O iubea? Erau doar prieteni?

Scriu această poveste pentru a treia oară. Este doar una dintre istoriile de amor la care am fost martoră de-a lungul anilor. Şi pentru că de câteva nopţi mă tot visez înapoi, acasă, în camera mea din adolescenţă, nu pot să nu scriu despre ei, Doamna Rapaport, Domnul Grigoriu. Le-o datorez mai ales acum când ea nu mai este. A dispărut în urmă cu doi ani deja. Deux ans deja... ca în melodia franţuzească.

Am nevoie de curaj să o rescriu pentru că prima oară când le-am pus povestea pe hârtie a ieşit frumos din degetele mele şi-acum... mă simt ca un dirijor care la premieră a fost aplaudat la scenă deschisă, cu cinci minute înainte de a începe a doua reprezentaţie. Cu Dumnezeu înainte...

Ita Rapaport. O femeie înaltă pe care nu o am în memorie decât cu părul alb, împletit într-o coadă lungă strânsă şi ea în coc. În mod cert, în tinereţea ei, a fost una dintre frumuseţile cochete care nu părăsesc casa fără pălărie, mânuşi şi evantaille. Locuia vis-a-vis de camera mea, într-o garsonieră construită după tipare interbelice. Avea o scară interioară cu trepte de ciment, ce păreau în permanenţă ude. Pe scrinul din camera ce îi servea şi drept dormitor şi drept cameră de zi avea câteva scoici ciudate, uriaşe, întoarse, cum nu mai văzusem decât la Tele Enciclopedia. De câte ori le vedeam, mă aşteptam să aud de undeva şi vocea lui Pittiş, gravă, explicând că demult, în urmă cu milioane de ani, aceste scoici erau vii, undeva pe fundul unei mări astăzi moarte. Mirosea într-un anume fel în casa Doamnei Rapaport. A levănţică? A nuc? A ierburi presate... Fuma ţigări Dacia, pe care le înfigea într-un portţigaret lung de vreo 10 centimetri. Era poliglotă... Cu tata vorbea în franceză şi germană – atunci când discutau lucruri pe care o altă vecină, zisă Nebuna, nu trebuia să le înţeleagă, de acolo de după perdeaua de unde pândea tot ce mişca în curte. Cu vecinii din faţă conversa în ruseşte... Mai târziu, când deprinsesem o boabă de engleză, se amuza să schimbe şi cu mine trei vorbe, numai aşa, de dragul exerciţiului şi ca să vadă cum am progresat. Îmi amintesc că printr-a întâia primară, îmi spunea că-s în anul întâi la litere... Nu prea înţelegeam eu de ce zâmbea tata, zâmbeam şi eu politicos...

Doamna Rapaport a fost coşmarul adolescenţei fratelui meu. Din bunătate, din amabilitate sau pentru că dorea să-l înveţe o lecţie, tata instalase o sonerie care putea fi acţionată doar din bucătăria bătrânei doamne şi suna direct în urechea adolescentului rebel şi zăbăuc, mai înclinat spre jocul de cărţi şi zaruri decât spre şcoală. Pentru a-şi câştiga libertatea, Sorin trebuia să îi facă mici favoruri doamnei. Să-i cumpere pâine, să-i aducă poşta, să-i ia ţigări sau să o ajute cu plasele pe scări. Cred că o ura sincer. La fel cum ura şi zgomotul turturelelor pe care doamna Rapaport le hrănea zilnic. Le punea pâine într-o tavă de fier pe care o trântea zgomotos, dimineaţa şi seara, pe acoperişul de deasupra scării de la intrare.

Asculta Europa Liberă. Uneori, în nopţile de vară, când ţinea deschisă uşa de la balcon, radioul ei cu lămpi se auzea clar până la poartă. Tata îi mai suna la uşă s-o roage să-l dea mai încet, şi-atunci se conforma fără prea multe discuţii. După ce Sorin a plecat în armată, i-am moştenit camera şi soneria şi vecinătatea cu pădurea de zgomote în care trăia Doamna Rapaport. "N-ai ceva pentru turturele?"... "N-aveţi ceva pentru pisic?"... "A venit poştaşul?" "Ai fost cumva la pâine astăzi?"... "Dacă găseşti pe undeva Dacia cartonate, îmi iei te rog un cartuş?" cam aşa decurgeau discuţiile noastre zilnice. Nu-mi plăceau pe atunci pisicile, eram proprietara unui Doberman şi le dispreţuiam pe fricoasele alea care una două se căţărau până în vârful unui par din gard şi de-acolo, de sus, începeau să se lingă liniştite, privind în jos inocente la bietul câine care se dădea de ceasul morţii, "cum, încă nu ai obosit să latri? ţ ţ ţ..." dar poşta doamnei mă interesa pentru că primea întotdeauna plicuri din străinătate cu timbre rare, uneori neştampilate... şi se pricepea să le dezlipească la abur, fără să le fileze... o minune...

Doctor Grigoriu. N-am ştiut niciodată care îi e numele mic. Mergea greu, se sprijinea într-un baston şi purta pălărie până şi vara. Îl vedeam de departe, venind agale spre curtea noastră. O vizita cam o dată la trei zile, uneori rămânea peste noapte. Ştiam când se întâmpla asta, nu pentru că i-aş fi spionat, ci pentru că bucătăria doamnei era într-un fel deasupra ferestrei mele şi toate zgomotele lor de "împreună, acasă" ajungeau până la mine. Un scaun târât pe gresie, o linguriţă scăpată pe jos cu zgomot, mirosul inconfundabil de cafea fiartă la ore târzii... papanaşii şi paprikaş-ul – probabil mâncărurile favorite ale doctorului, Europa Liberă, pâinea pentru porumbei...

Ani de zile - mai bine de 18, o dată la trei seri, Doctor Grigoriu înnopta la Doamna Rapaport. Îi vedeam uneori plecând la plimbare, ea întotdeauna cu protţigaretul şi cu o punguţă de plastic în mână.

Spre sfârşit, o maşină de-a comunităţii trecea zilnic să-i aducă de mâncare. Doctor Grigoriu, de-acum şi el mai puţin mobil decât înainte, venea mai rar. Mi-amintesc că rareori am stat de vorbă cu domnul doctor. O singură dată a ajuns prea devreme sau poate prea târziu. A sunat îndelung la uşa doamnei şi cum nimeni nu răspundea, a intrat în panică. Mi-a bătut discret în fereastră, să mă întrebe dacă nu am văzut-o ieşind. N-o văzusem. I-am oferit un scaun. Tremura, poate de nervi, poate de oboseală... "Mi-e teamă să nu i se fi întâmplat ceva..." "Haideţi, domnule doctor... n-avea ce să se întâmple!" vorbi tinereţea (inconştienţa) din mine. "Dumneata nu îţi închipui..."

L-am contemplat vreme de vreo 20 de minute, stând gârbovit pe scaun, în faţa uşii ei. O iubea? Erau doar prieteni? Păstraseră aparenţele atâţia ani, că doar atunci, examinându-i muşchii tremurânzi ai feţei, am înţeles că prietenia lor trebuie să fi fost odată o dragoste mare, altfel nu i-ar fi dat lacrimile impozantului doctor.

Doamna Rapaport a apărut după 20 de minute cât o eternitate. Ducea o plăsuţă cu mere. "M-ai speriat! Să nu mai dispari aşa... am crezut... cine ştie ce se putea întâmpla"... "Haide, dragă... lasă... Vrei un măr?"
Şi încă odată, Adam a dat bucuros Raiul....