Povestiri de iarnă

Karen Blixen s-a născut la Rungsted, lângă Copenhaga, într-o familie aristocratică, la 17 aprilie 1885. A studiat Artele Frumoase la Copenhaga, Paris şi Roma. În 1914 s-a căsătorit cu baronul Bror Blixen-Finecke, de care a divorţat în 1921. Între 1914 şi 1931 a trăit în Kenya, unde avea o fermă, această experienţă alcătuind substanţa volumului autobiografic Din inima Africii (Out of Africa / Den afrikanske farm, 1937), cea mai cunoscută operă a sa, ecranizată în 1985 de Sydney Pollack, cu Meryl Streep şi Robert Redford în rolurile principale. A debutat în primii ani ai secolului XX, în reviste daneze, şi, în volum, cu Şapte povestiri gotice (Seven Gothic Tales, 1934), scrise în engleză şi semnate Isak Dinesen. A folosit şi alte pseudonime, celebru rămânând însă acesta (Dinesen era numele tatălui ei, scriitor de ocazie el însuşi). A scris simultan în engleză şi daneză, criticii lăudându-i engleza de o stranie frumuseţe. În 1942 a publicat volumul cu titlul shakespearian Povestiri de iarnă, scris în engleză (Winter's Tales) şi tradus imediat de autoarea însăşi în daneză (Vinter-Eventyr), cartea apărând aproape în acelaşi timp la Random House din Londra şi la Gyldendal din Copenhaga. Unicul ei roman, Angelic Avengers, a văzut lumina tiparului în 1946, iar volumul Last Tales, în 1957. A murit la 7 septembrie 1962 la proprietatea familiei sale, Rungstedlund, devenită ulterior muzeu.

Sinopsis

Un scriitor care se îndoieşte de vocaţia sa îşi părăseşte într-o seară soţia, iar întâmplările nopţii îi dezvăluie drumul de urmat. Dragostea unei mame îi arată stăpânului locului cât de neputincios este. Soarta unui rege este pecetluită în coliba unui umil pescar. În cele unsprezece povestiri din acest volum, scrise după întoarcerea din Kenya şi în timpul ocupaţiei naziste, Karen Blixen îmbină elemente din literatura gotică, spectaculosul peisajelor Scandinaviei de altădată şi portrete demne de eroii unui tărâm legendar. Indiferent de subiect, liantul acestor texte este nostalgia faţă de copilăria petrecută în ţara natală.

Întâlnirile cu povestirile lui Karen Blixen sunt prilejuri de evadare din imediat şi de refugiu în sanctuarul amintirilor. Vocea autoarei este pe rând veselă şi elegiacă, visătoare şi realistă, rafinată şi directă, iar literatura ei vorbeşte inimii, scoţând la iveală întâmplări cu tâlc, petrecute în lumina blândă a apusului sau printre stropii de rouă ai zorilor. Temele locale, explorarea filonului fantastic şi elementele romantice rotunjesc un volum scris sub imperiul recuperării urgente a trecutului.

Recunoscută pe plan internaţional drept o mare povestitoare a secolului XX, Karen Blixen (pseudonim literar Isak Dinesen) a fost nominalizată de mai multe ori la Premiul Nobel pentru literatură.

"Pentru cititor, aceste povestiri sunt ca raza de lumină intermitentă a unui far îndepărtat, aflat pe un ţărm de o frumuseţe aspră care se dovedeşte ultimul refugiu al magicului." (Eudora Welty)

"Dintre toate cărţile lui Karen Blixen, Povestiri de iarnă este cea mai profundă şi introspectivă, cea mai luminoasă totodată. Cartea ei favorită." (Judith Thurman, Isak Dinesen: The Life of a Storyteller)

"Povestirile lui Karen Blixen îşi au rădăcinile într-o veche şi mare tradiţie, pe care o continuă strălucit." (The Nation)

"Povestirile acestea, asemenea viziunilor pe care le conţin, sunt grave, impersonale, copleşitoare, dintr-odată precise în detalii şi aproape abstracte în intensitatea lor extraordinară." (Hilary Spurling, The Telegraph)

Prin fereastra din zidul gros de un stânjen, acolo unde obloanele erau date la o parte, strălucea o mică stea pe cerul pal al nopţii de vară. Calmul acelui îndepărtat astru tulbura sufletul regelui, nelăsându-l să doarmă.

Privighetorile care umpluseră crângul de cântecul lor exuberant şi asurzitor tăcuseră câteva ore în jurul miezului nopţii; întreaga lume tăcea. Prin fereastră intra mireasma fină, proaspătă şi umedă a frunzişului, aducându-i regelui în alcov fiinţa ascunsă a marii păduri. Se gândea la căprioarele care se odihneau acum pe iarba argintie, printre copaci. În gând, fără arc sau săgeţi şi fără dorinţa de a le ucide, se apropie de ele. Acolo păştea poate căprioara albă cu copite de aur, o fecioară în piele de căprioară. Şi, în adâncurile pădurii, dragonul dormea într-o vale lungă, cu aripile ieşindu-i din înfricoşătorul gât solzos şi cu lunga-i coadă mişcându-se uşor printre tufele de zmeură.

Regele era într-o dispoziţie stranie, deloc veselă - trist şi descurajat. Dar în acea noapte se simţea mai puternic ca niciodată înainte, parcă propria putere îl făcea mai greu.

Regele medită la multe lucruri şi îşi aminti cum cu zece ani în urmă, când avea doar şaptesprezece ani, în Ribe, îl întâlnise pe Evreul Rătăcitor. Confesorul său îi spusese că renegatul de douăsprezece secole ajunsese în oraşul lor şi trimise după el. Dar când gârbovitul şi pământiul bătrân Ahasverus, în caftanul său negru, îi căzu la picioare, toată furia teribilă împotriva celui care îl batjocorise pe Crist dispăru din sufletul tânărului rege. Stătea doar şi-l privea mirat, în tăcere.
- Tu eşti pantofarul din Ierusalim? îl întrebă până la urmă.
- Desigur, răspunse evreul şi suspină adânc, am fost cândva pantofar în Ierusalim. Am croit pantofi şi sandale pentru evreii bogaţii ai oraşului şi pentru romanii de seamă. Odată am cusut chiar şi o pereche de papuci pentru soţia guvernatorului Pilat, împodobiţi în dreptul degetului mare cu agate şi diamante.

În această noapte regele îşi amintea de parcă s-ar fi întâmplat ieri şi nu cu zece ani în urmă, cu o claritate teribilă, singurătatea acelui evreu bătrân. Doar că acum situaţia se inversase, acum el însuşi era Ahasverus. Au murit atât de mulţi în jurul său de atunci. Cavaleri bravi au fost târâţi în războaie din care nu s-au mai întors, prietenii lui veseli din tinereţe au amuţit, precum un sfârşit de melodie cântată de un flaut, încântătoare domniţe au părăsit ringul de dans. Şi-l amintea pe bătrânul său bufon, cu clopoţei la pălărie, ţopăind pe masă şi maimuţărindu-i pe marii domni din jur. Trecuse ceva timp de la moartea bufonului şi de la ultima oară când se gândise la el. Întâlnise privirea vânatului hăituit de câini şi înfipsese singur cuţitul în inima lui, răsucindu-l. Lacrimi mari curgeau din ochii limpezi ai animalului. Dar regele nu ştia dacă el însuşi va muri vreodată.

O pală de vânt uşoară trecu afară prin coroanele copacilor şi prin iarbă făcând să freamăte tapiseriile atârnate în jurul ferestrei. Nu putea să vadă, dar ştia că oamenii şi animalele reprezentate în ele se puseseră în mişcare, ca şi cum ar fi înaintat de-a lungul zidurilor.

Gândurile regelui fugeau mai departe şi nu-şi găseau liniştea niciunde. Îşi aminti cum i se umplea inima de fericire cândva la vânătoare, în turniruri, la dans sau în război. Încet îşi retrăi toate bucuriile tinereţii. Dar unde era acum cupa din care să soarbă fericirea? Nici un om nu mai putea să i-o umple. Era în propriul lui regat, în Danemarca, singur ca un mort în groapă, aşa cum era şi în somnul şi visele lui. Mulţi ani regele fusese în conflict cu marii lui vasali şi gândul că până la urmă îi va supune şi îi va vedea umiliţi îl gustase mereu ca pe un fruct stricat dar revigorant pe care îl mănânci în singurătate. Dar în îmbrăţişarea proaspătă şi tăcută a nopţii acesteia şi sub lumina micii stele din fereastră, întreaga probă de forţă părea doar o întâmplare banală, ca un joc sau ca o ceartă de copii. Marea forţă din el tânjea după o confruntare cu ceva mult mai mare pe care să-l doboare.

Se gândi şi la femeile de la curte, încântătoarele doamne care dansau pe podelele castelului care semănau cu o tablă de şah. Inima îi tresălta de bucurie să le vadă dansând sau cântând şi cândva găsise plăceri cereşti în trupul lor când le ţinea goale în braţe ca pe nişte crini albi. Dar în această noapte sufletul lui nu-şi mai găsea liniştea cu nici una dintre ele.

Regele se mâhnea pentru sufletul său drag, pe care nu-l mai putea mulţumi. Şi această preocupare arzătoare pentru propriul suflet venea din tinereţea lui, aducând cu sine nopţi de primăvară de altădată. Atunci fusese doar dorul şi aspiraţia unui tânăr. Acum, că ajunsese să cunoască lumea, îl fulgera ca o durere amară. Pe acest pământ sufletul său nu avea nici un prieten. Toţi oamenii din Danemarca - vasalii şi ţăranii lui, războinicii şi clericii - toţi puteau să-şi găsească semeni cărora să li se încredinţeze, cu care să se bucure împreună. Dar cui să-i încredinţeze un rege sufletul? Se gândi la Dumnezeu din ceruri. Poate Dumnezeu mai era atât de singur ca el, chiar mai singur, pentru că era un rege mai puternic.

Se uită din nou la steaua din depărtări, curată ca un diamant.
- Ave, Maria stella, suspină el. Dei mater alma.

Dintre toate femeile frumoase care s-au perindat vreodată prin lume, Sfânta Fecioară era singura care îi cunoştea şi îi înţelegea inima şi care cu blândeţe îi putea aprecia corect adoraţia.

Se gândi că bătrânul evreu din Ribe o văzuse probabil pe Fecioară şi că ar fi putut să i-o descrie. Şi dacă ar fi venit pe lume douăsprezece secole mai devreme, şi el ar fi putut călători în Ţara Sfântă pentru a o vedea pe Maria cu propriii lui ochi. Ar fi devenit oare atunci tânărul rege al Danemarcei rivalul împăratului ceresc?
- Nu, nu, Doamne, şopti el. I-aş fi purtat doar mănuşa la coif. Cu lancea coborâtă, mi-aş fi îndemnat măreţul cal înzăuat să meargă alături de asinul ei pe drumul spre Egipt. Tu însuţi mi-ai fi zâmbit atunci.

Cât de perfectă ar fi putut fi înţelegerea dintre el şi Dumnezeu, se gândea regele. Cât de dulce şi profundă ar fi putut fi prietenia dintre ei dacă pe lume nu ar fi existat decât ei doi, fără oamenii care să intervină în relaţia lor, cu vanităţi, ambiţii şi invidii.

"Doamne, se gândea regele, cred că e timpul să renunţ la oameni. E timpul să renunţ la tot ce stă în calea fericirii şi a bunăstării sufletului meu. Numai la el mă voi gândi de acum înainte. Vreau să-mi mai simt o dată sufletul prinzând aripi şi făcându-mă fericit."

În acel moment regele auzea bătând un mare clopot parcă doar pentru urechile lui. Valurile sonore se adunau în jurul lui precum marea în jurul unui înecat şi atât de tare răsuna, încât nimic pe lume nu l-ar fi putut întrece. Se ridică în genunchi, în pat. Acum ştia şi înţelegea totul. Singurătatea lui era însăşi puterea lui, pentru că el însuşi era întreaga lume.

Sunetul se stinse încet. După o vreme, în timp ce stătea liniştit, cu mâinile pe piept, regele văzu cerul albind la fereastră şi înţelese că nu mai era mult până dimineaţă. Steaua pe care o observase îşi schimbase locul şi urcase în colţul geamului. Un curent rece trecea prin crâng şi îşi trase pătura de mătase până la bărbie. Auzi trei din cele patru triluri ale unei cinteze din vârful unui copac, urmând să fie curând acompaniată de celelalte păsări. După puţină vreme avea să se audă şi cucul din pădure. Regele adormi.

Când servitorul lui veni dimineaţa să-l trezească şi să-l îmbrace, afară ploua. În timp ce se trezea, îşi aduse aminte de Granze, bătrânul sclav lusacian1 al tatălui său. Poate că îl visase în ultimul somn şi ploaia care cădea afară îi readusese visul în minte, pentru că îi mai stăruia în urechi zgomotul valurilor spărgându-se pe stânci şi pietriş. Tatăl bătrânului sclav fusese adus în Danemarca în copilărie chiar de către episcopul Absalon însuşi. Nu cunoscuse niciodată în toată viaţa lui vreun membru din tribul lui şi acum ajunsese bătrân, precum o lespede de granit. Pentru păgâni, anii trec altfel decât pentru creştini, îşi spuse regele, ei trăiesc veşnic. Cu douăzeci de ani în urmă, sclavul fusese cel mai bun prieten al său. Petrecuseră multe zile lungi de vară pe plajă şi lusacianul îl învăţase să întindă năvoade şi să vâneze ţipari, noaptea, la lumina unei făclii. Nu-l mai văzuse de mulţi ani, dar ştia că bătrânul singuratic era în viaţă şi trăia într-o colibă pe malul mării. Va călări până acolo să-l mai vadă o dată pe sclav. Granze era legat de începutul vieţii lui, cât îşi aducea aminte de ea, şi se cuvenea ca acum să se întoarcă acolo. Bătrânul lusacian ştia multe din lucrurile pe care nici oamenii regelui din Danemarca nu le cunoşteau.

Gândurile de peste noapte erau încă vii în mintea regelui şi inima lui era liniştită şi uşoară. În lumina zilei nu dorea să mai stăruiască asupra lor. Sfârşise de bâjbâit şi vedea clar drumul pe care trebuia să o apuce - era el însuşi de acum înainte calea, adevărul şi viaţa.

Regele îşi lăsă valetul să-i pună pe umeri capa grea împodobită cu frunze şi păsări în cărămiziu şi albastru. În timp ce băiatul îi aranja pintenii, fu anunţat că preotul Sune Pedersøn sosise de la Paris. Regelui i se păru un semn bun şi trimise după el. Sune provenea din clanul Hvide, care dăduse mulţi dintre cei mai înverşunaţi duşmani ai coroanei. Dar Sune era prietenul de joacă, din copilărie, al regelui, învăţaseră să citească şi să scrie împreună. Sune era pe vremea aceea cu un cap mai mic decât tânărul prinţ, dar îi era egal în toate şi îl întrecea chiar la călărit, la trasul cu arcul şi la vânătoarea cu şoim. Era un băiat isteţ, curajos şi prietenos. De cinci ani lipsea din Danemarca, fiind plecat la studii la Paris, şi din când în când regele fusese informat din Franţa despre progresele lui şi despre felul în care se adaptase vieţii clericale şi celei de curte de acolo.

Sune intră îmbrăcat încă în hainele sale negre de călătorie, pe jumătate preot, pe jumătate cavaler, îngenunche în faţa regelui, dar acesta îl ridică şi îl sărută pe ambii obraji. Sune Pedersøn era un preot elegant şi frumos, cu mâini albe. Hainele stăteau bine pe el şi gura lui mică, rotundă şi proaspătă zâmbea calm şi vioi. Avea o voce melodioasă, cristalină şi vorbea în stilul vechi şi direct al danezilor, doar din când în când mai lăsând să-i iasă din gură o expresie sau un cuvânt franţuzesc. Îşi exprimă mai întâi bucuria şi surprinderea să vadă atâtea biserici noi şi minunate în Danemarca şi îi transmise regelui salutări de la înalţii prelaţi de la Paris. Adusese cu el un lucru extrem de valoros, o aşchie din Sfânta Cruce, închisă într-o bijuterie de aur, cadou pentru rege din partea lui Matheus din Vendôme. Dar avea să i-o înmâneze mai târziu regelui, în prezenţa celor mai mari demnitari ai Bisericii daneze.

În timp ce vorbeau, intră întâiul scrib care îi înmână regelui o listă cu marii domni şi prelaţi ce doreau în acea zi audienţă la el. Regele îşi lăsă privirea să alunece peste hârtie. Iată, se gândi el, lista cu aceia care au adus mâhnire în sufletul său şi se ridică împotriva voinţei regelui danez. De ce a permis oare asta? Îl sfâşie o durere ca atunci când un cal nobil ar intra pe mâna unui jocheu brutal şi neşcolit. Rămase o clipă pe gânduri. Această listă cuprindea un şir lung de capete de danezi mândri - şi totuşi erau supuşii lui, îi stătea în putere să le facă să cadă. Îi dădu scribului lista înapoi trimiţându-l cu vestea că astăzi nu avea să primească pe nimeni pentru că urma să călărească. Valetul reginei veni să-l anunţe că era bolnav câinele ei favorit şi că îl ruga pe rege să vină să vadă ce e cu el. Regele îi trimise vorbă că va veni a doua zi.

Regele îl rugă pe Sune să călărească împreună. Sune îl cunoscuse el însuşi pe Granze pe vremuri şi zâmbi acum, amintindu-şi de el şi făcându-l şi pe rege să zâmbească. Amintirile din tinereţe pe care regele le avea cu Sune erau senine ca lumina zilei, cei doi fiind iniţiaţi împreună în artele curţii şi în sporturi, şi totul devenise limpede în jurul lor. Lucrurile care se legau de bătrânul lusacian erau în culori închise şi aparţineau unor timpuri în care abia începea să fie conştient de lume şi de el însuşi, se mişcau încet în întuneric şi miroseau a alge şi a scoici. Zâmbetul rămase pe faţa regelui dar îşi schimbă substanţa în timp ce el îşi lăsă gândurile să alerge mai departe. Dacă ar fi obligat să-l trimită pe unul dintre cei doi la moarte, care cap ar cădea oare? Bătrânul craniu noduros sau capul tânăr şi rotund cu o tunsoare la modă? Îl întrebă pe Sune dacă să trimită după un buiestru pentru el, şi Sune îi răspunse că s-ar încumeta să călărească oricare din caii grajdului regal. Dar nu era nevoie, deoarece îşi adusese el însuşi cai. Nu venise direct din Franţa, ci trecuse în drum pe la neamurile lui din Yutlanda. Regele se încruntă puţin, apoi zâmbi din nou. La puţin timp ieşiră călare pe poartă şi trecură peste şanţul cu apă iar paznicul de pe zid sună din corn. Trei dintre valeţii regelui, servitorul lui Sune şi un dresor de câini veneau în urma lor şi regele îşi lăsă căţeaua favorită, pe Blanzeflor, să alerge pe lângă scara calului.

Călăriră prin pădure. Coroanele copacilor umede şi picurânde înmuguriseră de curând, tânărul frunziş moale şi mătăsos, semănând mai mult cu petalele florilor decât cu nişte frunze, se legăna blând în aerul rece şi înviorător precum algele pe fundul unei ape adânci. Pe sub copaci pădurea era în semiîntuneric şi umplută de miresmele plăcute şi amare ale arţarilor şi plopilor. În ploaia fină păsările cântau peste tot în jurul lor, porumbelul sălbatic gângurind liniştit pe ramurile înalte pe sub care treceau. O vulpe ieşi din desişul care mărginea drumul, se opri o clipă uitându-se la cavaleri, cu coada lăsată, apoi alunecă precum o flacără mică şi roşie înghiţită de iarba udă.

Regele îl întrebă pe Sune Pedersøn despre viaţa din Paris şi răspunsul veni prompt şi bucuros. Strălucirea şi faima universităţii, spuse el, nu mai erau ce fuseseră cu câteva sute de ani în urmă, pe vremea lui Abélard şi a lui Petrus de Lombardia, dar spiritele acestor oameni mari mai pluteau încă în aer, aruncând lumină în jur. Cine n-a fost la Paris, adăugă tânărul preot, nu-şi poate imagina pe de-a-ntregul ce înseamnă să trăieşti sub lumina pe care o răsfrâng marii oameni de ştiinţă şi artiştii. Independenţa universităţii fusese de curând garantată prin bula papală Parens Scientarum. Continuă povestind despre regele Franţei şi curtea sa. Regele Filip era un vânător reputat. Sune însuşi, printr-un prieten, un tânăr şi nobil preot din Anglia, ajunsese oaspete la castelul St. Germain al regelui şi asistase la o vânătoare de căprioare. Descrise cu amănunte felul în care se desfăşurase vânătoarea, caii şi câinii. Doamnele franceze erau, spuse el, la fel de sigure în şa ca bărbaţii. Regele se interesă dacă tot ce se spunea despre frumuseţea şi graţia acestor doamne era adevărat. Sune răspunse că da. Cel puţin pe cât putea să le aprecieze un cleric, spusele nu erau exagerări. Erau inimaginabil de frumoase, nobile, pure şi educate şi, precum muzica, graţioase şi blânde, în maniere şi vorbă. Peste toate strălucea tânăra regină Maria de Brabant, un crin alb. Avea o mare influenţă asupra domnului ei şi întreaga aristocraţie franceză spera că ea va reuşi să distrugă puterea pe care şambelanul Pierre de la Brosse o obţinuse de la regele Franţei, care îl răsfăţase cu pământuri şi onoruri. La rândul lui, Pierre îl răsplătise pe rege în felul lui nerecunoscător, se spunea că încercase să-l otrăvească pe prinţul Ludovic, fiul cel mare al acestuia.
- Da, aşa merg lucrurile pe lumea asta, spuse regele. Loialitatea a devenit o raritate în casa unui rege, dacă o mai fi existând cu adevărat.
- Ai dreptate, majestate, îi răspunse Sune, dar ce loialitate poate regele Filip să mai aştepte când l-a preferat pe bărbierul tatălui său nobililor lui vasali.

Schimbă subiectul şi vorbi din nou despre bisericile din Paris. Îi descrise regelui biserica La Sainte Chapelle, construită de regele Ludovic. Era într-adevăr un loc sfânt, te puteai crede în paradis în interiorul ei. Sune deveni trist, vorbi tot mai rar şi apoi tăcu de tot. Pădurea aceasta proaspătă din Zeelanda o văzuse de sute de ori în visele lui în timp ce era în Franţa şi i se păruse mereu mai frumoasă decât orice biserică. Dar acum în timp ce călărea din nou prin ea în ploaia liniştită de primăvară inima lui era grea de dorul Parisului şi al tuturor lucrurilor pe care le găseai doar acolo. Repetă pentru sine: "Ca în paradis!"
- Spune-mi, Sune, spuse regele, este oare dorinţa lui Dumnezeu ca oamenii să nu fie niciodată mulţumiţi, ci să tânjească tot timpul după alte locuri decât cele în care se află şi care poate nici nu există? Animalele şi păsările sunt mulţumite cu acest pământ, aşa cum îl au - este el oare prea mic pentru oamenii pe care Dumnezeu i-a aşezat aici? Pentru ţăranii care veşnic îşi plâng soarta grea, pentru cavaleri şi aristocraţi care nu au nicicând de ajuns, pentru tinerii preoţi care în inima pădurilor suspină de dorul Parisului? Nu există oameni - unul singur măcar, Sune, dintre toate miile de oameni de pe pământ - care să cadă la înţelegere cu Dumnezeu şi să poată spune: "Am rezolvat misterul lumii, pământul este acum al meu şi sunt mulţumit de el".
- Stăpâne, spuse Sune în timp ce cu o mână mângâia gâtul calului său, asta este eterna plângere a oamenilor. De mii de ani oamenii strigă la cer: "Doamne, ai făcut pământul şi ne-ai făcut şi pe noi, dar habar nu ai ce greu e să fii om pe acest pământ. Nu putem linişti inimile noastre, aşa cum le-ai creat tu, cu fiinţele acestei lumi, aşa cum le-ai creat tu. Nu găsim nicăieri pe acest pământ dreptatea, pacea şi fericirea pe care, conform naturii noastre, suntem făcuţi să le căutăm. Este un conflict etern şi nu mai suportăm. Spune-ne măcar, ca să înţelegem şi noi, care este sensul acestei lumi şi al nostru. Dă-ne o soluţie pentru acest mister al vieţii". Strigătul lor a ajuns la urechile lui Dumnezeu care le-a cântărit cererea şi şi-a întrebat îngerii pe care îi trimitea pe pământ dacă lucrurile stăteau chiar aşa. "Le este chiar atât de greu oamenilor mei pe pământ, cum spun?" Îngerii au răspuns: "Doamne, oamenii tăi de pe pământ suferă într-adevăr teribil". Dumnezeu şi-a zis: "Nu e bine să te bazezi pe spusele servitorilor tăi. Mi-e milă de oameni şi mă voi duce să văd cu ochii mei dacă lucrurile stau într-adevăr aşa". A luat înfăţişarea unui om şi a coborât pe pământ. Îngerii se bucurau, spunându-şi: "Uite, i s-a făcut milă de oameni. În sfârşit vor deveni şi ei bogaţi, fericiţi şi fără griji cum suntem noi în ceruri". Au trecut treizeci şi trei de ani, care din perspectivă celestă păreau o oră. Dumnezeu s-a întors, s-a aşezat pe tronul său şi şi-a chemat îngerii care au venit zburând din toate colţurile cerului, curioşi să afle ce avea să le spună. Domnul întinerise cum nu-l mai văzuseră niciodată. Când a ridicat mâna spre a le cere linişte, au observat că îi era străpunsă. "Îngerii mei, le-a spus el. Da, am revenit din călătoria mea pe pământ şi am reuşit să cunosc condiţia umană. M-am îndurat de oameni şi le-am promis să-i ajut. Nu m-am odihnit şi n-am dormit înainte de a-mi ţine promisiunea. Am împăcat, în sfârşit, inima omului cu posibilităţile lumii în care l-am pus. Le-am arătat acestor muritori ignoranţi şi proşti cum să fie urmăriţi şi persecutaţi, cum să fie scuipaţi şi pedepsiţi. I-am învăţat cum să fie răstigniţi pe cruce. Am dat omenirii soluţia pentru suferinţa ei aşa cum m-au implorat. Le-am oferit mântuirea."