zece ani scrierii primului ei roman, Pictoriţa din Shanghai (The Painter from Shanghai, 2008; Humanitas Fiction, 2010), inspirat din viaţa pictoriţei Pan Yuliang. Romanul s-a bucurat de cronici elogioase din partea presei americane şi a devenit bestseller internaţional. În 2014 vede lumina tiparului al doilea roman al scriitoarei, Zeii pedepselor cereşti (The Gods of Heavenly Punishment), tradus deja în mai multe ţări. Romanul a fost încununat în 2014 cu prestigiosul Honor Award for Fiction din cadrul Asian / Pacific American Awards for Literature.
 
*
Japonia şi America anilor 1930. Două lumi fundamental diferite, pe care istoria le va face să se înfrunte. Ţesând o intrigă complexă pentru a urmări destinul adolescentei Yoshi Kobayashi, romanul lui Jennifer Cody Epstein îşi poartă cititorii de o parte şi de cealaltă a Pacificului şi creează o imagine amplă, copleţitoare a dramelor individuale şi a tragediilor colective pe care le-a provocat cel de-al Doilea Război Mondial.
 
"Cu personaje fascinante şi un suspans extrem de bine dozat, Zeii pedepselor cereşti nu este doar un roman minunat scris în urma unei cercetări minuţioase, ci şi o meditaţie despre război, despre pierdere şi speranţă." (Ellis Avery, autoarea romanelor Foc în pavilionul de ceai şi Ultimul nud)
 
"Jennifer Cody Epstein reconstituie cu mare talent şi erudiţie o epocă memorabilă. O carte superbă." (The Historical Novel Society)
 
"Romanul se revelează ca şi cum ar fi construit într-un mod miraculos, asemenea Hotelului Imperial din Tokyo al arhitectului Frank Lloyd Wright (care este unul dintre personaje). O carte care te acaparează total prin scenele istorice redate magistral, prin pasiunile toride şi personajele pline de viaţă. La sfârşit, acest roman captivant te determină să reflectezi nu numai asupra unui capitol pierdut dintr-un război faimos, ci şi asupra formelor pe care le îmbracă şansa şi iubirea." (O, The Oprah Magazine)
 
Sinopsis
 
Înainte de atacul de la Pearl Harbor, viaţa lui Yoshi Kobayashi se derula netulburată în Tokyo. Adolescenta îşi împărţea timpul între familie şi şcoală, în vreme ce războiul era o realitate îndepărtată. Japonia triumfase în Manciuria, Imperiul era ocrotit de zei. Însă conflictul cu America schimbă totul. Existenţa lui Yoshi este jalonată acum de alarme aeriene, de bombardamente, de rugăciuni disperate. Vechile prietenii se destramă, iar lumea în care a crescut tânăra piere pentru totdeauna. O maturizare cu atât mai dureroasă cu cât Yoshi înţelege că învingătorii şi învinşii sunt în egală măsură vinovaţi. Şi în egală măsură victime, după cum o dovedesc povestea lui Cameron Richards, pilotul doborât în 1942, destinul paradoxal al lui Anton Reynolds, arhitectul american stabilit înainte de război în Tokyo şi îndrăgostit de cosmopolita Hana Kobayashi, şi experienţele lui Billy, fiul lui Anton, soldat în forţele de ocupaţie.
 
Linie

Fragment

Partea cea mai rea din aventura lor era că ar fi putut sfârşi cu uşurinţă la fel cum începuse: cu o simplă coliziune de trupuri într-un hol. O scăpare întâmplătoare de judecată şi de fidelitate.
 
Anton era hotărât să-i pună capăt chiar aşa şi se asigurase că se purta în consecinţă, evitând privirile Hanei Kobayashi în timpul dineului din seara aceea. Răspunzându-i monosilabic la întrebări. Îndepărtându-şi iute piciorul de al ei, când din pură întâmplare (sau nu?) li se atinseseră degetele pe sub masă. La plecarea familiei Kobayashi, s-a ferit de îmbrăţişarea europeană cu două sărutări a Hanei, strângându-i în schimb mâna zdravăn, în stil american.
 
