Liviu Antonesei: În România poţi muri de orice, dar nu de plictiseală...

Florin Lăzărescu: Domnule Liviu Antonesei, vă propun o discuţie despre Iaşi, despre ceea ce este viu în oraşul nostru la ora actuală... Primul lucru care mi-a venit în cap a fost un clişeu : "oraşul celor şapte coline". M-am apucat într-o zi să număr colinele şi nu prea mi-au ieşit, nu prea mi-au fost clare criteriile după care s-a stabilit că-s fix şapte. Le-aţi numărat vreodată?

Liviu Antonesei: Aici este o mare problemă. Nimic nu iese clar la numărătoare. Şi eu m-am uitat odată de pe Hotel Unirea şi-ntr-adevăr îţi ies vreo şase ori vreo nouă... Dar nu-ţi ies nici bisericile. Strămoşul nostru Topîrceanu vorbea de vreo cincizeci. Nu sunt atâtea nici măcar acum, cu tot ce s-a construit după ’89. Sunt vreo patruzeci şi patru... Dacă Roma era pe şapte coline, probabil că s-a vrut ca şi Iaşul să fie la fel.

F. L.: Credeţi că asta marchează o predispoziţie de mitizare mai sporită la noi?

L. A.: Acum nu pot să spun cât e mitizare, cât un fel de fixare în trecut şi, în mod neaşteptat, în alte locuri. Când spui şapte coline te gândeşti în primul rând la Roma. E o mitizare ciudată. Că nu-i o fixare ad litteram în spaţiul respectiv, ci de fapt este o transpunere către alte spaţii mai glorioase. Sigur, aici ne ducem la cronicari, aflăm că "toţi de la Râm ne tragem" şi ne putem explica obsesiile respective.

F. L.: Un alt clişeu este: "Iaşul, oraş cultural". Cum stăm cu asta?

L. A.: La un moment dat Iaşul a fost un oraş cultural. Dacă ne gândim că aici a fost Junimea, aici a fost patria spiritului critic, aici a fost prima universitate, cu siguranţă că până pe la primul război mondial formula avea acoperire. Parţial, şi în perioada interbelică. Însă chiar înainte de instalarea comunismului a început să nu mai fie completă, iar în timpul comunismului ştim ce s-a făcut: un oraş de o sută de mii de locuitori a ajuns la patru sute de mii prin urbanizare forţată, ceea ce pune în discuţie, în primul rând, trăsăturile de oraş şi, în al doilea rând, de oraş cultural. După părerea mea Iaşul nu este un oraş. Este un sat foarte mare în care majoritatea populaţiei nu mai este urbană, nu mai este rurală, ci "rururbană".

F. L.: Bun, dar lucrul ăsta s-a întâmplat cam peste tot. Şi-atunci – dacă tot ne-am apucat de numărat – câte oraşe sunt în România?

L. A.: Or fi vreo trei... Probabil Bucureştiul... Nu prea avem oraşe. Nici măcar Bucureştiul, din aceleaşi motive. La sfârşitul celui de-al doilea război mondial avea vreo şapte sute de mii de locuitori. Acum se apropie de vreo trei milioane. Există doar zone de oraş... Sunt zone de oraş şi în Iaşi. În Copou, de pildă, sau o parte din Sărărie, mai seamănă a oraş, dar peste jumătate dintre cartiere sunt cartiere-dormitor de fapt. Oraş cultural? Ce poţi să spui? Că aici a fost Junimea, că aici a fost prima universitate... În rest? Poţi să mai spui că cea mai tare editură din România este la Iaşi: Polirom-ul, că revista Timpul se numără printre cele mai bune din ţară, că la Iaşi este cvartetul Voces, că la Iaşi este gruparea aceasta de arte plastice a lui Matei Bejenaru...

F. L.: Dar teatrul?

L. A.: Teatrul este îmbătrânit, din păcate. Dacă mai împrumutăm câte un regizor din Canada sau din altă parte să mai monteze câte un spectacol nu înseamnă că ai teatru... Iaşul este oraş cultural numai prin comparaţie. Dacă îl compari cu Vasluiul, cu Bârladul şi chiar cu oraşe mai mari decât Iaşul, cum ar fi Constanţa, este un oraş cultural. După repere absolute, nu prea se mai justifică nici formula aceasta. Că ar putea să fie, da, este limpede. Există nişte forţe, mai ales în generaţiile mai tinere care încearcă să facă ceva, adesea din disperare şi fără mari resurse financiare. Unele lucruri se văd: am pomenit mai înainte revista, aş mai putea pomeni antologia coordonată de O. Nimigean OZONE friendly – Iaşi. Reconfigurări literare, cu scriitori din noua generaţie, sau mişcarea de rebeliune a tinerilor scriitori, de anul trecut. Dar astea sunt nişte simptome.

F. L.: Aţi fost ani buni implicat în politică, chiar la vârf, ca să zic aşa. Care erau priorităţile culturale sau cum se vedea cultura de acolo?

L. A.: Pot să spun că, atunci când am ajuns eu la Consiliul Judeţean, nimeni nu se mai gândea că pe lângă puţinii bani de la Minister, mai pot veni nişte bani şi de altundeva. În ’96 eu am inventat Taxa pentru cultură şi sport. Am făcut-o pentru amândouă întrucât, dacă era vorba de cultură, n-ar fi fost acceptată de Consiliu. Şi ştiu că în primul an am reuşit să dăm vreun miliard de lei. Echitabil: cinci sute de milioane pentru acţiuni sportive, cinci sute pentru cultură. Mă întreb dacă se mai adună banii aceia. Era o sumă modică, zece mii de lei pe lună, de fiecare firmă.

F. L.: Şi aceşti bani, puţini-mulţi, au fost administraţi cum trebuie?

L. A.: De obicei, da. Noi nu-i dădeam unor instituţii, ci unor proiecte culturale. După aceea a început şi Primăria să impună o taxă similară, numai că atunci când oamenii sunt nevoiţi să plătească două taxe de acelaşi fel nu mai plătesc nici una.

F. L.: La revista Timpul v-aţi format o echipă de tineri. Aveţi mare încredere în ei, sau consideraţi că n-aveţi de ales, că sunt singurii cât de cât disponibili?

L. A.: Primul articol pe care l-am scris la Revoluţie, pe 23 decembrie, s-a numit "Speranţa este în tineri". Credeam asta atunci, cred şi acum. N-aş zice că oamenii formaţi în vechiul regim au disponibilităţi de schimbare foarte mari. Şansele mari sunt la cei tineri, fiind mai puţin poluaţi decât ceilalţi. Speranţa va fi în cei şi mai tineri, care s-au născut după Revoluţie. Problema e să nu plece şi cei care pot face ceva.

F. L.: Într-o altă discuţie, îmi spuneaţi că naţia română are o singură justificare: una estetică. Chiar credeţi asta?

L. A.: Păi, mari fapte istorice nu am făcut. Să ne tot lăudăm că ne-am ascuns prin păduri când veneau turcii sau tătarii nu cred că mai merită. Mari fapte politice nu am făcut. Nu am auzit de Imperiu Român, ci de unul Bulgaro-Român, într-o perioadă îndepărtată. Mari fapte economice iarăşi n-am făcut. Ceva fapte culturale tot am realizat. Dacă nu poţi supravieţui fără o justificare, nu văd alta decât cea estetică. În opinia mea, structurile euroatlantice se înşală atunci când îşi imaginează că România va putea recupera foarte repede ceea ce avem de recuperat. Ar fi mai bine şi pentru noi, şi pentru ei să ne considere un fel de rezervaţie – avem pitorescul nostru indiscutabil – şi să vină în turism la noi. Uneori suntem simpatici. Pe lângă faptul că suntem un popor născut creştin, cum zic unii, suntem la fel de bine un popor născut caragialian. Caragiale n-a făcut altceva decât să conştientizeze în secolul al XIX-lea condiţia noastră. Nu-i un lucru rău. Nu înţeleg de ce ne-am deroba de această condiţie simpatică...

F. L.: Am citit că undeva în Franţa directorul unui companii industriale falimentare a avut ideea fericită de a nu concedia pe nimeni. I-a îmbrăcat pe toţi în costume de ştrumfi (un fel de pitici extrem de întreprinzători) şi i-a pus să lucreze ca şi până atunci. A transformat fabrica într-un parc de distracţii foarte atractiv pentru restul populaţiei. Cam aşa vedeţi şi salvarea României?

L. A.: Este una dintre soluţii. Eu pentru mastodonţi am soluţii mai bune. De pildă, am propus chiar public o soluţie pentru FORTUS-ul de la Iaşi, această enormitate care nu va fi niciodată rentabilă şi nu va putea fi niciodată privatizată... Uite, românul importă telenovele. Sunt televiziuni care nu dau decât telenovele. Păi, domnule, noi avem o şcoală de actorie bună. Aş face un studio cinematografic din FORTUS, aş turna telenovele şi-aş scoate bani grei. Că la chestii plângăcioase ne pricepem. Am putea şi să exportăm.

F. L.: Sunteţi şi profesor universitar la Catedra de Pedagogie. Cum stă universitatea ieşeană faţă de alte universităţi din ţară?

L. A.: În tranziţie, ca şi celelalte instituţii. Sunt părţi absolut vetuste, în special la nivel de personal. Foarte mulţi au intrat pe bază de dosare. Probabil că nu au vrut să se ducă la ţară, nu au vrut să se facă strungari şi-au rămas acolo. În direcţia asta nu poate lucra decât selecţia naturală. Pe de altă parte, sigur că a apărut o împrospătare de cadre. Eu însumi nu intram în universitate dacă nu era Revoluţia. Dar sunt unii mai tineri decât mine, cu doctorate în străinătate, care din păcate sunt împiedicaţi de ceilalţi. Cunosc persoane, la Litere de exemplu, care au venit după ’89, s-au specializat şi pe urmă au fost "invitate" să plece. Din fericire, există la Iaşi Centrul Cultural Francez, Centrul Cultural German şi oamenii s-au dus să facă acolo acelaşi lucru, dar pe mai mulţi bani şi fiind respectaţi. Dacă Guvernanţi noştri ar fi înţeles de la început că reforma vitală este cea a educaţiei (pentru că de aici pornesc cele mai mari schimbări de mentalitate), ar fi mers şi celelalte reforme.

F. L.: Eugen Ionescu spunea la un moment dat, înainte de a pleca din ţară, că dacă ar fi la Paris ar fi genial. V-aţi gândit vreodată să plecaţi din ţară? Sau măcar din Iaşi?

L. A.: Nu, nu. Eu ştiu cum sunt. Nu cred că dacă aş fi trăit la Paris sau la Bucureşti aş fi publicat mai mult decât cele treisprezece cărţi pe care le am. Şi nici că ar fi fost mai bune sau mai proaste. Adică eu nu dau vina pe loc. Îmi place la Iaşi. Puteam să plec în iunie ’90 pe şase mii de mărci şi casă gratis, puteam să plec pe un contract de cercetare în Franţa, în octombrie ’90. Şi mi-am dat seama că societăţile din Occident se simt aşa de bine fără mine încât nu am ce face acolo. Eu nu puteam să influenţez un micron în plus sau în minus. Mergeau la fel. Pe când aici era totul de făcut. Din nenorocire, după doisprezece ani, parcă sunt mai multe de făcut, pentru că am făcut şi foarte multe lucruri proaste. Nu mă descurajez însă. Eu mă simt foarte bine în România. Duşmanul meu de moarte este plictiseala. Or, societăţile normale m-ar fi plictisit până la urmă. În România ştiu măcar o treabă: poţi muri de glonţ, poţi muri de coajă de banană, de cancer, dar de plictiseală în nici un caz. E suficient să mă trezesc dimineaţa, să apăs pe butonul televizorului, să mă uit la primul jurnal de ştiri, ca să rămân uimit de câte ciudăţenii se întâmplă în România.

F. L.: Realizaţi o emisiune culturală cu audienţă la un post local de televiziune, sunteţi un colaborator al ziarului Monitorul. Cum vi se pare presa locală?

