Promiscuitati literare - Roberto Bolaño

Scriitorul se deghizează în detectiv şi coboară în stradă. Un nou personaj se conturează în mintea lui, un personaj pe care nu-l cunoaşte, dar al cărui glas îl aude: la început un freamăt surd, un geamăt înăbuşit de durere, apoi o tânguire stăruitoare şi, în cele din urmă, un urlet. Îl va bântui până când istoria sa - o istorie a particularului şi a efemerului, o istorie care nu interesează şi n-ar trebui să intereseze pe nimeni - va fi aşternută pe hârtie. Scriitorul ştie de pe-acum că va fi o povestire incompletă, căci spre deosebire de viaţa reală, un text nu poate fi dus până la capăt. La un moment dat trebuie să pună punct, oricât de arbitrar şi de nefiresc ar părea. Şi va fi o poveste eşuată, în măsura în care ficţiunea nu-şi propune să desluşească mistere, ci să le adâncească. Simţurile îi sunt atenuate - înţelege şi nu înţelege că e început de octombrie, vede şi nu vede lumina palidă a felinarelor, aude şi nu aude lătratul câinilor ce pândesc în tufişuri. Străzi abandonate sub ropotul ploii, trotuare înnegrite, inundate de umbre, ar putea fi Barcelona sau Bruxelles, ar putea fi orice alt oraş, însă e Bucureştiul. Stafiile se adună în dreptul geamurilor şi-l privesc fără să clipească, însă el nu face deocamdată nimic, stă la colţul străzii şi aşteaptă un semn. Încă nu a decis încotro să se îndrepte. O minte raţională ar concluziona că nu se mai poate salva nimic. Scriitorul detectiv e însă de altă părere. Se poate recupera ceva atâta vreme cât există un timp trecut şi cineva care să povestească ce s-a întâmplat sau, mai bine zis, ce-şi aduce aminte. Cât va mai continua acest calvar pe care cei din jurul meu îl numesc viaţă? Pentru el, ficţiunea e ceva mai mult decât un exerciţiu de transpunere a lumii reale într-o formă coerentă, simplificată. E o posibilitate - poate singura? - de-a merge mai departe.
 
Într-o cameră de la subsolul unei cădiri de pe Batiştei, cu pereţi scorojiţi şi perdele îngălbenite, două uniforme îşi beau cafeaua de la sfârşitul turei. Primele ore ale dimineţii ţiuie ca nişte baloane umplute cu aer fierbinte, gata să se spargă, sau poate nu e decât o halucinaţie după o noapte grea. Şefului n-o să-i convină dacă află cu ce ne pierdem vremea, spune una dintre uniforme. Lui nu-i convine niciodată nimic, aşa că nu mai contează. Medicul legist intră în cameră, pune raportul pe masă fără să-i privească, apoi bolboroseşte ceva şi iese. Amicul e dat peste cap rău de tot. Cred şi eu, s-a făcut cinci dimineaţa şi încă n-a ajuns în pat. În două ore începe din nou programul. Una dintre uniforme ia raportul de pe masă şi se uită prin el cu gesturile unuia care răsfoieşte o revistă în sala de aşteptare a unui cabinet stomatologic. Avea douăzeci şi şapte de ani şi a fost înjunghiat de douăzeci şi şapte de ori, îi spune celeilalte uniforme. Crezi că ucigaşul a premeditat chestia asta sau e doar o simplă coincidenţă? Cu ochii pe jumătate închişi, cealaltă uniformă se mulţumeşte să ridice din umeri. Coincidenţă e doar faptul că ai observat tu acest lucru.
 
Îmi spune că nu-i nevoie să mă dezbrac. O va face el. Are mâinile reci, cu degete descărnate, închircite ca nişte gheare, şi unghii lungi, încovoiate. Pielea-i e acoperită de pete albicioase. Îmi scoate hainele cu mişcări lente şi le aranjează pe marginea patului, ca într-un ritual ştiut doar de el, iar când termină se trage doi paşi înapoi şi mă examinează. Mă tem de un eventual diagnostic. Pare mulţumit, iar asta îmi dă un strop de curaj. Bine-aţi venit în Paradis, vă rugăm să colectaţi toate obiectele de uz personal şi să coborâţi pe peron. Îşi descheie cureaua şi pantalonii îi cad în vine. Trag aer în piept, încerc să mă relaxez pentru că vreau să iasă bine, poate chiar să mă simt bine, căci tipul nu arată rău deloc. Scoate aparatul de fotografiat din geantă şi-l îndreaptă spre mine. Nu privi în cadru, îmi spune. Aş vrea să mă pot preface că sunt singur şi, chiar mai mult, aş vrea să cred că nu mai exist. Încerc să nu mă gândesc la nimic, însă e ridicol. Nu aşa, se răsteşte. Lasă teatrul, lasă femeia din tine să se mişte în voie. Sfârcurile se întăresc de frig. Pupilele se măresc şi pielea se strânge. Ai nişte pectorali superbi, aş putea să termin în secunda asta, îmi spune. Nu e nimic ciudat în faptul că pot să comand o erecţie. Trebuie doar să-mi imaginez că sunt pătruns dintr-o singură mişcare.
 
