Câte flori sunt pe pământ (I)

Iarba deasă şi mare se pleca făcând loc tălpilor goale să treacă. Se ridica apoi, răspândind un miros dulce de vară. Coada şoricelului, mohor, albăstrele, coada calului, traista ciobanului, pătlagină, cicoare, troscot. Toate se scuturau de picăturile de rouă şi reveneau la viaţă, rămânând să se uite după lemnul vechi şi înnegrit de vreme, care venea în urma picioruşelor. Rămâneau apoi scăldate în razele timide ale soarelui care se lupta să-i ia locul surorii lui, după o noapte în care strălucise mai frumos ca niciodată. Cele două picioruşe călcau greu, obosite de mers. Sub cheagurile de sânge, sub negreala adunată de pe drum se întrezărea însă albul lor de altădată. Nu era vreme de odihnă, deşi se împleticeau în mers. Iarba le cuprinse apoi până la glezne, lăsând să se vadă doar fusta de pânză ţesută în casă, roasă de mizerie şi ruptă de vreme. Când, într-un final, ieşi din hăţişul de salcâmi, fetiţa căzu frântă de durere. Crucea pe care o trăgea după ea se lăsă liniştită pe spate şi aşteptă cuminte cu faţa în sus, să fie înălţată. Copila privi mâinile şi bluza ce a fost cândva albastră cu flori mici roşii, acum toată agăţată de crengile salcâmilor. Scuipă pe degete ca să-şi aline durerea provocată de spini. Rupse o mână de iarbă, îşi frecă tălpile, apoi urcă spre picioare, şi cu o altă legătură de iarbă, se şterse pe mâini. Cu dosul palmei, ca oamenii mari după o zi de lucru, şterse fruntea mică de sudoare. Legă apoi părul, ca floarea de tei, strâns în coadă. Ochii ei mici şi verzi înghiţiră două lacrimi şi căutau acum crucea ce era încă o dată cât ea. O apucă cu ambele mâini, trecu braţul roată peste lemnul plin de aşchii şi începu să o mişte, continuându-şi drumul. Se opri, o săltă cu genunchiul şi o sprijini ca să o prindă mai bine, şi trase cu putere de ea, dând iarba mare la o parte. Era senin afară, iar soarele nu se arătase rău de dimineaţă. Se lăsa cuprins în braţele norilor. Era iulie, dar luna lui cuptor nu-şi intrase pe deplin în drepturi.

Fetiţa îşi şterse din nou ostenită fruntea şi lăsă crucea să se prăvălească în dreapta ei. Se întinse apoi lângă ea şi închise ochii. O cuprinsese oboseala, deşi nu îşi terminase treaba. Câteva furnici încurcate de picioruşele fetei o muşcară. Întinse mâna să aline senzaţia de durere, apoi pipăi lemnul crucii, ca să vadă dacă e acolo. Faţa nu mai era în bătaia soarelui şi deschise ochii speriată. Nu era nimeni, doar un norişor. Se ridică, sprijinindu-şi palmele de pământ, şi se uită în jur. Văzu pentru prima dată crucile din cimitir. Erau acoperite de frunzele plantelor care îşi căutau loc spre lumină şi se agăţau de orice ca să prindă binecuvântarea cerului. Cimitirul era verde, deşi totul sub el era putred. Mormintele erau învelite cu buruiană, iar lumânările rămase nici nu se mai vedeau. Fetiţa se apropie de o movilă de pământ proaspătă. Rupse câteva fire de iarbă de pe ea, apoi se întoarse şi trase crucea mai aproape, spre răsărit. Se aşeză în genunchi şi începu să sape cu mâinile pământul reavăn. Se ridică apoi şi măsură cu picioruşul groapa făcută. Îi era până la pulpă. Mai scormoni un pic şi apoi înfipse crucea. Trase cât putu cu picioarele pământul înapoi şi călcă uşor peste el. Când lemnul a fost stabil, strânse pământul cu mâinile şi îl mângâie uşor. Se ridică, făcu o cruce, sărută lemnul, întoarse spatele şi plecă. Soarele o urmărea de după lemnul neşlefuit unde stătea scris strâmb, cu litere de o şchioapă MAMA.