Iar când a doua zi i-a sosit la birou un pachet: o sticlă de whisky Glenfiddich, care probabil costase o mică avere la Tokyo, şi un exemplar din Opere alese de D.H. Lawrence, planul lui a fost - cel puţin la început - să le trimită înapoi. Apoi a citit şi cartolina, scrisă cu o caligrafie perfectă, de şcolăriţă: Îmi pare nespus de rău pentru necazul pe care l-am provocat. Te rog să mă laşi să te invit la masă ca să mă revanşez.
 
A rupt-o, bineînţeles, punându-şi în buzunar bucăţile sfâşiate cu gândul să le arunce în diverse coşuri de gunoi din Aoyama. A reîmpachetat darurile, frunzărind un pic cartea mai întâi. I s-a părut lirică şi chiar frumoasă pe alocuri, altminteri destul de egocentristă, copilăroasă şi uşor obsesivă. Deloc asemănătoare cu femeia care i-o oferise.
 
După ce a închis cartea, şi-a schimbat totuşi intenţia iniţială de a-i returna totul. Nu avea nimic de-a face cu - oare cum spusese ea? - "aspectele carnale evidente" ale cărţii. Nu voia pur şi simplu să fie nepoliticos, mai ales faţă de soţia celui mai bun meşter constructor al lui. Şi ea păruse atât de tulburată în ziua aceea. Atât de disperată. Cel mai bun, mai matur lucru pe care trebuia să-l facă era să o întâlnească într-un loc public, neutru şi sigur, unde să-i explice cu blândeţe că el era însurat şi să-i sugereze, cu tact, desigur, că era posibil ca ea să aibă nevoie de ajutor profesionist. Mai ales dacă (aşa cum bănuia Anton) suferea de o formă de nimfomanie.
 
Aşa că i-a cerut secretarei să-i răspundă pe hârtie oficială cu antet, informând-o că era dispus să o întâlnească. Şi pe un ton cât se poate de neutru, i-a spus lui Beryl că fusese invitat la masă, în semn de scuză pentru faptul că Hana Kobayashi fusese cât pe ce să le dea foc la casă.
- O, ce drăguţ din partea lor! a exclamat Beryl. Ştii unde te vor duce?
- Nu încă, i-a răspuns Anton, fără să-i corecteze interpretarea.
 
A doua zi, Hana i-a răspuns printr-o cartolină parfumată, cu miros de levănţică, în care preciza ziua de marţi, la ora prânzului, la Hotelul Imperial. Anton s-a dus cu cele mai curate şi onorabile intenţii (ar fi putut jura asta pe mormintele fraţilor săi morţi).
 
A găsit-o aşezată la o masă lângă fereastră, îmbrăcată într-un costum alb mulat pe corp, cu o pălărie cu boruri largi, cu buzele şi unghiile colorate într-o nuanţă maronie uimitoare, dar de bun-gust. Când l-a zărit, a zâmbit şi şi-a ridicat portţigaretul aşa cum un ghid turistic şi-ar fi ridicat umbrela. Anton a fost nevoit să recunoască faptul că nu citea pe chipul ei nici urmă de disperare sau de confuzie.
 
Când a ajuns în dreptul mesei, el i-a întins mâna, uşor stânjenit. Dar, spre surprinderea lui, ea s-a ridicat şi i-a făcut o plecăciune adâncă.
- Este de neiertat ceea ce am făcut, a spus ea în cel mai formal stil japonez. Totuşi, am aroganţa de a vă cere să-mi acordaţi iertarea.
 
Deşi nu era sigur pentru care faptă i se cerea iertare (că era să-i dea foc la casă? Că riscase să-i distrugă căsnicia? Sau ambele?), Anton a iertat-o oricum. A invitat-o să se aşeze la loc, în timp ce un chelner se apropia cu meniurile şi cu două cupe de şampanie aşezate pe o tavă purtată pe sus.
- Mi-am permis să-i povestesc despre rolurile diferite pe care le-am avut în construirea acestei clădiri, i-a spus Hana ca răspuns la privirea întrebătoare a lui Anton.
- Ce roluri?
- Ei bine, soţul meu a fost constructorul-şef aici, nu-i aşa? Şi dumneata nu l-ai ajutat pe Frank Lloyd Wright când s-a ridicat clădirea?
 
Anton a încuviinţat din cap, dorindu-şi să nu-l fi pomenit pe Frank Wright şi să fi folosit orice alt cuvânt în loc de "s-a ridicat".
- Aşa e. Am venit aici cu el, de fapt.
- Sunt convinsă că toată lumea vă întreabă acelaşi lucru, a început ea, aplecându-se conspirativ peste masă către el. Dar cum era el ? Cum era să lucrezi cu el?
 
Anton a şovăit un pic. Venise aşteptându-se la orice din partea ei: scuze lacrimogene, tirade furioase. Declaraţii pătimaşe de dragoste. Îşi pregătise chiar şi răspunsuri pentru orice fel de avansuri i-ar fi făcut. Dar era totuşi nepregătit pentru un interogatoriu despre legăturile sale cu un arhitect mult mai cunoscut decât el. Şi-a stăpânit un suspin.
- La început a fost de-a dreptul minunat. Ce vrei? Aveam doar douăzeci şi trei de ani. Să am şansa să lucrez într-un oraş ca Tokyo cu cineva de talia lui Frank... cred că-ţi închipui.
 
Ea şi-a înclinat capul într-o parte, cu buzele uşor depărtate şi cu perla rozalie a limbii ivindu-se în colţul gurii. Pentru o clipă i-a revenit în minte ca o arsură atingerea şi gustul acelei limbi - moale şi acră, uşor sărată şi netedă. Le-a alungat cu hotărâre.
- N-o să uit primul nostru drum prin Yokohama. Era în ajunul Anului Nou. Toată lumea era pe străzi, îmbrăcată cu cele mai strălucitoare culori şi modele, fluturând steguleţele acelea hinomaru. Şi aerul era parfumat de mireasma tămâii şi a castanelor coapte şi a prăjiturilor mochi...
 
S-a oprit o clipă, revăzând scena în minte: veselia reţinută a străzii. Plecăciunile şi zâmbetele radioase ale vecinilor care se felicitau între ei. Clipa cu dimensiuni aproape spirituale când a văzut primul templu antic, atât de auster şi pur, de parcă s-ar fi ivit direct din pământ. Veneau de pe chei către hotel: Frank şi Miriam într-o ricşă, Anton cu Beryl într-alta. Şi în timp ce familia Wright mergea înaintea lor, Frank s-a întors către ei  şi-a exclamat:
- Uite, înfrânţii îi poartă pe învingători în sus pe Fuji! Ha, ha...
 
Miriam (Doamne Dumnezeule, Miriam! Cu turbanele ei de satin şi acele argintii ale seringilor cu morfină băgate în jartierele ei franţuzeşti) ţipa mereu la el pentru un motiv sau altul.
 
Tocmai se căsătoriseră (în cele din urmă), dar era limpede că totul se terminase între ei.
- Trebuie să ţi se fi părut totul foarte ciudat, a spus Hana sorbind din şampanie.
 
El şi-a dezlipit privirea de pe urma de ruj lăsată pe pahar ca un sărut şi a ridicat din umeri.
- Călătorisem destul de mult până atunci.
- Totuşi... Uneori îmi dau seama cât de străin trebuie să îi pară Orientul unui occidental. E ceva mai... nu ştiu cum să zic, a şovăit ea, lăsându-şi capul într-o parte, gânditoare. Aproape ca de pe altă lume.
- Cum adică de pe altă lume? Ca de pe Marte?
 
