Astăzi am plecat spre Vinales. Având în faţă 9 ore de stat în autobuze şi vreo 40 minute de aşteptat în staţia din Havana, eram pregătiţi pentru o zi destul de obositoare, dar nicio clipă nu m-am gândit că o să fie în halul asta de groaznică. Ziua cea mai greu de suportat de până acum din Cuba şi ultima de acest fel, sper, din care statul înţepeniţi pe un scaun timp de 9 ore a fost partea cea mai uşoară.
Nu ştiu ce anume din ce am mâncat sau băut ieri nu a fost pe placul stomacurilor noastre, dar cu siguranţă ceva sau mai multe lucruri le-au deranjat pe amândouă, şi pe al meu şi pe al lui Şerban. Sigur masa de seară nu ne-a priit, pentru că, neînţelegând prea bine meniul, am comandat din greşeală numai feluri de mâncare prăjite. De asta mi-am dat seamă chiar aseară, în timp ce mâncăm, dar cu toate astea, nu ne-am oprit niciunul. Poate s-a adăugat şi nuca de cocos de pe plajă, ori partea cu romul, ori partea cu pulpa fructului pe care n-am putut să o terminăm, ori amândouă. Ori poate cei de la restaurant, supăraţi că le-am ocupat masa, ne-au pus ceva în mâncare. Deşi puţin probabil, însă nu imposibil.
Nu ştim cu exactitate cauza, dar cert e că spre dimineaţă s-a dezlănţuit iadul. Întâi în stomacul meu. Apoi în cel al lui Şerban. Iar la 6:30 a trebuit să mâncăm micul dejun. Deşi nu aveam poftă de nimic, a trebuit să mâncăm totuşi ceva. Având în vedere că gazda nu ne pregătise încă fructele, am putut renunţa la ele, însă iaurtul era deja în pahare, aşa că am băut o parte din el. Apoi am rugat-o să ne dea ouă fierte, însă n-am ştiut să-i spun la timp să fie tari şi au ieşit moi. Sigur nu trebuia să le mâncăm, dar totuşi am făcut-o. Cred că am mai adăugat o mică bombă în stomac. Pentru drum ne-am făcut nişte sandwichuri cu brânză. În caz că ne va răzbi cumva, în mod miraculos, foamea şi ce aveam deja pregătit nu ne va ajunge.
Ei bine, nu ne-au trebuit nici unele, nici altele. Pentru că tot drumul am fost între agonie şi multă agonie, din păcate fără urmă de extaz. Eram atât de slăbiţi, încât fără să vrem cădeam într-un somn fără vise şi fără odihnă, din care ne trezeam buimăciţi. Şi, cum starea de rău persista să ne dea târcoale, ne chinuiam să adormim la loc. Cred că speram că la următoarea trezire ne vom simţi mai bine. Din păcate, n-am avut noroc să fie aşa. La un moment dat autobuzul a oprit într-o parcare pentru o pauză de 10 minute. Ne-am chinuit să ne dăm şi noi jos. Parcă eram doi moşnegi aşa cum ne ţineam de scaune şi apoi unul de celălalt, străduindu-ne să nu ne prăbuşim. Nu ne trebuia nimic, nu vroiam decât să ne putem întoarce în autobuz şi să plecăm odată mai departe. Şi să ajungem mai repede la destinaţie. Orice destinaţie. Numai să se termine drumul asta fără de sfârşit.
După o perioadă nedefinită, în care timpul părea că se dilatase în loc să se contracte aşa cum ne-am fi dorit noi, am ajuns la Havana. Aici mai aveam un mic hop de trecut pentru că biletele noastre ne aduceau doar până la Havana. Pentru a ajunge la Vinales trebuia să cumpărăm alte bilete, dacă mai existau locuri. Ca lucrurile să fie şi mai potrivnice, în faţa biroului de unde trebuia să cumpărăm biletele se formase deja o coadă. Iar biroul era gol. Şi a continuat să fie gol o perioadă de timp mult prea lungă pentru nervii mei. Într-un final cineva a ocupat scaunul acela gol şi coada a început să se mişte. Şi, deşi majoritatea celor dinaintea noastră mergeau în aceeaşi direcţie, am reuşit să primim şi noi 2 locuri. Acum rămânea doar de văzut dacă mai putem rezista încă 3 ore.
Incredibil, dar am reuşit! Am rezistat toate cele 3 ore fără alte incidente, dar şi fără să ieşim din starea aceea de letargie somnambulică. Din fericire, gazda ne aştepta în staţia de autobuz, iar casa era la doar două străzi distanţă. Camera era micuţă, iar baia şi mai mică, cu o chiuvetă minusculă înghesuită într-un colţ, dar ce mai conta? Acum aveam măcar un loc în care să ne prăbuşim. Iar eu chiar m-am prăbuşit. Şerban începuse să se simtă mai bine, dar eu eram sfârşită. Cu ultimele puteri mi-am făcut un duş în speranţa că mă voi simţi mai bine, iar apoi m-am târât în pat.
Am rugat gazdele să ne facă un orez fiert, simplu şi un ceai de mentă. În plus ne-au mai fiert şi mentă proaspătă şi ne-au dat să bem zeamă. După ce am reuşit să mănânc şi să beau puţin, m-am simţit un pic mai vie. Aşa am reuşit să fac doi paşi până pe terasă şi să ne aşezăm în balansoare ca să luăm puţin aer. Acolo ne-au găsit doi nemţi în vârstă care s-au dovedit a fi vecini cu noi de cameră. Erau şi ei veniţi pentru două săptămâni în Cuba, ceea ce mi s-a părut nemaipomenit pentru vârsta lor, până când ne-au zis că înainte de a veni în Cuba mai fuseseră alte două săptămâni şi în Costa Rica. Extraordinar! Unii oameni sunt foarte rezistenţi. Eu însă nu mă număr printre ei, după cum a dovedit ziua de azi.
