Citiţi o cronică a acestei cărţi.
*****
Selecţie de poezii
Selecţie de poezii
Nu mai pot suporta durerea,
ori unde ar sta: în haina de catifea,
în pantofii de lac, în rochia de voal
sau de bumbac, în inima sângerândă,
că nu se mai recunoaşte în oglindă...
Poate ar trebui să mă plâng,
ca orice nătâng din mahala!
Sinceri, cu sufletul scos din teacă,
aşteaptă îngheţul cu ninsori şi promoroacă
urcat până la frunte!
Zăbovesc tânguindu-se, răcnind peste punte.
Arinna îmi spune printre suspine,
nu pleca... eu o aud,
deşi sunt la poartă
în aşternutul aspru,
în lumea mea moartă.
***
Te ascunzi cu boala ta
ca o floare cu rădăcina înnegrită,
gata să moară; încă înflorită
tace, îşi ascunde faţa dăruită.
Cine să-i urmărească petalele
în fiecare zi? A trecut de anotimp,
au uitat-o în glastra albastră.
Şi ploaia nu mai vine! Un pic de răcoare
Ar mai ţine-o sub soare, oho!
Nimeni nu crede că n-o să mai fie
nici măcar floarea din fereastră
ce aşteaptă ploaia
s-o mai răcorească.
***
Cine sunt eu? Nu mai ştiu.
Nu mă recunosc, nu mai iubesc;
trec prin criza lumii moderne,
ea suferă de neiubire cum ar spune Nichita.
Încet, încet am devenit ca ei
singur, trist, izolat
ca iedera prinsă în zidul mort,
găunos, ca un copac bătrân uitat în faţa casei,
deşi nu ne mai leagă de cer,
nici umbră nu mai face;
tace, acoperit cu dopuri de cer,
cu soare şi cu lună
închis într-o carapace.
Dar el există acolo şi pe-n serate,
îl aud scârţiind din braţele,
spânzurate de trup, slabe şi neputincioase.
Ca o cetate stă mărturie
a unor vremi ce n-or să mai vie.
***
Am dormit somn bun
era dezgheţ
şi apele s-au înălţat măreţ;
cât munţii au crescut,
amestecate cu zăpadă şi pământ.
N-am ales epoca în care am trăit,
cu atâtea uragane şi furtuni,
cu atâţia bolnavi şi canceroşi;
tuberculoşii s-au întors în flanc,
peste tot a trecut un tanc
şi a strivit sub lanţurile ascuţite
cuţite înfipte în gol, în aer şi ape,
parcă zburau şi arau întregul pământ.
Dar au semănat grâu.
Să aşteptăm să încolţească,
să crească. Pâinea
să nu mai fie săracă.
M-am trezit buimac, de atâta spaimă
că vom muri toţi credincioşii
în biserici, în casele de rugăciuni, în temple,
vor veni alţii cu alte exemple de vise:
strânse, încătuşate, răzbunătoare
pe fecioarele dezmăţate,
le-au dus din porturile de la mare.
Ce se va întâmpla? Morţii
au închis lumina la uşa mea.
***
Orice aş face, flacăra este rece!
În jur, camerele au îngheţat,
ferestrele şi gardul le-au
încorsetat cu un brâu opac,
cerul s-a ascuns dincolo de veac.
Ce o să prind din acest frig oracular,
oprit peste vreme, ceasul a înţepenit
acele nu mai sar -
în turnul bisericii
clopotul bate mai rar, fără muzică şi
fără credinţă, spaima face ocol.
Nu va fi nici un sfârşit,
decât pentru mine,
uitată de toţi aici pe pământ,
de zei şi de zâne absurd de frumoase.
Ei sunt veşnici în lumea lor
cântând în cor relele prevestiri.
Am strigat în somn, marele păcat
nu m-a lăsat să dorm.
***
Filosofând ne pregătim pentru moarte
spunea Platon, în albastra lui carte;
coboară spre noi credeau alţii,
aici pe pământul sacralizat.
Timpul ne tot apropie de ea,
deşi tot mai aproape, lângă fereastră
stă şi aşteaptă
în aceeaşi perdea albastră.
Toţi vom mai înflori
altfel nu am uda rădăcinile în fiecare zi.
Rămâne un mister moartea?
De ce când murim, Dumnezeu
este invocat, numit, implorat;
cu el plângem când ne chinuim,
îl aşezăm lângă petalele de flori,
pe perna suferindă,
blândă în lumina de ceară.
El este misterul, ultimul cuvânt înaintea morţii.
Îl vom întâlni pe Dumnezeu,
acolo în prag, ne vom uni, înainte
ca lumina oarbă
să îmblânzească glasu-i de arhiereu.
în grota ce stă să ne absoarbă.
***
Când murim de tot?
Când nu mai avem amintiri!
Mormintele sunt mărunte
stau pe alei, ca nişte soldaţi,
surori şi fraţi fără arme,
în cazarmă claustraţi.
Azi în cimitir
sub un imens patrafir
s-au adunat viii cu cei morţi!
Era un miros de colaci şi de vin.
Era sărbătoarea lor, sub cerul de smochin.
Şi totuşi au trecut
de marginea ferestrei:
peste poduri peste punţi
- fără să ştie ce este dincolo -
au acceptat fără temeri şi speranţe,
poate cu înfrigurare, căutând
cheia ascunsă sub pământ.
Cred că au găsit-o, poarta s-a deschis,
spre intrare în alt vis.
Năluca celor ce a fost pe pământ,
faţa s-a destins, ochi au rămas deschişi,
s-au încleştat linişti vechi,
cântecul a murit în urechi,
un zbor de sânziene
s-a amestecat printre gene.
***
Se miruie iubirea,
lacrima se subţie
sub pleoapa vineţie.
Trează, mai lasă să intre
cenuşa de oseminte.
Scânceşte ca o fiară
lumina de afară,
se apleacă de spinare
în uşă la intrare.
O! Fragedă făptură
oricât ai fi de pură
în prag o să rămâi
la râsul dintâi...
Vechea împărăţie
topită în pustie
şi putredă şi mută
rămâne nefăcută.
***
Răcoare şi larmă de vânt
coboară aerul pe pământ.
Mişcarea clatină
miere şi patimă.
Graţie, miraculoasă făptură
culori peste sâni şi gură.
S-a răsfrânt crinul la picior
şi mirosul mă-ngroapă uşor.
Muzica de sfere leagănă iarbă şi flori.
Niciodată nu te-ai gândit
că-ai să mori?!
Statuile
În ritm de vals, citesc
imaginile întocmite fals
pe sticla îngheţată şi rece.
Statuile mor sufocate de obiectele din jur:
ca lumânările stinse uşor
de o mână nevăzută
dispărută şi ea,
undeva, cândva, vărsată în aerul
apăsător şi galben,
în irizări de toamnă târzie,
vie, doar în amiaza mea.
Alături de femeia frumoasă din piatră,
stă o mască, care niciodată n-a zâmbit.
Ce idee să o pui în tablou cu ramă
preţioasă de aramă, filigranată.
Statuile au rămas în tipare
şi timpul lor moare; altfel
ar sta într-un muzeu, să trăiască
în lumea lor firească.