Promiscuitati literare - Vladimir Nabokov

Volodya, lumină a vieţii mele, văpaie a viscerelor mele. Al meu supliciu, al meu suflet. Vo-lo-dya: vârful limbii execută o mişcare în trei timpi, coborând pe vălul palatin ca să atingă, la trei, dinţii. Vo. Lo. Dya. Dimineaţa era Vova, pur şi simplu Vova, se ridica din pat şi-mi zâmbea cu blândeţe, un maiou alb pe el, doar atât, iar eu aveam gura plină de gustul lui, căci îl răsfăţasem toată noaptea. Era domnul Volodya la şcoală, printre elevi, când ne învăţa să dezlegăm misterele matematicii. Şi era domnul Nabokov în împrejurările oficiale. Dar în braţele mele era întotdeauna Vova, primul meu bărbat, primul meu motiv să cred în fericire. Avea pielea mătăsoasă şi privirea blândă, avea coapse puternice şi păr cârlionţat pe piept, negru tăciune. Mă înfrigura cu atingeri fierbinţi, mă topea cu privirea lui severă dacă-i ieşeam din voie. Zbuciumat şi cu capul în nori, nepăsător la observaţiile profesorilor şi rugăminţile mamei, când Volodya mă aşeza în genunchi deveneam un înger ascultător şi-i îndeplineam orice poftă. Copile, îmi spunea, tu şi cu mine suntem făcuţi să murim împreună. Îi dăruiam trupul şi mintea mea, nu trebuia decât să le ceară. Mă răsfăţa cu pătrăţele de ciocolată şi atingeri ocrotitoare iar eu, copleşit de atenţia lui, începeam să râd şi să dansez. Îmi spunea că sunt un băieţel prea nebun pentru lumea asta. Ceilalţi ne invidiau şi voiau să distrugă iubirea noastră, motiv pentru care trebuia să o ţinem ascunsă. La cincisprezece ani, un duşman pe care să-l urăşti cu pasiune e tot ce-ţi trebuie. Vova era biblia mea, puteam recita pe îndelete fiecare centimetru al corpului lui. Şi era cuţitul meu, numai el avea dreptul să mă privească şi să mă atingă.

Volodya trăia înconjurat de umbre. Nu trebuia decât să apară în faţa ochilor mei şi orice alt obiect îşi pierdea strălucirea. Apartamentul lui părea desprins dintr-un film mut, în care personajele - întotdeauna doar noi, el şi eu - n-au nimic de spus din simplul motiv că vorbele înseamnă prea puţin. Singura excepţie o făceam atunci când mă ruga să-i cânt sau îmi recita poezii. Speram că înţelege din inflexiunile vocii mele cât de mult îl iubesc. Mi-era teamă să i-o mărturisesc, credeam că numai adolescenţii fac asta şi eu nu puteam fi un simplu adolescent. Voiam să fiu mai mult pentru el, voiam să fie mândru de mine şi să mă considere egalul lui. I-am spus mamei că sunt îndrăgostit, însă ea n-a ştiut să asculte. Trăieşte-ţi copilăria, mi-a spus, nu ţi-o irosi pe iubire, altfel ai să regreţi toată viaţa. Mamă, vreau să sufăr din dragoste, să nu mă pot gândi la nimic altceva, să nu mănânc şi să nu dorm nopţile, vreau să am tenul palid şi umbre negre sub ochi. Mamă, tu n-ai cum să înţelegi pentru că nu l-ai văzut, aş fi vrut să-i spun. Te-ai răzgândi dacă l-ai vedea pe Vova, pe bărbatul meu. Dar şi ea făcea parte din tagma duşmanilor noştri, a celor care, obsedaţi de principii şi verticalitate morală, nu doreau decât să ne vadă înfrânţi. Numai Vova înţelegea pentru că numai el simţea aşa cum simţeam eu, căci iubirea nu se poate explica prin cuvinte, nu e nimic raţional în ea, şi nici nu poate fi măsurată precum banii, puterea sau gloria, şi tocmai de aceea le întrece pe toate. Mă cuibăream la pieptul lui Vova pentru a-mi ascunde lacrimile, iar el mi le ştergea cu dosul palmei şi-mi spunea că ochii mei sunt frumoşi ca două albăstrele stropite cu rouă.

A venit vara şi am plecat împreună la mare. Călătoream incognito, el îmbrăcat într-un costum de catifea, cu mănuşi şi joben, eu într-o rochiţă roz, fardat discret, cu o perucă blondă pe cap. El era Humbert, eu eram Lolita. Trebuia să-i spun tăticule şi să nu-i ies din cuvânt. Doamna din compartimentul de tren l-a felicitat că are o fetiţă aşa de cuminte, iar el i-a mulţumit galant şi m-a luat în braţe. M-a aşezat pe genunchi şi-am simţit cât e de fericit. Când am ajuns în camera de hotel a scos hainele de pe mine cu mişcări domoale, de parcă aş fi fost o păpuşă din porţelan, m-a ridicat cu tandreţe la piept şi m-a întins pe pat. Am ajuns pe plajă tocmai când soarele dispărea între ape. Plaja era doar a noastră şi ne-am lungit pe nisip, eu deasupra lui. Raze roşcate i se pierdeau prin barbă, licăriri de foc îi dansau în ochi. Lolita, lumină a vieţii mele, mi-a spus, şi eu am chicotit. Lolita, văpaie a viscerelor mele, mi-a gâfâit încet în ureche. Nu pot uita aceste cuvinte, au rămas întipărite pe trupul meu şi nu le pot şterge, cum nu pot să-mi şterg din amintire acel apus trandafiriu şi glasul limpede al mării. Sărută-mă, domnule Nabokov. Ia-mă în braţe ca să pot să dispar, Volodya. Strânge-mă cât să leşin şi să nu mai ştiu nimic, Vova.

