Dragoste

Dragoste
 
Vor călca în picioare Franţa, Germania, apoi va muri toată Europa şi America se va sufoca în propria imensitate. vor trage de Rusia cu dinţii şi sânge va ţâşni din ea ca dintr-un gheizer şi va muri lată, palidă, pustie cum a fost şi Francisc va trage, va tot trage după el cohorte de oameni şi nu va veni când cred ei şi nici noi, se va sfârşi, va începe.
 
O bibliotecă în dezordine, câţiva morţi guralivi răscolind aşternuturi, ser fiziologic.
O lupă-creier distorsionează neputinţa.
E mare neputinţa aceasta, cam cât o girafă,
Moartea violentă a unui copil, fotografia morţii sale triumfă
În faţa melancoliei. Doar deznădejde mai scuip seara în chiuvetă şi gelatina ei îmi rămâne
Printre dinţi. Nu mă spăl. Mâine tot mă voi murdări.
 
Aşteptaţi să spun ceva, maldăr de haine, un soare care arde totul pe dinăuntru
Şi nu se mai poate opri. Nu voi spune.
Nimic despre cel lipsit de viziune interioară.
Voi încerca să mă lepăd. Mâine tot mă voi murdări
 
Tot aşteptaţi să spun ceva. Nu voi spune. Gogol, Cehov, Harms, Buzzati, Cortazar nu au spus.
De spus, spun părinţii pustiei, eu sunt un simplu locuitor,
Din nepăsare mor copii lângă noi, din nepăsare ne vindem infima inteligenţă, din nepăsare
Se distrug sate, munţi, destine şi cariere, din nepăsare nenorocim tot ce atingem, din depărtare
Nu e important. Mă trezesc cam târziu, nu beau cafea, ştiu, nu contează,
Mâine tot mă voi murdări.
 
"Avem de-a face în fond cu un fel atipic de a privi,
Îndeajuns cu atâtea observaţii,
Tot moartea e rana noastră, creierul nostru dureros, ceea ce iubim,
Ne zvârcolim cu credinţă în ipocrizie, ne milogim.", spune un autor
Pe care îl văd dimineaţa-n oglindă.
 
 
Dragoste
 
Când tata mi-a pus prima dată undiţa în mână
La o păstrăvărie credeam că e sport,
Când am ridicat peştele ăla din apă şi l-am văzut zvârcolindu-se
Şi tata m-a ajutat să-l ridic şi l-am văzut murind am zis că ceva nu e bine
Şi am urlat şi am urlat încontinuu.
Aveam 5 ani, apoi am avut 13 şi au ajuns şi în magazinele din vişeu păstrăvi vii
Şi am fost cu tata şi am cumpărat 2. Două săptămâni i-am ţinut în cadă
Şi le-am dat pâine uscată şi le-am pus acolo, în cadă, toate plantele din casă
Să le facă oxigen. Şi nimeni nu a mai făcut baie două săptămâni.
Apoi am plecat la şcoală şi când m-am întors nu mai erau, cada era curată
Şi am urmărit vreo lună dacă mănâncă cineva peşte, nu au mâncat, cred că i-au aruncat.
De la 5-6 ani îmi amintesc o imagine cu bunicul azvârlind un ciocan în fruntea unui taur tânăr
Şi el căzând la pământ. Am văzut câteva găini tăiate şi agonia corpurilor lor,
Ştiu că părinţii mei au crescut câţiva iepuri pe care îi iubeam nebuneşte
Şi la un moment dat au dispărut, am plâns şi de atunci nu a mai crescut nici un iepure pe la noi.
În 1999 eram un luptător de karate bunicel, credeam că e un sport,
Dar când într-o altercaţie am văzut primul braţ tăiat cu sabia şi primii obraji sparţi
Am încremenit. Am stat aşa, încremenit, vreo 60 de secunde, timp în care
Toţi colegii mei se luptau şi eu tremuram paralizat în uşa barului în faţa căruia
Colegii mei de sală erau călcaţi în picioare. Două priviri nu le pot uita:
Privirea şefului mafioţilor locali care ne înscenaseră totul şi care a trecut pe
Lângă mine, aflat la uşa de intrare, fără să îmi spargă falca, să îmi taie obrazul, să îmi rupă mâna,
Doar zâmbind. Şi privirea senpaiului meu, Bibu, care urcat pe o maşină împărţea picioare
Încercând să reducă afluenţa mafioţilor care ieşeau din bar pentru a acoperi retragerea.
O privire-reproş.
M-am căcat pe mine, asta e, oricât de puternic aş fi fost. Câţiva deja muriseră,
Aşa cum murise şi prietenul meu, Samsonul, legendă a vişeului,
Bătut cu bâte în cap la un raport de 20 la 1.
I-am căutat pe ucigaşii lui, dar majoritatea muriseră şi ei.
Eu, Cosmin Perţa, vin dintr-un astfel de oraş ucigaş. Ştiu să ucid,
Dar nu pot.

(în perioada 1 ianuarie 2015 - 31 martie 2015, curatorul acestei rubrici este poeta Anca Mizumschi)