Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Un cigar, Señor? (Cuba - ziua a 10-a)


Delia Mestecăneanu, cu fotografii de Şerban Mestecăneanu

09.03.2015
meste.ro, ianuarie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Cubanezul care ne-a închiriat bicicletele cu o zi în urmă a fost mirat să audă că le mai vrem încă o zi. Se aştepta probabil să fim doborâţi după o zi pe două roţi, dar noi am hotărât să nu ne dăm bătuţi. Deşi, după ce am plecat din nou la drum am început să mă întreb dacă a fost decizia cea mai înţeleaptă. Palmele îmi erau puţin umflate şi sensibile la atingere, mai ales la atingerea ghidoanelor tari şi dure. Iar eu cred că am exagerat cu o zi înainte cu strângerea lor, nefiind prea încrezătoare în frânele acestei antichităţi ruginite. Iar şaua mi s-a părut mult mai tare decât în ziua precedentă. Dar tot am plecat.


Am pornit mai întâi în căutarea unei plantaţii de tutun, având în vedere că ne aflam în zona în care se cultivă cel mai bun tutun din lume. Nu era chiar uşor de găsit, nici semnalizată în vreun fel, dar întrebând din loc în loc, am reuşit să-i dăm de urmă. Când am ajuns ne-a luat în primire un cubanez foarte drăguţ care nu vorbea engleză, dar ne-a vorbit foarte rar şi clar, încât chiar dacă nu sunt fan telenovele, am reuşit să înţeleg cam 90% din ce spunea. Şi am aflat multe lucruri interesante.

Aici în Vinales, datorită pământului roşu, se plantează doar seminţe de tutun negru. Aceste seminţe se acoperă cu fân şi se lasă să crească. Când au apărut plăntuţele, se selectează cele mai bune din ele şi se replantează pe un câmp mai mare. După ce plantele ajung la maturitate, se culeg frunzele şi se pun la uscat. Am aflat că din aceeaşi plantă se fac toate mărcile de trabuc. Eu credeam că sunt seminţe diferite. Dar nu, diferenţa o constituie poziţionarea frunzelor pe tulpină. Astfel primul rând de frunze de la pământ nu se foloseşte pentru trabucurile din comerţ. Pentru că nu sunt bune. El zicea că se aruncă. Dar probabil că din ele se fac trabucurile pe care le fumează localnicii. Pentru că aproape fiecare cubanez pe care l-am văzut prin părţile astea avea câte un trabuc în colţul gurii, mai ales cei în vârstă. Revenind la frunzele noastre, al doilea rând de frunze e cel mai suav şi se foloseşte pentru Romeo şi Julieta. Al treilea rând este mai tare şi e pentru Montecristo, iar ultimul, cel care primeşte cel mai mult soare, este cel mai tare şi e pentru Cohiba. Celelalte mărci de trabuc existente, Partagas şi altele, sunt obţinute din amestecuri între diverse tipuri de frunze şi diferite proporţii.


După ce frunzele sunt uscate, ţăranii sunt obligaţi să dea partea leului. Pentru că terenurile sunt în proprietatea statului, ţăranii au doar dreptul să le cultive. Iar când e momentul împărţelii, statul ia 90% din producţie, iar ţăranii rămân cu un amărât de 10%, pe care nu au voie să-l vândă în mod oficial cu etichetă şi marcă. Aşa că ei îşi păstrează un amestec de frunze şi fac un melanj.

Frunzele preluate de către stat sunt supuse la fermentare chimică, industrială şi trabucurile astfel obţinute sunt bune de folosit timp de 10-12 ani. Ţăranii în schimb folosesc fermentat ecologic, iar trabucurile produse de ei sunt bune doar 3-4 ani. Mai întâi se fierbe apa cu frunze de lămâie, coji de ananas, miere şi parcă mai era ceva, dar n-am reţinut chiar tot. Amestecul obţinut se stropeşte peste frunzele de tutun care apoi se strâng în baloturi de 1 metru cub şi se împachetează în frunze de palmier. După ce frunzele sunt înmuiate şi aromate, se trece la fabricarea trabucurilor. Şi aici există diferenţe între ţărani şi stat. Ţăranii scot din fiecare frunză nervura centrală, pentru că ea conţine cea mai multă nicotină, statul în schimb scoate doar jumătate din nervură. Din această cauza trabucurile cumpărate de pe plantaţie pot fi trase în piept, pe când cele din magazin nu pot fi.

Când a ajuns cu povestea la partea astea ne-a zis că în timp ce el ne arată cum se împachetează un trabuc, noi trebuie să fumăm unul. Şi astfel am mai aflat ceva nou şi anume că pentru a avea un gust mai bun, e bine să înmoi trabucul în miere, rom sau altceva, în funcţie de preferinţe. Nouă ni l-a înmuiat în miere şi a fost delicios. Apoi a venit momentul afacerilor. Vrem să cumpărăm trabucuri? Vrem, ce să facem! După aşa o prezentare frumoasă, chiar dacă înainte nu eram siguri, el a avut puterea să ne convingă. Aşa că după ce am negociat puţin, am cumpărat un pachet de 20 de trabucuri.

După ce am plecat, eu am început bineînţeles să mă întreb dacă nu cumva ne-a păcălit, dacă ne-a dat trabucuri bune sau ca cele vândute pe stradă. Aşa că ne-am propus să mergem după-amiază să cumpărăm un trabuc de la magazinul specializat din oraş ca să facem diferenţa.