Polixenia deschise ochii trişti şi căută cu ei glasul. Îşi şterse năsucul şi rămase cu ochii căscaţi în gol. Acum era singură. Avea şapte ani şi era pregătită să se descurce cu toate de prin gospodărie. Asta dacă nu se întoarce el şi... Gândul o făcu să tresară. Coborî din pat şi merse la găleata cu apă. Îşi potoli setea şi ieşi în pragul casei. Se va descurca singură. Dar cu ce să înceapă? Poate cu ceva de mâncare. Stomacul o anunţase brutal că este gol. Uitase când mâncase ultima dată. De parcă ar fi avut timp de aşa ceva. Se întoarse în casă. Căută în dulapul albastru, în spatele blidelor, o oală cu flori roşii, o scoase şi o aşeză pe masă. Potrivi o strachină şi puse un boţ de brânză rămas de când lumea. Rupse o bucată de pâine tare, îşi făcu o cruce şi începu să mănânce. Mesteca uşor, iar gândurile îi erau departe. La vite, ce o să vândă, ce o să lase, la vecini, cui o să-i ceară ajutorul, cine o va ajuta, la casă, să cheme pe cineva de alt an să o grijească, la el. Unde o fi el dus, şi dacă vine ea ce o să facă? Se opri purtată de întrebare. Ce o să facă dacă vine el? Trebuie să cheme pe cineva să îi pună la uşă încuietori, un lacăt, să aibă grijă să stea câinele în tindă. O să mai ia un dulău. Da, asta trebuie să facă acum, să aibă grijă să îşi încuie uşile, deşi niciodată ele nu au fost zăvorâte. Termină de mâncat şi strânse cu grijă masa săracă. Luă o găletuşă şi porni la fântână. Se va opri la moş Vasile şi-l va ruga să vină el să tocmească uşile şi geamurile. Soarele scăpăta ultimele raze. Se va lăsa întunericul cât de curând. Noaptea îi va aduce iarăşi vise, vedenii, şi o să revadă, o să retrăiască iar şi iar tot ce a simţit în aceea noapte.

Luna lumina odaia mică, iar colţurile în care nu ajungea erau scoase din umbră la iveală de lampa dosită după scaun. Polixenia nu vroia ca nimeni să vadă că îi este teamă la ea acasă. Auzi cum Leu se foia prin tindă căutându-şi locul ca să poată sta mai bine de pază. Era prima seară în casa ei după ce rămase singurică. Îşi tot spunea asta în gând. Cu ochii deschişi încerca să îşi amintească tot, şi astfel să-i treacă, să poată merge mai departe.
"Mama îmi cânta, iar eu încercam să închid ochii. O vedeam printre gene cum se mişcă subţirică, aranjând casa gata de noapte. Punea străchinile la scurs şi domolea focul. Cânta lin să mă adoarmă. Înveleşte mămăliga să fie caldă pentru când o veni tata. Îşi dă basmaua jos. Ce păr de aur are, cât e de frumoasă în faţa oglinzii când îşi desface părul din spic.
Viorica îşi lăsă pieptenele adânc în păr şi trase uşor. Îşi privi fata pe care somnul o purta în braţele sale. Se aşeză şi îşi scoase bluza. Carnea ei moale şi albă se ivi de sub ţesătură. Îşi privi în oglindă vânătăile de pe spate şi braţe. Atinse uşor sânii care o dureau ca de moarte. Îşi trase cămaşa de noapte ruşinată de durerea sa şi scoase fusta. Pulpele erau galbene spre albastru-negre. Întinse cămaşa de noapte şi se aşeză lângă îngerul ei. Se închină în gând ca noaptea să fie scurtă. Făcu o cruce deasupra fetei, apoi una ei, îşi sărută copilul şi se culcă. Auzi uşa de la tindă, într-un târziu, dată cu putere de perete. Tresări. Coborî din pat şi o înveli pe Polixenia. Aprinse lampa în timp ce bărbatul ei încerca împleticit să scape de cizme.
- Bună seara.
- Bună seara, omule! răspunse Viorica vocii gâjâite de băutură. Să-ţi pui ceva de mâncare?
- Da... încercă să-i răspundă Ion în timp ce îşi dezbrăca ilicul. Dă-te-ncoace, ce ai?...
- Iete colea mămăliguţă, borş cu fasole şi ouă cu jumări.
- Bun, bun...

Sfioasă, femeia îi aşeză masa. Nu ridică privirea. Îi era teamă să nu-l supere. Când l-a luat era flăcău mândru şi gospodar în sat. Nici ea nu era de lăsat. A avut zestre frumoasă şi era întrebată de flăcăi. În sat nuntă mare de sâmbătă până luni. Ion aşa era pâinea Celui de Sus. Cu vorbe dulci o dezmierda. Se lăuda în sat că femeie ca a lui nu mai are nimenea. O ţinea numai pe braţe, iar amândoi se îndemnau la lucru, dar şi la horă. Nu-şi intrau unul în sufletul celuilalt şi se sfătuiau la toate înainte să înceapă. Apoi, el s-a schimbat. Într-o toamnă după culesul la vie şi după moartea lu' frati'su, s-a dus la cârciuma din sat. A venit acasă ameţit. Viorica nu i-a zis nimic. Au mâncat amândoi şi s-au culcat. A doua zi a îndrăznit să-i spună că pentru binele copilului pe care ea îl poartă, ar fi bine să nu mai bea. Că nu e bine, că banii îs buni puşi deoparte, că aşa nu se face casă. Ion nu a zis nimic. Când a venit seara din sat însă, era atât de beat încât a bătut-o, iar a doua zi când i-a văzut vânătăile nu-şi mai aducea aminte nimic. Apoi, ele au continuat şi puţine au fost nopţile de linişte. A sperat Viorica, a tras nădejde că odată cu venirea Polixeniei bărbatul ei va fi iar bărbat, se va opri, dar nu a fost să fie aşa. Făptura nou venită nu l-a înduioşat.

Viorica stătea în picioare lângă masă. Ion înfuleca lacom.
- Ai zis ceva?
- Nu, zise cu glasul stins femeia.
- Ai zis ceva?!! Ce ai zis??!!!
- N-am zis măi omule nimic...

Pe jumătate adormit bărbatul încerca să mănânce. Cât intra în gură, cât dădea pe el. Nu mai ştia şi nici nu avea să vadă a doua zi când nevasta lui strângea totul şi îi pregătea ţoale noi. O sărută ruşinat de durea ei şi îşi urma treaba prin ogradă sau la câmp. Viorica era la dulap, încercând să mai scoată ceva de mâncare. Auzi cum strachina era trântită pe masă, dar nu apucă să se întoarcă. O mână era în părul ei, împingându-i capul în dulap.
- Da' ce, credeai că mă laşi să mor de foame şi tu ascunzi mâncarea. Lasă că el e prost şi nu ştie. Aşa zici, ha?
- Ioane, Ioane, stai că mă doare, nu am zis nimic omule, ce ai? Îţi scoteam nişte carne să-ţi mai dau şi brânză de oaie că merge.
- Da, aha. O întoarse dintr-o zvâcnitură şi o lovi cu sete în stomac cu pumnul. Femeia se aplecă de durere şi căzu la picioarele lui. O izbi cu piciorul în dulap şi se întoarse la masă. Luă oala cu borş şi o turnă în cap, apoi o azvârli în ea.
- Na, să mănânci tu, să te saturi cu neamul tău.