Ea a râs şi şi-a aprins un alt Winston.
- Cam aşa. Când eram mică şi m-am mutat la Londra, îmi aduc aminte că aveam ideea stranie că Japonia trebuie să fi ieşit dintr-alt pământ, cu totul diferit de cel al Angliei. Chiar din elemente diferite... culoarea ceaiului, spre exemplu. Sunetul muzicii. Chiar şi modul în care funcţionează o uşă. În vest nu se găseşte nimic de felul acesta. Nu există nici o legătură.
- Aşa e, a răspuns Anton, dându-şi seama oarecum uimit că nici ideile lui nu erau prea departe de ale ei.
 
Hana i-a oferit o ţigară pe care a refuzat-o, luând încă o înghiţitură din şampanie şi deschizând meniul. Pe măsură ce studia aperitivele, şi-a dat în fine seama de cine îi amintea ea. De Miriam Noel Wright.
- Somonul cu sparanghel şi sos olandez este destul de bun, i-a sugerat ea, de parcă el nu ar mai fi mâncat acolo niciodată.
- Mulţumesc, am mai mâncat asta, a spus el ridicând o sprânceană.
 
Când a apărut chelnerul, a comandat bœuf bourguignon şi salată iceberg cu brânză cu mucegai. A privit cu oarecare uimire cum i se reumple paharul cu şampanie: nu-şi dăduse seama că-l golise atât de repede. Hana a mai comandat şampanie şi a luat o chiflă din coşul de pâine. A înapoiat meniul, scuturând uşor din cap.
- Nu mănânci?
- Nu pot să mănânc când sunt emoţionată.
- Emoţionată?
 
A expirat o trombă de fum, studiindu-l de parcă ar fi încercat să ia o decizie. În cele din urmă a spus:
- Unii oameni - adică unii bărbaţi - au efectul acesta asupra mea.
 
La început Anton a crezut că nu auzise bine: Hana spusese asta ca şi cum ar fi pomenit într-o doară de o alergie la vreun fel de mâncare. Când şi-a dat seama ce a vrut să spună, s-a simţit dezorientat pentru o clipă. Nu se simte bine, s-a gândit el, aşa cum gândise şi cu două săptămâni în urmă. Atunci i-a trecut prin minte că probabil era momentul potrivit să-i reamintească faptul că el era căsătorit.
 
Dar ea se întorsese deja la Frank.
- Aşa deci, a reluat ea vioaie, la început a fost minunat să lucrezi cu marele om. Dar după aceea?
 
Femeia îl studia în continuare, atentă, cu ochii micşoraţi şi oarecum amuzată. El avea senzaţia stânjenitoare că pierduse controlul asupra a ceva, deşi nu era prea sigur despre ce era vorba. A sorbit din şampanie.
- A... şi-apoi, a urmat el fără grabă. Apoi a început proiectul. Şi... ei bine, să zicem că nu a fost tocmai cum m-am aşteptat.
- Adică a fost mult mai greu?
- Adică îngrozitor.
 
Ea a izbucnit într-un hohot de râs gros şi nestăvilit, fără a se mai osteni să-şi acopere gura, aşa cum ar fi făcut-o majoritatea femeilor japoneze, şi Anton s-a simţit prosteşte de mândru că reuşise să o facă să râdă.
- Kenji spunea că avea toane.
 
Anton s-a strâmbat.
- E un fel de a zice. Când făceam practică în Wisconsin, eram studentul lui preferat. Aici, nimic din ce făceam nu era bine. Nu-i plăcea nici o schiţă, nici un proiect. Îmi adresa insulte pe care nu se cuvine să le pronunţ. Am fost mai jignit în acea primă lună de zile decât fusesem toată viaţa până atunci.
 
I s-a adus mâncarea, într-un talger de argint acoperit, şi i-a fost pusă dinainte pe faţa de masă albă, impecabilă. Chelnerul a ridicat capacul cu un gest teatral.
- Bœuf bourguignon, a rostit el, de parcă anunţa un oaspete imperial.
 
Pe când omul se apleca să dea la o parte nişte firimituri de pâine de pe faţa de masă, Hana i-a şoptit ceva la ureche. El a încuviinţat din cap, fără să i se citească nimic pe chip, şi a vârât firimiturile în şervetul scrobit pe care l-a îndesat cu îndemânare în buzunarul şorţului. Apoi a luat lingura de supă şi cuţitul de unt nefolosite de dinaintea lui Anton, le-a pus pe tavă şi a plecat.
- Şi-atunci ce-ai făcut? l-a întrebat Hana, sprijinită de spătarul scaunului, cu braţele încrucişate, cu paharul de şampanie pe jumătate golit într-o mână. Ai răbdat jignirile de dragul experienţei?
 
Oricât de uşoară ar fi fost şampania, Anton o simţea îngreunându-i şi gândurile, şi mişcările. Că ar fi afectat-o şi pe Hana... asta nu se vedea deloc: arăta la fel de proaspătă şi stăpână pe sine ca atunci când o văzuse pentru prima dată, deşi obrajii în ce puseră să-i strălucească uşor. Ce pomeţi frumoşi! s-a gândit el şi, înainte de a se putea controla, şi-a imaginat cum i-ar fi mângâiat cu degetele.
 
Dregându-şi vocea, şi-a îndreptat atenţia către o bucăţică de carne pe care o tăia cu cuţitul. Şi pe când o ridica de pe farfurie, ochii ei întunecaţi îi urmăreau mişcarea, adăstând asupra buze lor lui după ce el şi-a vârât bucata în gură. S-a foit stânjenit, conştient de erecţia pe care o simţea.
 
I-a trebuit o clipă să-şi aducă aminte unde rămăsese.
- După trei luni mi-am dat seama că nu avea rost. Omul se hotărâse, nu se ştie din ce pricină, să mă categorisească drept o problemă gravă. Şi nimic din ceea ce aş fi făcut nu i-ar fi putut schimba convingerea.
 
Ea a clătinat din cap, rozând uşor muştiucul portţigaretului de fildeş, într-un fel care îi stârnea fiori pe şira spinării.
- Aşa că ţi-a fost mai uşor să pleci pur şi simplu!
- Să plec de la Wright, dar nu din Japonia.
 
Coborându-şi privirea la cel de-al doilea pahar de şampanie, Anton a şovăit o clipă. El nu bea aproape niciodată la prânz. Dar ce mama naibii! s-a gândit şi l-a dat pe gât.
- Mă îndrăgostisem deja, a continuat el, de oameni, de tradiţie. De estetica japoneză a construcţiei. Aşa că mi-am unit forţele cu un alt arhitect care tocmai aterizase aici. Şi-am deschis împreună o nouă companie în Aoyama.
 
Chelnerul s-a întors şi s-a aplecat să şoptească ceva la urechea Hanei. Femeia l-a ascultat fără ca expresia chipului ei să trădeze nimic şi-apoi a încuviinţat din cap. Omul a scos ceva din buzunar şi i-a strecurat în palmă, apoi a făcut încă o plecăciune şi a plecat.
- Ce-a fost asta? a întrebat Anton, în timp ce ea îşi împreuna mâinile în poală.
- Doar ceva ce-am uitat ultima dată când am fost aici, a răspuns ea ridicând din umeri. Şi cum a primit domnul Wright demisia dumitale? Cu elan?
 
Cuvântul l-a făcut să zâmbească, deşi nu-şi dădea seama de ce.
- Nicidecum. A rămas dinaintea mea, străfulgerându-mă din priviri. Apoi a ieşit ţanţoş din cameră. A doua zi am primit o scrisoare de la el - cred că o mai am pe undeva. Mă făcea laş şi trădător.
- Trădător? a întrebat ea, cu ochii măriţi, chiar aşa a zis?
 
Anton a încuviinţat printr-o mişcare a capului.
- În armată, scria el, aş fi fost împuşcat pentru trădare.
 