Am plecat apoi mai departe în căutarea altei peşteri de care auzisem că ar fi în zonă, Cueva del Indio, Peştera Indianului. Am găsit-o foarte uşor, pentru că era chiar la drumul principal. Era şi semnalizată, avea parcare, restaurant şi vreo 3 cubanezi îmbrăcaţi în indieni care se jucau cu focul pe lângă nişte corturi de indieni. Nimic din toate astea nu sugera aventura trăită cu o zi înainte, dar ne-am gândit totuşi să intrăm. Chiar la intrare am dat peste un grup organizat venit cu autocarul, care ne-a încetinit mult explorarea peşterii. Mai ales datorită faptului că o parte din explorare se făcea cu barca. Şi fiind atât de multă lume şi bărci puţine, am trebuit să stăm vreo jumătate de oră la coadă până am reuşit să punem şi noi piciorul într-o barcă. Am dat şi peste doi români în grupul respectiv, grup ce se formase în Mexic. Un băiat ce stătea în Mexic la studii şi o fată ce era în trecere pe acolo.


Peştera era luminată electric şi mult mai mare decât cea din ziua precedentă. Plimbarea cu barcă se făcea pe un canal destul de lat încât să încapă două bărci una pe lângă altă, fiecare cu câte 12 pasageri. În timpul plimbării, cârmuitorul bărcii cu motor oferea şi servicii de ghid, dezvăluindu-ne cu ajutorul unui fascicul luminos diverse forme de pe stalactitele neregulate. Un şarpe, un crocodil, un profil de indian. La final barca te scotea afară, în altă parte decât pe unde intrasem, pe sub nişte liane ce-ţi dădeau senzaţia de pădure tropicală. Acolo era o altă parcare, în care autocarele îşi aşteptau cuminţi pasagerii. Bicicletele noastre însă nu aveau cum să vină singure până acolo, aşa că a trebuit să ne întoarcem în prima parcare să le luăm.


După ce ne-am luat în primire bicicletele încinse de soare, am plecat mai departe să explorăm zona. Ţinutul era frumos, cu dealuri şi văi, mogotes şi palmieri. Era frumos de privit, dar greu de pedalat cu atâtea dealuri. Şi eram chiar în mijlocul zilei, când soarele era cel mai arzător. Aşa că am hotărât să ne retragem undeva la umbră pentru o vreme. Dar unde? Tânjeam după un foişor cum avusesem parte în ziua precedentă, dar ieşisem din zona turistică şi nu mai găseam niciun loc unde să ne putem opri. Am redus standardele. Acum nu-mi mai doream un foişor, vroiam măcar un petec de iarbă care să se afle la umbră şi într-un loc cu privelişte. Şerban îmi propunea să ne oprim pe marginea drumului, dar eu refuzam să mă mulţumesc să stau într-un şanţ şi să mă uit la nişte tufişuri.


Aşa că am căutat ceva mai bun. Şi am căutat. Şi tot căutat. Deja nu mai puteam să urc dealurile pe bicicletă, trebuia să mă dau jos şi să o împing. La fiecare deal speram să găsesc ceea ce căutam. La un moment dat a trebuit să ne oprim puţin, pentru că aveam senzaţia că o să leşin. Eram obosită, însetată şi flămândă. Aşa că am zis, gata, la următorul deal ne oprim, fie ce-o fi. Şi până la urmă am avut noroc de un loc destul de bunicel. Aveam mogotes şi de pe-o parte şi de pe cealaltă a drumului şi bonus mai aveam şi un lac la picioarele noastre. Şi bineînţeles umbră. Dar eram totuşi pe marginea drumului şi toţi localnicii care treceau pe acolo se uitau lung la noi. Nişte copii ieşiţi de la şcoală chiar au râs între ei zicând ceva de genul "ce privelişte şi-au găsit să admire!". Pentru ei era ceva obişnuit. Pentru noi nu. Şi nu era obişnuită nici sania de lemn trasă de boi ce am văzut-o trecând pe şosea şi coborând în vale. Şi tot neobişnuit era şi numele satului în care poposisem, Republica de Chile.


Popasul ăsta ne-a ajutat să găsim resursele necesare ca să ne întoarcem în orăşel şi să predăm bicicletele vechi şi ponosite, dar încă funcţionale, ce ne-au mai purtat încă 30 de km şi astăzi. A fost o experienţă frumoasă şi din când în când palpitantă. Chiar dacă bicicleta lui Şerban frână cu un scârţâit îngrozitor care-ţi zgâria urechile, iar bicicleta mea avea schimbătoarele atât de ruginite încât în majoritatea timpului nu nimeream deloc viteza potrivită, iar amândouă aveau nişte şei tari că piatra.

Pe seară am decis să mâncăm în oraş, având în vedere că mâncarea gazdelor nu fusese prea grozavă. Din păcate, în oraş am nimerit într-un loc unde am mâncat şi mai prost. După aceea, în schimb, am dat de un bar unde 6 cubanezi cântau foarte vioi şi ne-am revenit acolo cu 2 Daiquiri, comparând trabucul luat din oraş cu cel de pe plantaţie. Şi ne-am liniştit. Pentru că cel de firma din oraş era mult mai înţepător şi aspru la limbă şi se trăgea greu din el. Aşa că ne-am dus la culcare liniştiţi că am cumpărat ce trebuia.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Madeira, insula magică (5), Eduard Ţone
Sageata Madeira, insula magică (4), Eduard Ţone (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Madeira, insula magică (3), Eduard Ţone
Sageata Madeira, insula magică (2), Eduard Ţone (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Madeira, insula magică (1), Eduard Ţone (3.0/5 - 2 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata În căutarea fericirii (Jurnal de călătorie în jurul lumii)


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer