Zăpada e ceva efemer. Cade odată pe an şi din ea îşi pun în minte copiii cei distraţi să modeleze oameni. Aceştia, cu gândurile adunate, aşa cum fac toţi omii, îşi caută treburi, căci se simt deseori singuri şi uitaţi. Se strâng în parcuri minunate, acolo, seara, când nimeni nu-i păzeşte; nici copiii cei naivi, cărora atunci părinţii le spun la cină: "Hai, mâncaţi!". Ei, cei din zăpadă, nu se pregătesc de somn, Doamne fereşte! Ci-şi trăiesc viaţa lor cea scurtă, cu speranţa că vor fi scăpaţi îndată de soare. Şi-au dat seama că e greu să fii om şi ar fi preferat să rămână zăpadă sau să se transforme-n bulgări şi să zboare. Dar, ca să uite de toate astea, se îmbată. Tare. Nasul li se ascute, se înroşeşte, iar câte-o mână le mai cade, urmând să fie confundată de către un măturător aburit cu un obiect de-al său.
Şi de asta, oamenii de zăpadă au nasul de morcov şi doar o mână-mătură.