Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Cu bicicletele prin Vinjales (Cuba - ziua a 9-a)


Delia Mestecăneanu, cu fotografii de Şerban Mestecăneanu

02.03.2015
meste.ro, ianuarie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

În noaptea care a trecut, în lungile momente de insomnie, am ajuns la concluzia că din punct de vedere al ţânţarilor, dimensiunea unei camere e prea puţin importantă. Ce contează este cine se află în acea cameră în momentul când ei, ţânţarii, decid să-şi facă rondul. De exemplu, noi stăm într-o cameră foarte mică. Şi totuşi, în ea au reuşit să încapă destui ţânţari cât să mă facă să stau trează aproape toată noaptea. Dar din fericire ziua a luat locul nopţii şi am putut evada de la masa zburătoarelor zumzăitoare.

Iar bucuria a fost şi mai mare atunci când m-am dat jos din pat şi mi-am dat seama că tot răul din ziua precedentă a fost şters cu buretele de miraculoasa zeamă de mentă. Şi aveam de ce să mă bucur, pentru că ne aştepta o experienţă nouă. Am închiriat biciclete. Şi, spre deosebire de acum 3 ani în China, nu-mi mai este frică de aceste mijloace locomotoare. Ba între timp chiar am achiziţionat şi eu unul. Aşa că am avut ocazia să fac ceva progrese la acest capitol. Iar acum, cu stomacul refăcut, am plecat mult mai încrezătoare la drum.


Am pornit cu soarele strălucind peste munţişorii carstici ce ne înconjurau la tot pasul, asemănători cu cei văzuţi în Yangshuo, China. Cei de aici se numesc mogotes, căpiţe de fân, şi parcă sunt mai grăsunei decât cei din China. Sunt plini de vegetaţie şi înconjuraţi de văi plate presărate de palmieri. Iubesc palmierii. Aşa cum stau înalţi şi maiestuoşi, simpli dar impunători, mai presus decât tot ce-i înconjoară. Iar frunzele lor late foşnesc melodios în bătaia vântului.

Am ales să mergem mai întâi să vedem o mogotă cioplită, deşi mai degrabă ciuntită ar fi cuvântul potrivit, pe care Castro a cerut să fie încastrată o pictură murală reprezentând omul socialist. Era mare, colorată şi neatrăgătoare şi avea un restaurant la poalele ei. Numai că dacă din întâmplare te răzbea foamea sau setea şi vroiai să ajungi la restaurant, trebuia să plăteşti 3$ intrarea în complex. Dacă vroiai să vezi doar pictura, puteai s-o faci cu mult înainte să ajungi la ea.


După ce ne-am potolit curiozitatea, am trecut mai departe şi am apucat pe un drum de pământ roşu ce ducea spre un Mirador, un loc cu privelişte deosebită. După puţin timp l-am găsit. Pe un deluşor se înălţa o căsuţă, iar în spatele ei era ridicat un mic foişor de paie deasupra unor fotolii sculptate în piatră. De acolo se deschidea o mică vale străjuită de mogote.


Cel care avea în grijă micuţa proprietate, un cubanez cu ochi albaştri, ne-a spus că ne poate duce la o peşteră din apropiere, Cueva del Silencio, Peştera tăcerii. Pentru că fără ghid nu putem pătrunde prea adânc şi în niciun caz nu putem ajunge până în capăt unde se află un lac în care putem înota dacă vrem. Propunerea lui ne-a atras, aşa că am pornit la drum. Imediat ce am plecat ne-a arătat un cal legat de un tufiş şi ne-a întrebat dacă ne place să călărim, iar Şerban a zis că mie da, aşa că a luat şi calul cu el. Calul nu avea decât o funie, dar pe drum, trecând pe lângă nişte case, s-a oprit la una din ele şi a luat un căpăstru, iar puţin mai încolo de la alta a luat o şa. Şi iată calul gata! Atunci s-a întors spre mine şi mi-a spus chica, treci pe cal! Şi m-am urcat. Şi aşa, eu pe cal şi ei pe lângă, am continuat să mergem spre peşteră.

Drumul nu era marcat şi nici prea bine bătătorit, probabil n-am fi fost în stare să găsim peştera dacă ne-am fi aventurat de capul nostru. La început mergeam în câmp deschis, puţin deal, puţină vale, puţin trap. Apoi am început să mergem printre tufişuri, copaci, iarbă înaltă şi ţepoasă. Trebuia să fiu atentă la tot pasul că altfel calul mi-ar fi lovit capul de crengi sau picioarele de copaci sau el ar fi călcat în picioare răsadurile de fasole. La un moment dat m-a pus să cobor, a legat calul şi am continuat toţi trei pe jos. Şi am început să urcăm. Cărarea abia se distingea prin hăţişul de arbori şi tufişuri ce-ţi tăiau calea. Nu după mult timp drumul a devenit şi mai abrupt şi a trebuit să ne folosim şi mâinile că să înaintăm. Când în final am ajuns la peşteră eram zgâriată pe mâini şi pe picioare. Nu mă pregătisem pentru explorări prin junglă, ci pentru căldură, aşa că eram îmbrăcată în pantaloni scurţi şi maiou.


Intrarea în peşteră părea desprinsă din Indiana Jones. Câteva trunchiuri erau aruncate peste o mică prăpastie şi dacă păşeai cu grijă aveai noroc şi intrai în peşteră. Mai departe drumul era îngust, se cobora pe o scară de lemn şi abia apoi se lărgea. De acolo însă, cele câteva raze răzleţe de soare ce reuşiseră să pătrundă până acolo ne părăseau şi trebuia să ne croim drum singuri, cu ajutorul lanternelor. Din loc în loc, din beznă se iveau diverse obstacole: bolovani, stânci joase, alte scări de lemn. De fiecare dată ghidul îmi dădea mâna şi mă ajuta. Şi bine făcea pentru că pe jos era pământ prăfos şi destul de alunecos. După ce mă ajuta pe mine, mă lăsa o clipă singură şi-l lumina pe Şerban ca să se asigure că trece şi el cu bine. În acele momente, rămasă singură în întuneric, mă simţeam foarte straniu. Aveam senzaţia că mi-am pierdut toate simţurile. Parcă nu mai simţeam nici pământul pe care stăteam. Nu eram sigură dacă stau pe ceva sau plutesc. Din fericire, clipele de imponderabilitate erau scurte şi lumina revenea din nou lângă mine.


Într-un final, încet încet, am reuşit să ajungem în capăt unde am dat peste lacul subteran. Se vedea doar începutul, restul îşi săpase drum printre pereţii de piatră. Ghidul ne-a spus că putem să înotam, aşa că Şerban s-a aventurat cu una din lanterne pusă pe cap. La început apa era mică pentru că mergeai pe un trunchi de copac doborât, dar apoi nu mai atingeai fundul. Ghidul m-a îndemnat şi pe mine, dar înotatul într-o apă unde nu văd nici sub mine nici pe lângă mine nu se numără printre sporturile mele preferate. Şerban s-a întors din aventura acvatica fără peripeţii şi am ieşit teferi şi nevătămaţi din nou la lumină.


Ne-am despărţit de ghid şi de căluţul lui ascultător şi ne-am continuat drumul cu bicicletele, până când am simţit nevoia să ne adăpostim undeva de soarele dogoritor. Şi cu ocazia asta să ne luăm şi frugalul prânz ce-l căram după noi. Era compus din bananele şi biscuiţii săraţi ce fuseseră destinaţi drumului cu autocarul, dar rămăseseră neatinşi. Singurul loc pe care l-am găsit în zona lipsită de popasuri turistice a fost foişorul din curtea unei casa particular în devenire. Proprietatea era mare, cu tot felul de sculpturi din lemn şi piatră răspândite peste tot, cu alei de piatră ce şerpuiau printre lămâi înalţi şi tufe de cafea. Una din cărări ducea către un lac verzui şi o zonă cu mese peste care se întindea o încrengătură de lemne ce adăpostea două dormitoare. Fiecare avea câte un pat, ferestre fără geamuri şi nu aveau uşi. Baia era în curs de construcţie jos pe pământ.


După ce ne-am odihnit şi răcorit, am plecat mai departe să găsim un lac despre care auzisem că s-ar afla nu departe de orăşel. Într-adevăr nu era departe, poate dacă mergeai cu maşina. Cu bicicleta însă era ceva de mers. Şi nu prea era drum drept, era cu multe suişuri şi coborâşuri. De coborâşuri nu mă plângeam, dar cu suişurile aveam ceva probleme. Nu ajunsesem aşa departe cu antrenamentele mele. Până la urmă am izbutit să găsim şi lacul, care se dezvăluia dintr-o dată după o mică pădurice. În faţa lacului se întindea o zonă aridă şi nisipoasă, ce se transforma într-un sol clisos pe marginea apei. Lacul era imens şi agitat, cu câteva bărcuţe sparte şi ruginite legate la ţărm. Am stat o vreme acolo, fiecare în câte o bărcuţă, aveam din nou nevoie de puţină odihnă. Am fost singuri până la un moment dat când au mai apărut două cupluri, care însă veniseră cu maşinile.

La întoarcere, picioarele mele au refuzat să mai pedaleze pe dealuri şi a trebuit să mă dau jos şi să împing bicicleta de câteva ori. Deşi eram obosită, iar şaua nu fusese prea blândă cu mine, eram mândră că am reuşit să parcurgem în acea zi 30 km.







Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Madeira, insula magică (5), Eduard Ţone
Sageata Madeira, insula magică (4), Eduard Ţone (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Madeira, insula magică (3), Eduard Ţone
Sageata Madeira, insula magică (2), Eduard Ţone (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Madeira, insula magică (1), Eduard Ţone (3.0/5 - 2 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata În căutarea fericirii (Jurnal de călătorie în jurul lumii)


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer