Odinioară în Bucureşti

Citiţi prefaţa acestei cărţi.


M-am întrebat deseori cum vor fi arătat interioarele bucureştenilor din vremea lui Matei Basarab şi după aceea. Ce mobilă aveau ei în casă, cât de lesnicioasă le era viaţa de familie, de ce confort dispuneau? Datele pe care le posedăm nu sunt multe, dar cele câteva pe care le cunoaştem ne dau totuşi o imagine interesantă.
 
Astfel, bunăoară, patul era încă în fiinţă, dar după epoca lui Matei Basarab începuse a face loc divanului moale, oriental, care dădea ocol pereţilor încăperii; de scaune aproape că nu se mai simţea nevoia de când toţi stăteau pe divan cu picioarele subpuse cruciş. În schimb, apăruseră măsuţe rotunde sau în colţuri, încrustate cu sidefuri, joase, la înălţimea divanului. Chilimurile acopereau pereţii şi scândurile duşumelei.
 
Cu prea puţine schimbări, în plus sau în minus, aceasta era înfăţişarea unei odăi de locuit, de dormit şi de lucrat.
 
Erau mai rare casele în care se mai vedea şi o altă mobilă, anume lada cu cărţi. Ea constituia o dovadă că stăpânul "topise multe făclii asupra cărţilor filozofeşti", cum spunea Cantemir, adică era stăpânit de nobila patimă a cititului, care-i răpea din ceasurile de noapte menite odihnei, la lumina galbenă şi tremurătoare a lumânărilor!
 
"Lada cu vivlii" era modalitatea cea mai simplă, cea mai comodă şi poate cea mai sigură de a păstra nepreţuita comoară a cărţilor, scumpe şi pentru înţelepciunea cuprinsă în ele, dar şi pentru valoarea lor materială. În condiţiile de nesiguranţă ale traiului de pe acea vreme, când focul, invaziile, atacurile armate ameninţau cu distrugerea, posibilitatea de a salva "lada cu vivlii" în căruţa înhămată în grabă era o mare înlesnire.
 
În casele mari, bine întărite şi apărate de mulţi slujitori, ca şi în mânăstiri, cărţile erau rânduite pe rafturi. Ştim astfel că la Academia domnească de la Sf. Sava câteva cărţi, trimise de patriarhul Hrisant al Ierusalimului, au început a fi aşezate în bibliotecă de către directorul şcolii, Marcu Chipriul, şi de "Signor da Porta", secretarul domnesc, la 2 februarie 1714, operaţia fiind sfârşită la 24 aprilie, adică peste două luni de zile. De ce oare fusese nevoie de atâta vreme pentru "aşezarea" unor cărţi, care nu puteau fi prea numeroase? Fără îndoială că prin "aşezare" nu se înţelegea simpla lor rânduire pe poliţele bibliotecii, după mărime, cuprins sau alte caracteristici. "Aşezarea" comporta, negreşit, înscrierea cărţilor, sau, cum am spune noi astăzi, catalogarea sau fişarea lor. "Sistemul de lucru", în bibliotecile timpului, se întemeia pe "catastif", adică un caiet sau condică de evidenţă. Iată cum funcţiona acest sistem. Patriarhul Hrisant trimisese, în 1715, nişte cărţi la Iaşi, de unde i se răspundea, la 11 aprilie, că volumele primite fuseseră înscrise în catastif şi apoi aşezate în bibliotecă. Foarte probabil că se treceau titlul, dimensiunea, limba în care era scrisă cartea, adică un număr de date necesare identificării fiecărui volum în parte. Numai printr-o asemenea operaţie, "aşezarea" putea cere un timp mai îndelungat.
 
Ori de câte ori circulau cărţile, ele erau în mod obligatoriu însoţite de catastif. În noiembrie 1715, acelaşi patriarh Hrisant, care purta grija spirituală a mânăstirilor şi a înaltelor şcoli domneşti, expediase la Iaşi un lot de cărţi greceşti, latineşti şi italieneşti. Cel care le primise, adică boierul Gh. Ramadan, controlând cărţile după catastiful însoţitor, răspundea că existau nepotriviri, găsindu-se mai multe volume dintr-o categorie şi mai puţine din alta.
 
De unde se poate înţelege că trimiţătorul primea înapoi catastiful însoţitor cu adeverirea sau cu obiecţiunile făcute.
 
