Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Am luat deciziile în viaţă fără să mă gîndesc că m-am născut într-o închisoare


Florina Pîrjol, un interviu cu Sahar Delijani

21.11.2014
Observator Cultural, octombrie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Născută în 1983, într-o închisoare din Iran, Sahar Delijani a emigrat cu familia ei în Statele Unite, cînd avea 12 ani. Mai tîrziu, a decis să spună povestea generaţiei ei, născute în anii sîngeroşi de după Revoluţia din Iran. A rezultat o poveste cutremurătoare şi vie, Copiii arborelui de jacaranda (Editura Polirom, 2013), în care literatura şi documentul se împletesc pentru a spune, fiecare, propriul adevăr. Sahar Delijani a fost invitată la Iaşi, la FILIT 2014, prilej cu care i-am pus cîteva întrebări.

Florina Pîrjol: Ce simbolizează arborele de jacaranda în cartea dumneavoastră? E un copac exotic, din cîte ştiu.
Sahar Delijani: Arborele de jacaranda e o specie tropicală, care nici nu există, de fapt, în Iran sau, dacă există, e foarte rară. Îl găsim, de pildă, în ţări ca Africa de Sud, Argentina şi altele. L-am ales fiindcă el întruchipează pentru mine un soi de imagine utopică: e ceva foarte frumos care e dorit de foarte multă lume, dar pe care, în realitate, foarte puţini ajung să-l aibă, să-l posede. Prin urmare, "copiii arborelui de jacaranda" sînt copiii Revoluţiei [Revoluţia din Iran din 1979 - n.a.], dar mai ales copiii acelor participanţi activi la ea, care au riscat totul, au crezut în idealul lor frumos, la fel de frumos ca un arbore de jacaranda. Dar, pînă la urmă, n-a fost frumos deloc. Am vrut să spun în această carte povestea celor care au devenit victime ale idealurilor pentru care au luptat.
 
F.P.: E un roman autobiografic?
S.D.: După cum ştiţi, cartea are două părţi: una în care acţiunea se petrece în anii '80, şi alta, în 2011. Aş zice că prima parte e cea mai autobiografică fiindcă e legată, în linii mari, de viaţa mea: naşterea mea în închisoarea Evin, experienţa carcerală a părinţilor mei, executarea unchiului meu, faptul că am fost crescută, în primii ani, de către bunicii mei, împreună cu fratele meu şi cu verişorii noştri. Toate aceste lucruri sînt reale, aşadar, baza cărţii e una autobiografică. Dar, bineînţeles, odată ce începi să scrii şi să creezi personaje, ele ajung să facă tot felul de lucruri la care nu te-ai fi aşteptat. Îţi scapă.
 
F.P.: Şi unde se termină adevărul şi începe ficţiunea?
S.D.: E greu de spus, pentru că eu cred că, în zilele noastre, ideea de ficţiune s-a schimbat fundamental. Oamenii scriu tot mai mult ficţiune pornind de la lucruri pe care le-au trăit cu adevărat. Dar adevărul e că aşa a fost dintotdeauna, de la începuturile literaturii, doar că nu s-a vorbit despre acest lucru la fel de mult ca acum.
 
F.P.: Cînd aţi aflat despre experienţele familiei dumneavoastră, devenite ulterior subiectul romanului Copiii arborelui de jacaranda? Eraţi foarte tânără...
S.D.: N-aş putea spune cu precizie care a fost momentul în care am aflat, fiindcă nu-mi amintesc prea bine. Cred că de cînd am căpătat o conştiinţă de sine am ştiut. Într-un fel, cred că am ştiut dintotdeauna. Şi în Iran majoritatea prietenilor părinţilor mei erau oameni care fuseseră şi ei închişi. Aşa că la mesele pe care le luam împreună sau în călătoriile pe care le făceam, ei vorbeau mult despre aceste experienţe. Exista un anumit moment al serii în care cineva începea să povestească toate aceste amintiri. Şi noi, copii fiind, eram de faţă şi ascultam.
 
F.P.: Dar de obicei părinţii au grijă să-şi protejeze copiii de lucrurile foarte şocante sau dureroase.
S.D.: Da, aşa e, dar adevărul e că partea cu adevărat dureroasă am aflat-o mult mai tîrziu. Amintirile din timpul copilăriei erau mai curînd senine. Ei povesteau numai lucrurile amuzante, distractive, fie pentru că nu voiau să-şi amintească altceva, nu voiau să vorbească despre ceea ce li s-a întîmplat, fie pentru că ştiau că noi, copiii, eram mereu prin preajmă şi am fi putut auzi. Cred că acesta era felul lor de a ne proteja de adevăr, la vîrsta aceea, pe mine, pe fratele meu şi pe restul copiilor din familie. De exemplu, mama mea mi-a povestit de mai multe ori cum m-a adus pe lume. Dar am aflat mult mai tîrziu că, de fapt, ea era interogată în timpul travaliului. Nu mi-a spus acest lucru de la bun început, a "omis" acest detaliu.
 
F.P.: Şi v-a povestit mult mai tîrziu, cînd eraţi pregătită să aflaţi adevărul...
S.D.: Da, mi-a spus abia cînd am început să scriu acest roman. Abia atunci am aflat tot adevărul. Sau o mare parte din el, fiindcă e imposibil să ştii totul.
 
F.P.: Ce înseamnă să fii născut într-o închisoare - ca scriitoare, ca femeie?
S.D.: Cred că acest lucru nu m-a făcut să-mi trăiesc viaţa într-un fel sau altul. Adică am luat deciziile în viaţă fără să mă gîndesc că m-am născut într-o închisoare. Am început să mă gîndesc la acest lucru abia cînd am început să scriu. Dar, pentru mine, această naştere în captivitate are mai curînd o semnificaţie socială şi politică decît una personală. Cred că nu doar eu, ci şi restul copiilor născuţi în închisoare - fiindcă n-am fost singura, au fost mulţi - dăm mărturie, doar prin propriile noastre corpuri, despre acea epocă de represiune, despre închisoare, torturi şi moarte. Pe scurt, despre tot ceea ce s-a întîmplat după Revoluţie. Într-un fel, noi încarnăm, la propriu, acele adevăruri pe care nimeni nu le poate contesta, fiindcă noi sîntem aici. Pentru mine, aceasta este simbolistica naşterii în închisoare.
 
F.P.: A fost dureros să vă amintiţi, prin scris? Sau, tocmai pentru că a fost dureros, a fost şi vindecător?
S.D.: Cred că amîndouă. Dar aş zice că a fost mai mult dureros decît vindecător. Fiindcă şi acum, cînd mă gîndesc la toate acele lucruri - executarea unchiului meu, de exemplu ‒, simt că încă nu le-am depăşit cu adevărat. Cînd sînt comemorările acestor execuţii şi văd toate acele nume ale celor masacraţi e foarte dureros. Acum, în timp ce mă documentez pentru al doilea roman, am dat peste o sumedenie de detalii care mă şochează. Încă mă şochează. Şi nu cred că te poţi vindeca niciodată cu adevărat, fiindcă acei oameni ucişi nu se vor mai întoarce niciodată. În acelaşi timp, în cazul familiei mele, totul a fost trăit într-o mare tăcere. De exemplu, cînd bunica mea şi-a pierdut unul dintre fii, i-a fost interzis să facă orice fel de ceremonie în cinstea lui, nici măcar o înmormîntare. Deci, nici măcar nu şi-a putut jeli fiul aşa cum se cuvine. Şi între acea tăcere şi momentul prezent, în care toată lumea ştie şi se vorbeşte public de - spre acele lucruri, e o distanţă din care rezultă un sentiment de eliberare, de izbăvire. Dar cred că durerea va fi mereu acolo. Fiindcă nu poţi să schimbi trecutul.
 
F.P.: Literatura nu poate, aşadar, schimba nimic?
S.D.: Nu poate schimba trecutul. Ne poate ajuta să ne amintim, lucru care e foarte important pentru prezentul şi viitorul nostru. Dar trecutul e trecut, nu e decît un obiect de meditaţie. Fiindcă, în fond, asta face literatura: ne ajută să ne amintim lucrurile pe care le uităm sau pe care am vrea să le uităm. Nici măcar nu trebuie ca ea să aibă în centru un eveniment sau un adevăr istoric. Poate fi de - spre orice. Ea structurează şi recuperează, de fapt, ceea ce e pierdut în corpul memoriei.
 
F.P.: Ce au zis părinţii dumneavoastră cînd au citit cartea?
S.D.: Au citit-o, şi nu o singură dată. Au citit-o de cîteva ori şi le-a plăcut mult. Le-a plăcut felul în care am transformat în ficţiune toate aceste lucruri reale. Mama mi-a spus, după ce a citit, că nu-şi mai dă seama ce e adevărat şi ce nu. A început să fie confuză în legătură cu propriile ei amintiri, cu experienţele ei de viaţă. Şi eu am fost încîntată de acest lucru, am luat-o ca pe un mare compliment. Faptul că povestea pare extrem de naturală.
 