Şi a chicotit, decupând cu grijă încă o bucată de carne de vită şi băgând de seamă, uşor ameţit, că paharul lui de şampanie fusese umplut din nou. Şervetul îi căzuse pe jos. Când s-a aplecat să-l ridice a dat cu ochii de un picior cu o pulpă netedă, curbată, încălţat în sandale cu talpa groasă şi cu barete. Nu acordase niciodată prea multă atenţie degetelor de la picioare.
 
Dar cele ale Hanei Kobayashi erau perfecte: palide şi foarte graţioase, subţiindu-se elegant. Unghiile lor erau colorate cu multă grijă în acelaşi roşu aprins ca şi cele ale mâinilor şi - fără să-şi dea seama din ce pricină - şi-a închipuit-o goală, vopsindu-le.
 
Am ajuns deja prea departe, şi-a spus în sinea lui.
 
S-a ridicat ameţit, plănuind să se uite la ceas şi să exclame că trebuie să plece mai devreme. Dar ceea ce a văzut pe masă i-a schimbat gândul. Lângă farfuria lui apăruse cheia unei ca -mere a hotelului: numărul 27.
 
Şi-a ridicat privirea către Hana Kobayashi, care îl urmărea atentă şi uşor amuzată de partea cealaltă a mesei.
- Asta... ce-i? a întrebat el, arătând spre cheie.
- O cheie, i-a răspuns ea blând, apoi şi-a stins ţigara şi şi-a scos pudriera şi o cutie de argint pentru ruj.
- Nu, s-a bâlbâit Anton, în vreme ce ea, calmă, începuse să se rujeze. Adică, văd şi eu că e cheia unei camere. Dar ce caută lângă farfuria mea?
 
Inima îi bătea atât de tare, că abia îşi mai putea auzi vorbele. Cu toate acestea, Hana era imperturbabilă. A închis tubul de ruj, l-a aşezat în cutiuţa lui şi i-a dat drumul, împreună cu pudriera, în geanta ei scumpă, italienească. Apoi s-a ridicat în picioare, aranjându-şi jacheta albă peste şolduri într-un fel care-i punea în evidenţă silueta reflectată de geamul ferestrei.
- Te aşteaptă pe tine, ca şi mine de altfel. Sus, la camera 27. Dar nu te grăbi, a adăugat ea, uitându-se la friptura neterminată. Mănâncă pe îndelete!
 
Uimit, Anton a privit cum se îndrepta, parcă plutind, spre ieşire, oprindu-se doar cât să-i şoptească ceva chelnerului, care a dat din cap şi a făcut o plecăciune. Apoi - ca prin minune - a dispărut. Fără să se uite înapoi.
 
O vreme a rămas cu privirile pierdute la canatul uşii în stil neomodernist (creaţia sa) prin care ieşise ea. Apoi s-a uitat la ceas. Nu stătuseră la masă nici măcar patruzeci de minute, iar el nici nu apucase să-şi termine salata.
 
Încăperea strălucitoare părea că se leagănă. Şi-a scos ochelarii, ştergându-i, cu minţile aiurea. Şi-n timp ce-i punea la loc, i-a fluturat pe dinaintea ochilor o imagine a sa pe marginea unei prăpăstii. Era o metaforă atât de grăitoare, că s-a simţit ruşinat de-a dreptul, dar ruşinea n-a risipit-o însă. I-a persistat în minte, obligându-l să o privească. Şi să-şi pună întrebarea evidentă: Ce-avea să facă mai departe? Să se arunce în abis? Să se dea înapoi de pe buza prăpastiei?
 
S-a gândit la Beryl, la sărutul rece, plasat cu zgomot pe obrazul lui în dimineaţa aceea. S-a gândit la Hana, atunci, în hol, la felul în care i-a apăsat palma pe sân. S-a uitat la paharul lui de şampanie, uscat, gol şi înalt, şi la al Hanei, plin pe jumătate cu lichidul auriu, cu marginea sclipind sub urma roşie, arcuită.
 
Ceea ce urmează să fac îmi va schimba viaţa pentru totdeauna, s-a gândit el.
 
A băgat cheia în buzunar şi s-a ridicat.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer