De ce roman şi nu altceva, de pildă o colecţie de eseuri publicate anterior în reviste de prestigiu? În primul rând pentru că Beckett, ca manifestare a omului în chip de operă literară, îşi propune să exploreze tematici ce nu necesită neapărat un răspuns. El e interesat de aspecte camuflate sub ţesătura existenţei de zi cu zi, pe care le întrevedem rar şi faţă de care nu ştim cum să reacţionăm. În al doilea rând, o colecţie de texte implică o evidentă sfârtecare a operei, în acest caz a lui Beckett, şi mi-e teamă că trupul lui n-ar rezista unui asemenea tratament stilistic.
Revenind la epigraf, îl întrevăd destul de clar în mijlocul paginii, cu litere cursive, pe cinci sau şase rânduri, urmat de numele autorului. Care autor? Nu sunt sigur. În orice caz, respectivul epigraf nu reprezintă o cheie de interpretare, un avertisment menit să ghideze lectura, ci o simplă ipoteză de lucru doar pe jumătate acceptată de editor. În ceea ce priveşte notele de subsol, acestea par a îndeplini un rol subversiv: îl întrerup pe cititor exact când acesta începe să prindă ideea, instaurând astfel o stare de confuzie propice dezintegrării textului.
Mă întreb însă ce fel de roman ar fi Beckett. Oameni obişnuiţi în împrejurări obişnuite? Nimic nu e imposibil. Cred totuşi că Beckett ar putea fi un bildungsroman structurat în două părţi, ca un pod ce uneşte două ţărmuri. Pe malul stâng, cum priveşti în sensul de curgere al apei, s-ar situa copilăria şi adolescenţa, iar pe cel drept s-ar întinde viaţa de pe urmă. Însă aceasta nu ar fi decât imaginea de ansamblu pentru că, în practică, firul narativ ar executa salturi de o parte şi de alta a râului, luminând când un colţ de stradă al primilor ani de viaţă, când o intersecţie semaforizată din zona aglomerată a maturităţii eroului.
Pentru o redare fidelă, funcţia dialogului ar trebui regândită. Acesta nu ar mai desemna o conversaţie între două persoane distincte, de exemplu Beckett şi cu mine în jurul acestei mese, într-o discuţie aprinsă despre starea de fapt a societăţii franceze, ci un monolog interior pe mai multe voci, cum ar fi o reflecţie încrâncenată asupra propriilor valori umane. Stilul ar fi prin excelenţă simetric, însă destul de încurcat în propria simetrie, ca un model ce se ramifică şi multiplică în acelaşi timp, fără să ştie exact unde vrea să ajungă. Pe măsură ce înaintăm în text, cuvintele ar deveni mai bizare, iar frazele s-ar complica şi ele. Astfel, ultimele trei capitole din Beckett - 81, 82 şi respectiv 83 - ar constitui, de fapt, o singură frază, ceea ce înseamnă că sfârşitul capitolelor 81 şi 82 ar fi marcat prin puncte de suspensie.
Sunt cât se poate de sigur de tot ce-am spus până acum. Dar de aici înainte mă voi lansa în speculaţii. Motivaţia este simplă: nu-l cunosc la perfecţiune pe Beckett şi, sincer să fiu, nici nu-mi doresc aşa ceva pentru că ar însemna să nu mai am timp pentru mine. Nu că Beckett n-ar fi un roman complet, nici nu-mi trece prin cap să sugerez asta. Ci pentru că din când în când îi pierd firul. Se întâmplă uneori să-mi zboare mintea în altă parte, fără ca totuşi să mă opresc din lectură. De cele mai multe ori continui, deşi sunt doar pe jumătate convins că voi înţelege din context. De pildă, îl aud pe Beckett pomenind un nume şi-mi dau seama că ar trebui să cunosc deja acest personaj. Dar eu habar n-am cine e şi când a apărut în cadru. Mi se pare inutil să-mi întrerup tovarăşul în aceste momente, tocmai când el s-a lansat într-o nouă povestire în care, şi mai bizar, străinul cu pricina nu joacă decât un rol secundar.
