Amintiri dintr-un viitor postcolonialist. Scurt tratat fotbalistic

Vom pleca, abrupt, de la două concepte, şi anume globalizare şi multiculturalism, uzitate maniacal într-o societate europeană în continuă mişcare, cu graniţe desfiinţate, distanţe reduse, comunicare accesibilizată. Acum vreo zece ani, vedeam la colţ de stradă, standuri unde se vindeau, printre altele, ziare străine. Părea inimaginabil ca o publicaţie tipărită la mii de kilometri depărtare să ajungă în numai câteva ore într-unul din colţurile sărăcăcioase ale Bătrânului Continent. La Gazzetta dello Sport, cu paginile ei roz, mă fascina şi a făcut din Italia societatea pe care o prefer. E o afinitate profund sentimentală, fără pic de raţiune. Cred că pe Del Piero îl iubeam dinainte să mă nasc. În 2006, a venit şi ziua finalei Campionatului Mondial. Aveam 14 ani, iar la loviturile de departajare a fost prima oară când am simţit că sunt aproape de infarct. Multiculturalismul a ajuns un mod de trai, un etalon de civilizaţie, promovat pe la toate colţurile de stradă. Vine pe filieră postmodernă şi, desigur, postcolonială, iar acum îşi manifestă rezultatele. Europa e cea mai atinsă de acest fenomen, pentru că toate drumurile duc la Roma, nu-i aşa? Acum, toate drumurile duc la Berlin, Londra, Paris, Amsterdam, Oslo etc. Întâlnim surinamezi născuţi în Olanda, turci născuţi în Germania, senegalezi născuţi în Franţa, indieni născuţi în Anglia, marocani născuţi în Spania, nigerieni născuţi în Norvegia. Ei sunt la a doua, a treia, a patra generaţie. Etnicii proveniţi din experienţa colonialistă sunt acum cetăţeni cu drept de vot, iar în viitor s-ar putea să formeze majoritatea, la nivel european. Există studii în acest sens. E cam ce se întâmplă într-o SUA în care, de fapt, nu trăiesc americani-băştinaşi; deşi o comparaţie ar fi, totuşi, deplasată, datele fiind altele. În Europa, trăim un fenomen desfăşurat cu alerteţe, care va duce, inevitabil, spre un soi de rearanjare etnică; o-combinare-cu-finish-în-europeanul-colonizat-de-colonizaţi. Ironic, nu? Astfel, întrebarea care se pune e dacă evoluţia are de-a face şi cu amestecul raselor, un subiect tabu până nu demult. Acum o sută de ani, de pildă, în romanul Marele Gatsby - scris cu spirit vizionar şi pe ton rechizitorial de Scott Fitzgerald -, Tom Buchanan vorbea îngrozit despre acest lucru^[1]. Azi, amestecul rasial este cât se poate de normal, într-o societate care doreşte parcă prea mult să ne transforme în adepţii necunoscutului şi în care, aceia care marginalizează sunt, la rândul lor, marginalizaţi. Pe acest filon al noului, urmează copii (pro)creaţi în laborator. În sport, această practică ar dinamiza întreg fenomenul, l-ar aduce la un alt nivel, în care toate recordurile ar fi doborâte la o primă pocnitură din degete. Până atunci, fiecare face ce poate, în termeni (i)legali, pentru performanţă, iar amestecul rasial, proiectat într-un mod cât se poate de riguros, a facilitat obţinerea unor rezultate excelente. Fotbalul a evoluat odată cu societatea, iar de la un sport exclusiv bărbătesc jucat de plăcere, s-a ajuns la o industrie de mii de miliarde de euro, în care totul e transformat în produs. De la jucătorul propriu-zis, la tricoul pe care îl poartă, la trofeul pe care îl câştigă, la autograful pe care îl oferă, toate au un preţ prestabilit. Alessandro Baricco, în atât de viu-contemporana lui carte, Barbarii, abordează subiecte dintre cele mai diverse, de la vin, muzică, film, la fotbal. Aducându-şi aminte momentele tinereţii, când practicase acest sport, spune: "În fotbalul acela, apărătorul apăra. Era un tip de joc în care, dacă purtai pe spate numărul 3, puteai juca zeci de meciuri fără să treci de linia de mijloc a terenului. Nu ţi se cerea. Dacă mingea era dincolo, tu aşteptai dincoace şi-ţi trăgeai sufletul. Acest lucru îţi oferea o percepţie ciudată asupra partidei. Ani de zile, eu mi-am văzut echipele marcând goluri îndepărtate şi vag-misterioase: erau lucruri care se petreceau acolo, într-o zonă a terenului pe care nu o cunoşteam şi care, în ochii mei, reproducea aura legendară a unei localităţi balneare de dincolo de munţi: femei şi picioare lungi. (...) Era un fotbal simplu, aşa încât eu, care aveam numărul 3, îl marcam pe numărul 7 al lor."^[2] Reiese faptul că acum s-a ajuns într-acolo încât toată lumea atacă şi toată lumea se apără, în sport, dar şi în societate. Valorile s-au modificat, lumea s-a dinamizat, sportivul s-a actualizat. În orice domeniu, publicul plăteşte zeci de euro pe un bilet, să vadă spectacol, să vadă încleştări, să vadă adrenalină. S-o poată simţi fizic, s-o ia acasă şi să se înfrupte o săptămână din ea, până la următoarea reprezentaţie. Nu mai e vorba doar de orgolii, care sunt deseori fabricate şi vând, vând, vând. Totul e stereotipizat, structurat, pliabil pe unul sau altul dintre tiparele existente. Controlul faţă de voyeur nu păleşte în faţa a nimeni şi nimic. Acum vreo cinci ani, am intrat într-un restaurant cu specific indian, situat în centrul Londrei, iar chelnerul, un etnic, m-a primit cu o engleză a cărei dicţie era impecabilă. În acea vară, am lucrat într-un fel de făbricuţă unde se reparau locomotive de colecţie, undeva la graniţa cu Ţara Galilor. Cât am stat acolo, nu am reuşit să înţeleg mai mult de jumătate din spusele interlocutorilor, englezi neaoşi şi mândri nevoie mare - dădeam din cap şi mă făceam că pricep, pentru că ajunsese să îmi fie ruşine să îi pun să repete; accentul lor îmi făcea străin câte un cuvânt pe care, de fapt, îl cunoşteam... Într-un weekend, am mers la Aston Villa-West Ham, prima etapă din Premier League. Fără să mă uit pe foaia de joc şi fără să fiu fanul vreuneia dintre formaţii, cunoşteam absolut toţi jucătorii. Fotbaliştii de top nu pot fi altceva decât experimente de laborator. Acum, fundaşul central trebuie să fie longilin, mijlocaşul central trebuie să aibă o statură medie, dar în acelaşi timp să fie destul de atletic, pe când atacantul central trebuie să fie tot de statură medie, dar mai îndesat, mai combativ în duelurile fizice. Extrema, fie ofensivă sau defensivă, e de obicei scundă, cu picioare puternic pronunţate; asta pentru că îi trebuie o plecare bună de pe loc. Sunt aspecte lucrate la antrenamente, iar fiecare poziţie din teren are exerciţiile-i specifice. Sportul a devenit o ştiinţă exactă, în care fiecare pasă şi fiecare metru parcurs sunt contorizate şi livrate nouă, celor care le consumăm cu o sfinţenie care transformă sportul într-un soi de religie laică. Dacă ne uităm la cine a câştigat cel mai recent Balon de Aur (cea mai importantă distincţie individuală acordată anual unui fotbalist), vedem numele lui Cristiano Ronaldo. Acel adolescent acneic ce s-a transformat - cu ajutorul unui grup bine pregătit şi atent ales de profesionişti - în bărbatul de succes cu corp perfect şi, poate, singurul om din lumea asta care are un copil numai al lui. Iată că, atât de des transmisa pe diferite posturi româneşti şi pe undeva grotesca producţie Gravidul (cu Arnold Schwarzenegger în rolul unuia care naşte) aproape că a devenit o chestiune reală. O sumă mare de bani a fost moneda de schimb pentru ca micuţul Ronaldo Jr. să fie pur şi simplu cedat tatălui, fără alte pretenţii, de ordin uman, sentimental etc. Mama lui a luat banii şi s-a retras înainte să fie cunoscută. Ea nu contează. Cristiano, mega-starul, va face 30 de ani, în februarie. Băiatul din Funchal, aflat în avântul carierei, evaluat cel puţin 120 de milioane de euro, este un exemplu perfect al globalizării. Are o prietenă rusoaică, top model, şi un băiat, aşadar, portughezo-nu ştim ce. Din culoarea pielii juniorului, nu putem decât să excludem că mama lui ar fi negresă. Cei trei locuiesc în Spania, unde CR7 (profil vandabil; apelativ scurt, dar pregnant) munceşte. Vacanţele şi le petrec peste tot, de la insule luxoase la casa părintească din Madeira - ca un exemplu pentru adultul de mâine, portughezul nu şi-a uitat originile. Asta pentru că fotbalul, pliat fiind pe societatea actuală, a devenit o piaţă mare de consum, o zonă a corectitudinii politice, în care derapajele sunt penalizate în mod greucean. Fotbalul ne provoacă mereu, zi de zi, cu tot felul de evenimente senzaţionale, pe care le rumegăm încet, pe jumătate adormiţi. Aşa-zisele vedete sunt promovate cu îndârjire şi nu le putem scăpa. Ele se mai şi transferă, în perioade prestabilite, când cluburile au voie să cumpere şi să vândă. Bani să fie. Media, acum digitalizată, ne urmăreşte pe veceu, în troleu, pe stradă, la cinema, la televizor, şi ne livrează ştiri. Nici nu mai contează dacă sunt false ori adevărate. Noi ştim că suntem duşi de nas, dar nici că ne mai pasă. Anul trecut, am stat o vreme într-un cartier cochet din Bruxelles, cu spirit eclectic, dominat de emigranţi, care aveau mici magazine alimentare. Păreau a fi acolo de când lumea... În vara aceluiaşi an, în Gara de Nord, în aşteptarea unui tren pe care era să îl pierd graţie intrării prea adânci în subiect, discutam cu un bun prieten, comentator la Eurosport, şi îl provocam să îmi ofere câte un nume de fotbalist tânăr din campionatul Germaniei. Eu, analizând un fotbalist sau altul cu ajutorul a două-trei fotografii şi fără să ştiu nimic despre acesta, urma să intuiesc cam pe ce post joacă fiecare. Dacă privim spre fotbalul german, acum douăzeci de ani toţi componenţii naţionalei erau de filiaţie ariană: înalţi (cu excepţiile de rigoare), albicioşi, sobri, tăcuţi, muncitori, fără fiţe - expresie la care au ajuns să apeleze unii jurnalişti. Tăceau şi îşi vedeau de treabă, dar cam pierdeau prin semifinale şi finale - vorba aceea, că pe nemţi îi baţi doar după ce s-au urcat în autocar, începea să fie ştirbită, golită de sens. (Pe repede înainte, prezent) În urma unui program asumat şi făcut conştient, pe tipic nemţesc (câtă ironie!), Germania a obţinut medalia de aur la Mondialul din 2014, având în lot cam 25% minoritari. După două săptămâni, naţionala de juniori sub 19 ani a aceleiaşi Germanii, câştiga turneul european dedicat vârstei cu pricina, cu un şi mai mare procentaj de etnici în lot. Die Mannschaft se demistifică, fiind populată de tunisieni, turci, polonezi. Pe ici, pe colo, câte un african, precum faimosul-cândva David Odonkor, acum uitat, în dauna vedetelor de azi, cum ar fi tot jumătate ghanez, ca numitul, Jérôme Agyenim Boateng. Povestea acestuia din urmă conţine un aspect extrem de rar-întâlnit: fratele, Kevin Prince Boateng, reprezintă Ghana, iar cei doi au fost rivali, în meci direct, la Campionatul Mondial din 2010 (1-0 pentru europeni. Europeni?!). Coincidenţele nu se opresc aici; în 2014, după patru ani şi trei zile, în tot ultimul (al treilea) meci din grupă, au fost din nou adversari (2-2). Ce mică-i lumea! Globalizarea şi multiculturalismul nu numai că oferă o şansă tuturor, dar, prin natura lor, sunt preocupate să faciliteze integrarea unora care erau priviţi ca fiind străini. Acum, europenii sunt atât de mixaţi, încât cei puri dau impresia de anormalitate, de închistare în propriile considerente ce nu mai reprezintă o tendinţă, putând deveni chiar un curent underground. Cu cât gradul de civilizaţie e mai mare, cu atât lumea e mai amestecată. Poate din această cauză, a dezvoltării, România nu a cunoscut încă o imigraţie în masă. Nefiind nici un stat colonialist, care să ocupe şi să sistematizeze aşezări din Africa, Asia sau America, a fost ocolită de mari valuri imigraţioniste. De cealaltă parte e Franţa, ţară populată de oameni de culoare, după ce a condus ţări africane. S-a ajuns într-acolo încât e ilegal ca statul să conducă sondaje bazate pe rasă. Prin urmare, nimeni nu ştie, cu adevărat, câţi francezi de origine africană sunt. Estimările ar da între trei şi cinci milioane, dintr-un total de 61 de milioane.^[3] Cert e că, atunci când încerci să domini un stat, rişti, după ani şi ani, să ajungi dominat de reprezentanţii lui. În prezent, democratizarea canalelor media a făcut din fotbalişti, mai mult ca oricând, să fie asemănători, ca mişcări, ca look, ca discurs post-partidă. Cine nu vrea să îl imite pe C. Ronalo? Nani, de pildă, care i-a şi fost coleg, îi copiază stilul de joc - un mijlocaş extrem de bine cotat, de altfel. Aroganţa - cu ticurile verbale şi mişcările faciale aferente - i-o împrutumă foarte mulţi. Aceeaşi democratizare (a canalelor media) a ştirbit valoarea absolută a unei ştiri, cronici, recenzii sau editorial; le-a făcut tot mai slab plătite. A devenit mult mai uşor să ne scriem fiecare părerea, să o popularizăm, să răsfoim diverse texte pe gadget-ul personal, în drum spre locul de muncă sau acasă, în timp ce privim, stingheri şi absenţi, prin televizorul aprins neîncetat, devenit astfel un laitmotiv al existenţei de consum. Cu toate că am o diplomă care îmi oferă titlul de profesionist în domeniu, scrisul îmi pare deseori un hobby - o activitate nocturnă. Ziua e, nu-i aşa?!, consumată de serviciu şi sarcini familiale. Progresul tehnologic schimbă modele existenţiale şi mentalităţi. Din cei 14 jucători (11 titulari, 3 rezerve) care au reprezentat Franţa în finala Campionatului Mondial 1998, câştigată cu 3-0 contra Braziliei, şapte sunt de altă etnie decât cea franceză: Lilian Thuram, Marcel Desailly, Christian Karembeu, Zinedine Zidane, Patrick Vieira, Alain Boghossian, Youri Djorkaeff (ultimii doi, de pildă, au rădăcini armeneşti, restul din zona africană). Dacă ne uităm la realitatea engleză, vedem mulţi etnici caraibieni. În Spania, există puternice influenţe musulmane, iar Munir El Haddadi îşi reprezintă, la Barcelona, etnia. La numai 19 ani, a fost deja selecţionat în naţionala iberică de seniori. Elveţia sau Belgia sunt formate din cetăţeni cu rădăcini italiene, franceze, germane. În România, un etnic minoritar a ajuns preşedinte, iar speranţa redresării ca naţie s-a reaprins pe bună dreptate. În Transilvania, s-au păstrat destule elemente care amintesc de dominaţia austro-ungară, cum ar fi clădiri construite în acelaşi stil arhitectural precum cel din Viena - pe când în Bucureşti predomină stilul brâncovenesc, care are şi influenţe otomane. La acestea, se adaugă tot felul de cuvinte şi tradiţii, uşor diferite în funcţie de zonă. Totuşi, fenomenul multiculturalismului e cu mult mai redus decât în statele care au fost prin tradiţia lor colonialiste; noi, din acest punct de vedere, am fost un stat dintre cele colonizate. Motivele sunt cunoscute şi nu are rost să le reluăm. Mai rămâne ca naţionala României să se califice la Mondialul din Rusia 2018, sau măcar la cel din Qatar 2022, având în componenţă jucători precum Kehinde Fatai, nigerian venit pe plaiurile noastre să se afirme, sau Florentin Pham-Huy Tien, cu origini vietnameze, născut, totuşi, la Bucureşti. El e încă minor, dar deja înregistrat la Steaua - după spusele fanilor, simbolul României, nu?! - şi are rădăcini într-o zonă în care chiar şi noi părem un loc atractiv; pentru milioane de asiatici care supravieţuiesc la limita falimentului personal, se prea poate să fi ajuns un semi-paradis.