L. A.: Presa este foarte vie, dar, din păcate, ca şi în restul presei româneşti, prea puţin profesională. Eu n-am văzut să ducă o campanie până la capăt, nu am văzut să facă front comun acolo unde este cazul, cum ar fi pericolul împotriva libertăţii sale. Sunt reacţii disparate peste care se poate trece uşor. Pe de altă parte, eu îmi dau seama că pot ajunge undeva cu presa, că ai pe ce miza. Între Guvern şi presă, evident că prefer presa. Poftim, televiziunea... Este absurd să crezi că un intelectual umanist poate să lupte cu ea. Televiziunea este un buldozer, sfărâmă tot, dar, dacă poţi să smulgi din timpul ei pentru altceva decât telenovele, manele şi "Vacanţa Mare" este extraordinar. Sunt bucuros că la Iaşi pot face lucrul ăsta. Şi-s bucuros să arăt televiziunilor că un lucru serios, cultural, aproape exclusivist poate crea audienţă. Totdeauna televiziunile se scuză pentru degradarea calităţii emisiunilor, susţinând că asta vrea publicul. Nu, domnule, publicul îţi ia ce-i dai. Televiziunile, pentru că nu vor să facă un efort, condiţionează publicul. Oferă surogate şi publicul ia surogate, că asta e.

F. L.: Spuneaţi că luaţi parte, alături de H.-R. Patapievici şi Lucian Mîndruţă, la un film documentar despre România. Cum s-a ajuns aici?

L. A.: S-a ajuns într-un mod extraordinar. Este vorba despre un regizor francez, Jean Lefaux (căsătorit cu o româncă din Piatra-Neamţ; de-aici probabil pasiunea lui pentru România), care a mai făcut un film despre experimentul Piteşti, absolut tulburător. Filmul a fost difuzat şi pe TV5 şi de ziua României. Ei bine, acest om este fascinat de ţara noastră şi are proiectul acestui film care se cheamă "România – ţara irealităţii imediate". De ce ne trimite la Blecher? Îi place foarte mult. L-a citit şi în franceză, dar l-a citit şi în română. Şi-a ajuns la ideea că trebuie să vadă ce-i cu misterul României. A chestionat aproape vreo sută de persoane, oprindu-se în final la trei personaje principale (eu, Patapievici şi Mîndruţă) şi trei secundare (un fotograf din Timişoara, o elevă de liceu din Piatra-Neamţ şi un profesor de istorie din Brăila). Toate aceste personaje trec prin şase teme privind România de tranziţie. Li se pun tuturor cam aceleaşi întrebări. Întreprinderea mi se pare că va fi extraordinară şi va fi un film tulburător. Nu pentru că joc eu acolo, dar felul în care au fost concepute întrebările, modul în care au fost luate imaginile din cartierul meu, al lui Patapievici, al lui Mîndruţă, din celelalte cartiere vor prezenta o Românie mult mai interesantă decât credem noi că este. În irealitatea imediată, unde o situează regizorul.

F. L.: Revenind, spre final, la irealitatea ieşeană, sunteţi optimist?

L. A.: Da, sigur. Sunt în Iaşi o mulţime de energii care să ducă lucrurile mai departe. Energia înseamnă talente. Şi chiar vreau să spun, cu voce tare, că există aici o mulţime de talente care merită să fie sprijinite, care au început să fie sprijinite de instituţii. Mă gândesc, de exemplu, la Lucian Dan Teodorovici – lucrează şi la Polirom, şi la Timpul, a publicat anul acesta un roman foarte bun. Sau zilele trecute, un alt exemplu, Şerban Axinte care, doar la o lună după terminarea facultăţii, a câştigat un post de cercetător la Institutul Philippide. Aşa că, dacă dorim, formula de care râdeam mai înainte poate să capete acoperire.

F. L.: Vă mulţumesc şi sper alături de dumneavoastră că va veni ziua în care să ne iasă la numărătoare, după criterii clare, colinele, bisericile ori scriitorii urbei noastre.