Cărţile constituiau o importantă valoare comercială. Ele se puteau negocia, ca orice alt bun mobil, sau se puteau dărui. Este binecunoscut şi foarte demonstrativ faptul că Dosoftei, mitropolitul Moldovei, cumpărase Chronica Coloniae ex officina Petri Quentel de Johannes Nauclerus Praepositus din Tübingen, apărută în 1543. Mitropolitul îi traducea titlul pe româneşte: Letopiseţ foarte adevărat cu 2 văleaturi, şi cu cel pravoslavnic şi cu cel latinesc. Şi adăuga unde să stea tomul acesta: "Să se afla la Sfânta Mitropolie".
 
Dar după o vreme Dosoftei şi-a schimbat gândul. În 1685, el a dăruit Cronica lui Nauclerus doctorului Iacob Pylarino, pe când acesta îl cercetase la Iaşi, unde venise cu oastea domnitorului său, Şerban Cantacuzino. Întors la Bucureşti, doctorul Pylarino a dăruit, la rândul lui, cartea Stolnicului Constantin Cantacuzino, care primind-o a însemnat acest dar pe foaia dintâi a tomului, adăugându-şi şi semnul autograf de proprietate: "Ex libris Constantini Cantacuzeni".
 
Dacă darurile de cărţi erau excepţionale, se obişnuiau, în schimb, împrumuturile între oamenii cunoscuţi, de încredere, dar cu paza tuturor regulilor de circulaţie a cărţilor.
 
Odată, însuşi Hrisant împrumutase, de la Iaşi, nişte scrieri manuscrise ale lui Maxim Margunios, dimpreună cu oarecare însemnări ale lui Chiril Lucaris, uitând să le mai înapoieze. Dascălul Iacomi, Iacob Manos din Argos, supranumit "principele filozofilor", care fusese învăţătorul lui Nicolae Mavrocordat şi se găsea pe lângă acesta în Moldova în 1713, i le cerea înapoi. Scrisoarea era foarte plecată, Iacomi nu-şi zicea altfel decât "robul" prea plecat al lui Hrisant, dar cererea era deosebit de insistentă.
 
Peste câţiva ani, în 1716, când Nicolae Mavrocordat era domnitor al Ţării Româneşti, acest pasionat cititor ar fi vrut să poată pătrunde în biblioteca Academiei de la Sf. Sava şi în aceea a mânăstirii Sf. Gheorghe, ambele sub controlul şi paza aceluiaşi patriarh Hrisant. În ciuda faptului că Mavrocordat era stăpânitorul ţării, a faptului că medicul amator Mavrocordat trata pe suferindul Hrisant, porţile celor două importante biblioteci îi rămâneau închise. A trebuit să ceară voia lui Hrisant, care bineînţeles că nu l-a putut refuza; mulţumind, domnitorul adăuga că nu se duce la acele biblioteci să le jefuiască, ci, dimpotrivă, să le mai sporească, aducând şi alte cărţi.
 
Altădată, pe când Hrisant era numai arhidiacon, tânărul viitor ginere al lui Brâncoveanu, Constantin Duca, îl mustră pe viitorul patriarh cu multă asprime (în 1687) că i-a luat cărţi şi (obicei de colecţionar!) nu i le-a mai înapoiat: "Iar tu până acum nu te-ai purtat drept cu noi, nici prieteneşte, ferească Dumnezeu, ci mai mult urât şi nedrept".
 
Învăţatul medic Ioan Comnen avea nevoie cândva, înainte de 1703, de nişte cărţi ce se aflau, aici în Bucureşti, în biblioteca sau numai în păstrarea prietenului său Ralachi Caryofil. Comnen i le cerea cu împrumut, trimiţând cu servitorul său obişnuitul catastif, în care arăta de ce anume cărţi avea nevoie: nişte caiete cu însemnări, tomuri de enciclopedie, tratate medicale scrise de Alexandru din Tralles şi o lucrare de teologie. Se obliga să le înapoieze în cel mai scurt timp, cu catastiful care făcea dovadă.
 
Dar lăsând la o parte bibliotecile mari, mânăstireşti sau boiereşti, unde mai mulţi dintre membrii familiei contribuiau la îmbogăţirea fondului de cărţi, aşa cum se petreceau lucrurile la biblioteca de la Mărgineni a Cantacuzineştilor, se mai găseau cărţi prin casele câtorva boieri cu pasiunea cititului sau ale unor doctori în medicină.
 
Cam câte cărţi putea poseda un asemenea boier în lăzile lui ne arată diata lui Matei Creţulescu, un cărturar printre cei mai de frunte. El lăsa, în 1719, copiilor săi "cărţile de învăţătură" trecute "în catastif, tot pe anume scrise cărţi 124, filozofeşti, gramaticeşti, politiceşti, bisericeşti, istoriceşti, latineşti, italieneşti, iproci, iproci" (adică şi altele).
 
Marea grijă a celor ce posedau cărţi iubite, chiar dacă nu prea multe, era ca şi copiii lor să ajungă a se bucura de înţelepciunea cuprinsă în ele, ca să nu rămână, aşa cum se exprima contemporanul Pătraşcu Bălăceanu, la 28 mai 1734, "nişte boi neînvăţaţi".
 
Este păcat că Matei Creţulescu, în preţioasa, dar sumara înşiruire a cărţilor sale, nu spune dacă printre "iproci, iproci" nu se găseau cumva şi cărţi de medicină. Cunoaştem existenţa acelora din marea bibliotecă a Stolnicului Cantacuzino, precum şi a celor din nu mai puţin vestita bibliotecă de la mânăstirea Văcăreşti, a lui Nicolae Mavrocordat. Un document din iunie 1723 ne arată prezenţa operei Materia Medica a lui Dioscoride, ediţie greco-latină, apoi a două tomuri cu operele lui Hipocrate, tot în greceşte şi latineşte, şi a scrierii Despre plante a lui Teofrast.
 
La Iaşi, printre cărţile vechi adunate la Biblioteca Centrală, atrage atenţia un volum din Pedanii Dioscoridis Anzarbei libri octo graece et latine de Medicinali Materia, Paris, 1549. Pe paginile acestui tom sunt multe însemnări greceşti, ceea ce a putut face să se presupună că volumul ar fi aparţinut lui Despot Vodă, fostul student în medicină de la Montpellier. Dar în mod obişnuit, cărţile vechi poartă tot felul de însemnări şi de semne de proprietate ale efemerilor posesori, care de mult s-au făcut oale şi ulcele. În timp ce cărţile lor, mai norocoase, înfruntă veacurile...
 
Cum spuneam mai înainte, alţi posesori de cărţi erau doctorii. Ceva mai rari către sfârşitul veacului al XVII-lea, dar mereu mai numeroşi după 1700, veneau în ţările noastre iatrofilozofii încununaţi cu laurii înaltelor şcoli din Italia. Mergea vorba că o diplomă căpătată acolo nu putea fi mai fericit valorificată prin câştigare de onoruri şi chiverniseală materială decât aici, la noi.
 
Pentru aceşti "spudei" (învăţaţi), cartea era simbolul învăţăturii pe care o căpătaseră, o învăţătură atât de înaltă, încât singuri se speriau numai gândindu-se la ea...
 
Alături de cartea-simbol primită în clipa solemnă, de neuitat, din mâinile Magnificului Rector, dimpreună cu celelalte însemne doctorale, alte cărţi, poate tot atât de înţelepte, dar lipsite de strălucirea acesteia, luau loc pe fundul "lăzii cu vivlii". Dacă se umplea sau nu lada, asta era o altă poveste. Depindea de pasiunea cititului şi a studiului, dar şi de mijloacele băneşti.
 
Fiindcă şi pe atunci cartea bună era scumpă. Cartea bună însemna de multe ori cartea sau manuscrisul cel mai vechi. Mai ales, pentru aceşti oameni ai orientului bizantin, ştiinţa medicală nu evoluase prea mult şi adevărul era mai curând căutat în cartea scrisă cu veacuri în urmă, decât în cea tipărită în vremea lor. Cu cât era cartea mai veche, cu atât era socotită mai de valoare, dar o valoare mai degrabă bibliofilă, decât ştiinţifică. Dovada preţuirii unor asemenea exemplare o făceau mândrele semne de proprietate înscrise cu pana sau prin ex-libris-uri gravate, aşa cum proceda doctorul curţii lui Brâncoveanu, Pantaleon Calliarchi. S-a păstrat de la el un asemenea ex-libris din anul 1692, cea dintâi podoabă de carte din această categorie ce se cunoaşte la cărturarii noştri din veacurile trecute. Biblioteca Academiei R.S.R. păstrează un manuscris ce i-a aparţinut lui Calliarchi, pe care a lipit ex-libris-ul sau; este un tratat de dietetică, scris la porunca împăratului Constantin Porphyrogenetul (901-959) de către Theophanes Nonnos.
 