F.P.: Cartea a schimbat ceva în Iran? Oamenii de acolo au citit-o?
S.D.: Cartea nu a fost publicată în Iran, şi nici nu va fi. Toate reacţiile pe care le-am avut vizavi de carte au fost din partea iranienilor din afara ţării sau din partea celor care încă sînt în Iran, dar au acces la televiziune prin satelit şi au văzut diverse emisiuni despre carte. Am primit multe mesaje în care toată lumea îmi mulţumea, nu ştiu precis de ce. Cele mai emoţionante au fost cele primite de la copii care s-au născut în închisoare, ca mine, sau care au pierdut pe cineva drag în acei ani. Unii dintre ei mi-au mărturisit că n-au vorbit niciodată cu părinţii lor despre acele lucruri, care erau un fel de subiect tabu. Dar că, după ce vor termina de citit cartea, le-o vor da şi părinţilor şi, poate, în acest fel, vor reuşi să pornească o discuţie despre acest trecut dureros. Ce altceva mi-aş putea dori, ca scriitor?
 
F.P.: Încă mai aveţi rude în Iran? Au fost persecutate în vreun fel din cauza cărţii?
S.D.: Da, familia mamei mele e în America, dar cei din partea tatălui meu sînt toţi încă în Iran. Am vorbit cu bunica dinspre tata şi cu mătuşile mele şi toţi erau foarte fericiţi că romanul a fost atît de bine primit. Nu ştiu să fi fost afectaţi negativ în vreun fel de lucrurile pe care le-am spus în carte. Dar probabil că atunci cînd îţi pierzi fiul, nu-ţi mai este frică de nimic. Şi cred că acum Guvernul nu mai lucrează în felul acesta, să pună presiune sau să hărţuiască pe cineva pentru un astfel de motiv. Poate au considerat că nu e ceva cu adevărat periculos, nu ştiu. Eu am spus adevărul, fiindcă nu exista alternativă. Nu puteam să fac altfel. Din fericire, familia mea de acolo nu a păţit nimic.
 
F.P.: Adevărul înseamnă mai ales o poveste bună?
S.D.: Da, şi asta. Cred că rolul scriitorului e să spună o poveste, orice poveste. Şi s-o spună bine. În timp ce scriam acest roman, mă gîndeam mai ales la acest lucru: că trebuie să spun nişte poveşti bune, vii, pe care oamenii şi-ar dori să le citească. Cred că literatura e o forţă democratică în sensul că exprimă foarte multe voci. Nicăieri nu găsim atîtea voci, atîtea perspective. Fiecare personaj are propriul său glas, propria manieră de a vorbi şi tu, ca scriitor, ajungi să auzi toate aceste glasuri şi decizi care îţi place mai mult. Şi cînd înglobezi această democraţie în istorie, într-o poveste cu subiect real, istoric, ajungi la un strat de adîncime. Deci, nu e vorba, în primul rînd, de date sau de fapte istorice, care sînt şi ele importante, ci de ceva care se află în spatele acestui strat istoric. Nu doar să spui că în 1988 au murit atîţia oameni, ci să explici ce a însemnat cu adevărat acest lucru.
 
F.P.: Ce ştiţi despre situaţia scriitorilor din Iran în acest moment? Încă există cenzură?
S.D.: Nu e o situaţie prea fericită. Ca să publici o carte în Iran trebuie să-ţi trimiţi mai întîi manuscrisul la Ministerul Informaţiilor şi al Securităţii Naţionale şi ei trebuie să-ţi dea acordul de publicare. Ei decid ce apare şi ce nu. Şi dacă apare, ce părţi ar trebui eliminate, dacă e vorba de subiecte sensibile. Multe cărţi nu primesc acest acord de publicare, aşa încît cei care publică sînt consideraţi norocoşi. Cu toate acestea, scriitorii scriu şi încearcă să scrie tot ce se poate, în condiţiile date. Şi iranienii sînt foarte creativi fiindcă, după cum ştiţi din propria voastră experienţă, cenzura te face şi mai creativ. La fel se întîmplă şi în cinematografia iraniană. Autorii încearcă întotdeauna să ocolească, să fenteze aceste linii roşii, să scape de cenzură. Evident că nu e foarte uşor.
 
F.P.: Mircea Eliade, de care probabil aţi auzit, spunea că visezi în limba natală. Dumneavoastră în ce limbă visaţi?
S.D.: Cred că afirmaţia lui Mircea Eliade avea sens într-o altă perioadă a istoriei, acum lucrurile s-au schimbat. Eu visez în mai multe limbi, în funcţie de ceea ce visez. De exemplu, în ultimii zece ani, cel mai des vorbesc italiană, dar scriu în engleză, pe care n-o mai vorbesc atît de mult ca înainte. Dar cînd îi sun pe părinţii mei, de exemplu, vorbim în farsi. Deci, am mai multe limbi. Dar ceva e clar: cînd număr, o fac în farsi. Sau cînd mă uit la ceas. Sau cînd trebuie să calculez ceva. De aceea ştiu că farsi continuă să fie limba mea maternă, chiar dacă nu o mai folosesc atît de mult.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer