Mi-e dor de Praga

A sosit după douăzeci de minute. Îi citisem în grabă e-mailul şi am crezut că scrisese două minute şi nu douăzeci, aşa că am aşteptat la geam, convinsă că nu mai vine. M-au trecut toate transpiraţiile. Corpul meu a fost tensionat pentru douăzeci de minute în cap. Acceptasem că ceva s-a întâmplat, poate luase o hotărâre spontană, cine ştie. La volan spre mine, deodată s-a întrebat ce dracu' face? Ce căcat este asta ce avem? Ne complicăm şi ne producem suferinţă inutilă. Alergasem ca o nebună din bucătărie în camera de lucru şi înapoi, într-o agitaţie de nedescris. Am deschis geamul şi am privit strada până în capăt. M-am uitat de un milion de ori sub copertina de la intrare sub care nu pot vedea decât din balconul mic în care am acces din camera de lucru. Dar nu era nimeni jos, iar silueta lui nu apărea nici în capul străzii. Simţeam pură groază.
 
De obicei îi recunosc silueta deîndată, îl recunosc de fapt după mers. Nu văd eu până acolo. Probabil am nevoie de alţi ochelari, dar nu mă aţâţă ideea să port funduri de borcane, iar de lentile de contact mă tem. Are un mers hotărât, cu nimic ostentativ. De bun gust. Poţi zice după mers: acesta este un bărbat inteligent. Nu iese cu nimic altceva în relief din mulţime. Un bărbat printre alţii. Sigur, când îl priveşti cu atenţie îţi dai seama că este un bărbat cu foarte multă autoritate. Le e scris oamenilor peste tot, pe tot corpul, pe chip şi în fiecare gest, cine sunt şi cum sunt obişnuiţi să fie trataţi. Odată mi-a atras atenţia pe un vapor în Berlin un cuplu care se purta de parcă erau dintr-un film din anii şaizeci. El avea aruncat pe spate un pulover alb, legat într-un nod în faţă şi ţinea între degetele ciudat curbate într-un gest afectat, de parcă ţinea un obiect deosebit de preţios şi fragil, piciorul unui pahar de vin luat de la bar. Felul în care râdeau şi se comportau arăta că erau foarte bogaţi. El, un playboy la patruzeci, iar ea o blondă platinată cu un comportament mai rezervat, ceea ce arăta că nu este o nou-îmbogăţită precum el. Se comportau de parcă erau pe un podium şi lumea era mereu atentă la ce fac, gata să îi servească. Într-un film din anii şaizeci. Atât de rău se vede la oameni cine sunt.
 
Când a venit, mă apucasem să fac clătite. Amestecasem toate ingredientele, întâi pe cele lichide, apoi pe cele solide, după care am răsturnat totul la un loc. Purta un costum bleumarin care părea foarte scump, cu marginile brodate de mână. Am simţit o plăcere enormă când m-a îmbrăţişat. Ca şi cum mi-aş fi dorit să-l inspir şi expir prin toţi porii. Automat mă răsucesc cu spatele în îmbrăţişare, nu ştiu dacă asta nu cumva îl uimeşte. Ca să îl pot simţi mai bine, să mă cuibăresc în el.
 
I-am explicat:
- Nu a fost o idee bună să pun untul fierbinte peste ouă, şi oricum am pus de două ori mai multe ouă decât trebuia.
- Deci o să fie un fel de omletă, a comentat.
- Da, am spus.
- Şi poate că nici nu trebuia să pui atâta ulei în tigaie.
 
M-am răsucit brusc spre el şi l-am ciupit de un sfârc.
- Ce, acum eşti vreun expert.
 
A tresărit de durere, de multe ori par să îl surprind, să fac chestii la care nu s-ar aştepta nici în ruptul capului, m-a privit cu o intensitate incredibilă, iar ochii lui, în ziua solară şi văratecă de noiembrie au părut brodaţi cu galben, verde incandescent şi sentimente incredibile. Ştiu, mă pricep să reduc orice distanţă dintre noi la zero. Îl bag în mine cu cel mai firesc aer posibil. Îl adjudec prin tot ce fac, îi comunic că este al meu şi că oriunde s-ar duce, orice ar face şi printre oricât de mulţi oameni, îmi aparţine. Că nu are de ales decât să se întoarcă. Momentul a durat ceva, provocându-mi explozii în creier. Apoi m-a ridicat cu forţă în aer, uneori întâlnirile noastre dau ocazie unui astfel de balet involuntar ce se termină de cele mai multe ori în vânătăi, m-a trântit cu curul pe tăblia dintre chiuvetă şi aragaz, după ce mi-a dat jos pantalonii şi chiloţii, şi a îngenunchiat. Gura lui lacomă a început să caute între picioarele mele. Chipul lui frumos părea mai degrabă scufundat într-o experienţă mistică. Părea că se roagă sau ceva. Împărtăşania era acolo. Arzătoare.
 
Mă face să mă simt cea mai frumoasă femeie din lume, am spus cuiva. Graniţele dintre noi se şterg încet. Nimeni nu a mai fost cuiva aşa apropiat cum suntem noi unul altuia, vreodată.
 
Îmi este dor de Praga. Nu am văzut-o niciodată, dar parcă am fost acolo de nenumărate ori. Am fost poate prin filme, prin cărţi, în mod sigur am fost în nenumărate feluri. Mi-e dor cumplit de ea. Este toamnă, este noiembrie, iar vremea asta mă răscoleşte. Frunzele colorate strident. Un strigăt înainte de dispariţie. Frigul venit după un week-end în care am mers în tricou. Rece, vânt, agitaţie nervoasă. Merg pe stradă şi mă simt străpunsă de o fericire gălăgioasă. Feţele oamenilor mă bucură, mă entuziasmează, din te miri ce. Totul este aşezat frumos şi gigea într-un ridicol moment de perfecţiune peste care rar dai în viaţă. Mi-este dor cumplit de Praga!
 
Acolo s-au rătăcit cumva un amalgam de sentimente, acolo se va petrece o mare aventură în care nu se va întâmpla de fapt nimic, acolo voi rătăci pe străzi îngrozită de fericire, cu tine de mână. Fără ca măcar tu să fii prezent. Te voi purta în mine şi-ţi voi prezenta totul: A, aici nu mi s-a întâmplat niciodată nimic. Nu am întâlnit pe nimeni aici, nu locuieşte nimeni cunoscut aici. Nu am aşteptat niciodată un autobuz, nu am fost la şcoală aici niciodată. Acest loc este complet liber de orice formă de hoarding. Hoarding de sentimente, de amintiri, de date inutile. Nu am niciun gunoi stocat din trecut, acest loc este perfect curat. Desigur, am fost de multe ori aici, prin cărţi sau filme, din auzite, băi, ştii ce mişto e Praga? De aceea pot susţine că am şi aici ceva în stoc. Speranţe, perspectiva unei alte vieţi, un întreg univers paralel bogat în existenţă. În care tot ce e mai bun se poate realmente petrece. Absolut tot. Totul e posibil. De aceea te-am şi luat cu mine. Vreau să merg peste tot unde n-am fost niciodată şi să clădesc noi amintiri cu tine.