Documentele ultimelor trei secole nu ne prea vorbesc despre "lăzile cu vivlii" în timpul vieţii posesorilor lor. De abia când aceştia îşi încheiau socotelile cu lumea, apăreau şi lăzile în diate, în însemnările de rămasuri, învăluite în tristeţea despărţirilor.
 
Aşa, de pildă, înceta din viaţă la Bucureşti, în 1761, doctorul Petrache Depasta, care lăsa prin diata lui, mitropolitului şi altor câtorva feţe, indicaţii despre felul în care să folosească banii ce se vor găsi la el, lucrurile din casă, casa însăşi şi cărţile. Acestea erau cele mai de preţ avuţii ale lui, între care cărţile formau un capitol aparte.
 
În însemnarea celor rămase, la 12 iunie 1794, de pe urma răposatului "Fîrţog doftorul" sau altfel numitul clucer Ghiorgache Sculida, sunt trecute şi "vivlii în două cufere". Vor fi fost multe, puţine? Cine mai poate ştii!...
 
Mai tristă a fost soarta doctorului Ioan Pashali, ale cărui cărţi s-au scos în vânzare la 1820, ca să se încropească ceva bani pentru înmormântare. Bietul doctor studiase, zice-se, la Berlin, dar era cam aventurier de felul lui, se ţinea de intrigi, şi bătrâneţea cu inevitabilul sfârşit l-a găsit în sărăcie.
 
În 1825, doctorul braşovean Constantin Fleva îşi împărţea agonisita, deoarece se simţea aproape de sfârşitul zilelor. Dăruia patru ceasuri de aur la patru buni prieteni, o cruce aurită şi împodobită cu pietre unui preot din Grecia natală, o tabacheră de argint altcuiva. Numai cărţile nu le risipea, ci le lăsa toate, la un loc, doctorului Costandinache Caracaş din Bucureşti. Între ele, se aflau opere ale lui Galen şi Hipocrate, cărţi de botanică şi altele. Cât despre banii care se vor găsi asupra lui, precum şi cei ce fuseseră daţi cu împrumut, urma să-i adune doctorul Caracaş şi să-i dea cu dobândă, la Bucureşti. Din venitul lor avea să trimită şase tineri greci, din Braşov, la studii înalte, pe o durată de cinci-şase ani, cu obligaţia ca, la rândul lor, să se ducă să înveţe tineretul din Misolonghi, în Grecia!
 
Iatrofilozofii care soseau la noi, având ca singură avere diploma din sân, trăiau aici, se însurau, strângeau avere, căpătau onoruri, dar ceea ce le prisosea nu rămânea blândului popor valah, ci tot sărăcuţilor de acasă, din patria îndepărtată, care duceau, fără speranţe, dorul acestei binecuvântate ţari a belşugului...

Bibl: Cronicarii munteni, vol. I, Bucureşti, 1961, p. 161 (Letopiseţul cantacuzinesc); Documentele Hurmuzaki, vol. XIV/l, p. 573, 597, 678, 695; Academia Română, Creşterea colecţiilor, 1914 (I. Bianu, însemnări autografe, cu planşe); N. Vătămanu şi M. Carataşu, Trois lettres inédites de Jean Comnène, în Revue Roumaine d\'Histoire XI (1972), nr. 1; N. Iorga, Istoria învăţământului românesc, Bucureşti, 1928, p. 44; Arhivele Statului, Bucureşti; Indice cronologic, nr. 1; Arhiva Mitropoliei Ţării Româneşti, Bucureşti, 1961, nr. 6102; C. Dima Drăgan, Biblioteca unui umanist român, Constantin Cantacuzino Stolnicul, Bucureşti, 1967, p. 179; Şt. Bîrsănescu, "Schola latina" de la Cotnari, Bucureşti, 1957, p. 130; N. Vătămanu, De la începuturile medicinei româneşti, Bucureşti, 1966, p. 183; V.A. Urechia, Istoria Românilor, vol. VI, p. 472.