Însă eram doar un copil şi uitam repede. Momentele de extaz erau despărţite de pauze moarte în care nu ştiam cine sunt şi ce vreau. Mă supăram pe cei din jurul meu, căci numai ei se făceau vinovaţi, ei îl obligau pe Vova să stea departe de mine. Deveneam arţăgos şi încăpăţânat, refuzam să le răspund profesorilor în timpul orelor, mă încăieram cu colegii pe holul şcolii, iar acasă, când mama, biata mamă, încerca să se apropie de mine pentru a înţelege ce se întâmplă, eu o respingeam cu cuvinte grele. Mă agăţam de ura faţă de ei ca de o soluţie salvatoare. Identitatea mea se concentra în jurul acestui sentiment, în jurul durerii.

În curtea şcolii, privindu-i pe băieţii ce jucau mingea, m-am întrebat cum e să fii dorit de alţi ochi. Naivitatea lor înduioşătoare îmi provoca milă, însă trupurile lor încordate ca nişte arcuri, gata în orice clipă să răbufnească, îmi stârneau admiraţia. Erau pentru mine un nou mister, o altă redută pe care aş fi putut să o cuceresc. N-a fost decât un sărut în grădiniţa din spatele şcolii, însă a fost suficient pentru a şti că l-am trădat pe Volodya şi că nu mai pot să repar nimic. M-am plimbat pe străzi până seara târziu, convins că n-o să fiu în stare să mint, că Volodya va simţi duhoarea trădării. N-am dormit toată noaptea, chinuit de monştri cu priviri reci şi atingeri usturătoare. A doua zi i-am spus mamei că nu mă simt bine şi ea a hotărât că sunt prea slăbit pentru a merge la şcoală. Mi-a făcut frecţie cu spirt ca să-mi scadă febra şi supă de pui ca să-mi treacă frigurile. Mă simţeam din ce în ce mai rău, aşa încât spre după-amiază a chemat medicul. Soneria de la intrare m-a trezit din toropeala febrei. Am auzit paşii grăbiţi ai mamei pe hol, zgomotul înfundat al uşii de la intrare, iar apoi glasul aproape şoptit al unui străin. Mama s-a grăbit să-l invite în casă şi i-a luat haina.

A apărut în uşă şi mi-a zâmbit. Era mai elegant ca oricând, în pantaloni şi vestă negre, iar pe dedesubt purta o cămaşă albă cu butoni argintii pe care era ştanţată litera L. Aşezat pe marginea patului, şi-a trecut mâna prin părul meu, apoi s-a aplecat asupra mea şi m-a sărutat pe frunte. E fierbinte, a spus încet, o constatare pe care o adresa atât mamei, care ne privea încremenită în dreptul uşii, cât şi propriilor lui gânduri. Braţul îi tremura pe pieptul meu. Nu reuşeam să-i zâmbesc de teamă că orice mişcare a feţei m-ar putea trăda. Respiraţia lui se aşternea în valuri reci pe chipul meu. Am început să tremur. M-a privit câteva secunde, suficient pentru a înţelege totul, după care s-a ridicat şi s-a întors spre mama pentru a oferi câteva explicaţii pe un ton rezonabil şi pentru a-şi cere scuze. Mama l-a întrebat dacă vrea o cafea, apoi i-a spus că medicul trebuie să ajungă dintr-o clipă în alta. Au mai schimbat câteva replici, apoi el şi-a luat haina şi i-a sărutat mâna ca un bărbat de modă veche. Mama a zâmbit, uşor stânjenită, şi l-a condus pe domnul profesor, mulţumindu-i de vizită. Mă bucur să aflu cât de mult ţineţi la el, i-a spus înainte să închidă uşa.

Am ştiut că absenţa lui nu va fi temporară. Cu toate astea, la sfârşitul fiecărei zile regăseam aceeaşi dureroasă concluzie. O lume nepăsătoare îl înghiţise şi nu aveam să-l mai văd niciodată. Treptat, o parte din mine a început să-l dispreţuiască pentru laşitatea de care dăduse dovadă renunţând atât de uşor la iubirea noastră. Viaţa a încetat să mai fie o descoperire şi a devenit o căutare febrilă. L-am căutat în puterea altor braţe şi în voluptatea altor săruturi, în momente de extaz şi abisuri, încercând mereu să recompun acel chip, să retrăiesc acele atingeri. N-am încetat niciodată să sper că undeva, într-o zi, când vremurile vor fi mai bune, ne vom regăsi. Pentru că între mine şi Vova a fost dragoste de la prima vedere şi până la ultima, fără încetare.