Interviurile nu aduc nicio informaţie în plus pentru că fiecare martor cunoaşte un alt adevăr şi crede că numai acel adevăr are sens. Dar când încerci să pui mărturiile lor cap la cap realizezi că nu se poate ajunge la nicio concluzie. Orice detaliu în plus nu face decât să complice şi mai mult lucrurile. Familia plânge, dar ce altceva ar putea să facă? Prietenii sunt bulversaţi, nu-şi găsesc cuvintele deşi ar vrea să împărtăşească măcar o istorioară. Unii dintre ei realizează pentru prima oară că îi aşteaptă aceeaşi soartă, că la un moment dat vor deveni doar un cumul de amintiri incerte, alunecoase ca nişte moluşte. Şi, ca întotdeauna, vecinii nu se bagă. Nici umbrele nu mai spun nimic; au fost spălate. Cu ochii în gol şi gura întredeschisă - respiră greu, ar trebui să vadă un doctor - scriitorul ezită. Sau poate nu ezită deloc, poate e prea sigur şi tocmai această siguranţă distruge povestea, năruind misterul. Un posibil necrolog îi vine în minte. I-a plăcut sexul pentru că îi plăceau oamenii şi trăirile lor spontane. Cartierul ăsta e perfect pentru crimă. Luminile din geamuri se sting treptat şi noaptea din jurul lui se adânceşte. Venele de sub străzi pompează lături, rahat şi gunoaie. Clădirile s-au afundat în pământ. De-a lungul trotuarelor s-au căscat leziuni, în mijlocul intersecţiilor pustii s-au format inflamaţii. Scriitorul îşi imaginează că e în faţa maşinii de scris şi că bate cu pumnul în masă.
 
Odată cu detectivul Bolaño intră în cameră şi frigul de-afară. Uniformele îşi schimbă culoarea şi amuţesc. În privirea lor se poate citi uimire amestecată cu teamă; dar şi un strop de dispreţ, suficient cât să le salveze respectul de sine. Bolaño îşi târăşte picioarele până în dreptul mesei şi una dintre uniforme se ridică pentru a-i oferi locul însă el, cu privirea absorbită de fragmentele mutilate din fotografii, nu bagă de seamă. Chipul victimei îi pare cunoscut. Alungă acest gând, îşi spune că nu poate fi decât o iluzie. Există o oareşice disperare în felul în care homosexualii îşi trăiesc viaţa. Nu trebuie decât să-i priveşti ca să înţelegi acest lucru. Cum îl cheamă? Niciodată nu-i priveşte în ochi pentru că nu vrea să-i sperie. Una dintre uniforme îi spune că victima nu a fost identificată încă. Sunt obosiţi şi înfriguraţi, nu vor decât să ajungă acasă şi să se prefacă, măcar pentru câteva ore, că ar putea să uite.
 
Nu-mi dau seama dacă duhoarea din cameră e a lui sau a mea. Braţele astea nu pot fi braţele mele. Dacă stau nemişcat durerea-i mai mică. Mereu copleşit de teamă, mereu asaltat de griji. Prea anxios, prea sensibil. E ceva incredibil, dar ce anume, faptul că doar un perete mă desparte de lumea de dincolo şi doar o oră de cel ce-am fost înainte. Îmi stă în puterea minţii, aş putea să dau timpul înapoi, dar n-am învăţat cum să controlez mosorul pe care se înfăşoară secundele. Un val alburiu se apropie de marginea ferestrei, ameninţă să intre în cameră şi să mă înghită. În dreapta mea, o umbră caraghioasă îşi face de lucru.
 
Raportul medicului legist bifează toate clişeele. Ar trebui să-l rescrie, poate e mai bine chiar să renunţe la el. Nu se poate desprinde nicio concluzie. Însă tocmai asta-l provoacă, faptul că edificarea întârzie şi atunci uniformele sunt nevoite să iasă în stradă, să vâneze indicii banale şi martori tăcuţi, dar mai ales să caute arma crimei, pe care scriitorul nu s-a hotărât dacă să o aducă la suprafaţă - o altă complicaţie inutilă? - sau să o facă pierdută. Personajul are nevoie de o motivaţie pentru ca povestea să fie credibilă, dar asta nu înseamnă că motivaţia trebuie să aibă sens. Aşa cum se întâmplă şi în lumea reală, unele personaje nu sunt pe deplin conştiente de angrenajul mental ce le ghidează, ci acţionează dintr-un impuls de moment pe care nu-l pot formula în cuvinte. Heroina e o pălărie prea veche, un accesoriu demodat care nu se potriveşte deloc cu tonul acestei istorioare. Cocaina şi-a pierdut orice urmă de credibilitate. Însă anti-depresivele sunt promiţătoare; somniferele şi mai bune. Nu ca armă a crimei, ci în loc de conjunctură.
 
Detectivul Bolaño nu e impresionat de fotografii. Sentimentalismul e un lux pe care nu şi-l permite. Nemişcat în mijlocul camerei de hotel, îşi repetă mantra. Să-şi păstreze calmul. Să găsească indicii. Un obiect nu e doar un obiect şi un om e întotdeauna mai mult decât pare. Orânduieşte secvenţele de-a lungul unui fir narativ, întocmai ca un editor de film, însă povestea pe care-o construieşte din bucăţi disparate nu va fi niciodată proiectată pe un ecran, ci redactată, cu greşeli de ortografie şi ştersături, în limbajul complicat, contradictoriu, de multe ori lipsit de sens, al aparatului birocratic. Îi sună telefonul. Vocea de la capătul celălalt al firului îl anunţă că au identificat victima. Cum îl cheamă? întreabă. Se încăpăţânează să folosească timpul prezent şi nici măcar nu ştie de ce. Vocea-i răspunde pe un ton rece. Însă numele pe care-l aude, şi pe care apoi îl rosteşte în camera de hotel, ca şi cum l-ar îndemna pe cel în cauză să se ridice în picioare şi să se prezinte, acest nume nu-i spune nimic. Pune telefonul înapoi în buzunar, caută cheia de la maşină şi, înainte de a părăsi camera, stinge lumina.