E o adevărată nebunie să-l asculţi pe Beckett, după cum probabil ai ajuns să constaţi şi tu. Poveştile lui o iau pe căi ocolite, converg pentru ca apoi să scindeze, înaintează cu spor, se răzgândesc şi revin cu detalii în plus. Uneori apar obiecte pe care nu ţi le-ai fi imaginat niciodată, atunci şi acolo. Te întrebi dacă nu cumva Beckett abuzează de anumite licenţe poetice. Dar nu, el chiar spune totul, aşa cum îşi aminteşte, concis şi exact, foarte sigur pe sine, chiar dacă uneori mintea-l păcăleşte. Nu poţi fi sigur dacă l-a citit pe Joyce la cincisprezece sau la şaptesprezece ani, nu mai mult decât poate fi sigur chiar Beckett, iar el alternează între aceste două variante după cum îi dictează dispoziţia. Ce vreau să spun e că nu poţi avea încredere în Beckett, cel puţin nu mai mult decât în orice alt om pregătit să-ţi împărtăşească întreaga lui poveste.
Ca să mă înţelegi mai bine: Beckett e o persoană care încetează să existe atunci când nu e ascultat sau măcar privit de un martor. El e, dacă vrei, copacul din mijlocul pădurii: nu înfloreşte, nu se usucă şi nu cade atât timp cât nu e nimeni acolo să admire floarea, să miroasă frunza, să frângă vreascul şi, în cele din urmă, să ridice toporul.
Deşi îşi va găsi loc în topul vânzărilor, Beckett nu va ieşi pe piaţă şi în format electronic. Asta pentru că ţine la propria lui reprezentare fizică. Cred că editurile ar face bine să scoată doar ediţii cartonate din Beckett, dintr-acelea cu coperţi groase, fundal sobru şi litere argintate. Altfel nu s-ar vinde. Nu mai trebuie sa menţionez ca textul va fi precedat de o prefaţă stufoasă care va contribui cu spor la mult preţuita greutate totală, dar şi de un tabel cronologic al vieţii autorului sau, altfel spus, un rezumat al romanului, din moment ce scriitorul şi oratoriul lui s-ar suprapune perfect, îmbrăţişaţi în aşa fel încât atunci când îi priveşti dintr-o parte nu mai poţi distinge originalul, pe Beckett-omul, de copia sa fidelă, Beckett-cartea.
Cine l-ar citi pe Beckett, te întrebi, nu fără o doză sănătoasă de ironie. Într-adevăr, nu l-ar citi nimeni. Şi asta nu pentru că tagma celor interesaţi de literatură ar fi intrat la apă, cum spun pesimiştii. Cuvântul scris nu şi-a găsit sfârşitul. Nu încă. Ci pentru că, la cele peste opt sute de pagini şi nu mai puţin de nouăzeci de kile, Beckett e prea complicat, prea greoi. Din fericire, încă mai găsim utilizare unor astfel de lucruri. Ne putem folosi de Beckett pentru a împiedica fereastra sa se trântească din cauza curentului. Sau pe post de decor, ca şi cum l-am uita întâmplător lângă budă. La nevoie, îl putem ridica pe Beckett şi arunca dramatic într-un perete dacă ne enervează consortul. Putem să-l luăm cu noi la un concert şi să ne suim pe el, ca să vedem mai bine. Sau îi putem obliga pe copii să-l citească atunci când ne ies din cuvânt sau ne înjură. Sunt sigur ca Beckett ne-ar asista cu bucurie în oricare dintre aceste probleme.
Dacă totuşi îl vei citi, nu te aştepta sa găseşti un punct culminant şi un deznodământ. Nu vei avea parte decât de o serie de învolburări urmate de edificări modeste, care în loc să clarifice nu fac decât să pună paie pe foc. Ţie, în calitate de cititor anonim, îţi va reveni misiunea deloc uşoară de a face câţiva paşi în spate pentru a privi suita de edificări în ansamblul ei. Numai aşa te vei putea dezmetici: de la distanţă. Şi numai aşa vei putea înţelege ce aplicabilitate practică a avut lectura.
Samuel Beckett, Paris, aprilie, 1979. foto de Richard Avedon
© The Richard Avedon Foundation.