Mezalianţa domniţei Ralù.

Timp de patru ani am fost prietena şi confidenta unei frumuseţi cu sânge albastru. Chiar dacă Domniţa Ralu nu purta numele de familie al nici unuia dintre cei ce au îndrăznit să-şi reafirme nobilitatea public, după '89, era de-ajuns să o priveşti o dată în ochi ca să-ţi dai seama.


Atunci când am cunoscut-o, Ralù era deja o viziune. Avea 14 ani, era una din acele blonde străvezii, cu părul lung până la mijloc, întotdeauna împletit într-o coadă lungă, cu ochi verzui-albăstrui şi o delicateţe înnăscută, întipărită în alura ei princiară. Nu a fost iubită de prea mulţi. Probabil pentru a-şi ascunde vulnerabilităţile interioare, adopta în cea mai mare parte a timpului o mină rece, care impunea distanţa. În cei 4 ani în care am avut privilegiul de a-i sta în preajmă, am privit-o maturizându-se, îndrăgostindu-se, gelozindu-se, visând, plângând amar, răsucindu-şi discret mărgelele lungi cu care nu ezita să se împodobească într-o perioadă în care ţintele erau considerate cool iar bocancii deveniseră o modă printre rockeriţe. Avea batiste brodate şi eşarfe fine, colorate discret. Mi-o amintesc îmbrăcată în verde şi întotdeauna mirosind bine, nu a vreun parfum franţuzesc ci a curat, a proaspăt...


Ralù adolescenta era atât de frumoasă pentru cei ce ştiau să o privească încât mi-am imaginat întotdeauna că o să dispară într-o bună zi, tocită de privirile celor ce după părerea mea ar fi trebuit să i se arunce la picioare. Citisem o povestioară despre o femeie admirată într-o vreme în care fotografiile erau de fapt replici miniaturale ale persoanei reale, prinse într-un soi de sferă de cristal. În povestea aceea femeia cea frumoasă a dispărut, pentru că prea mulţi o fotografiaseră şi rupseseră din ea, imagine cu imagine, întregul pe care de fapt îl reprezenta. În mintea mea, Ralù era în acelaşi pericol. Nu era doar o blondă frumoasă. Citea, era de o inteligenţă sclipitoare, scrisul ei era cu totul deosebit. Fiecare literă scrisă de Ralù părea caligrafiată cu grijă, când de fapt ea scria în grabă, să nu piardă ideile. Patru ani am respirat prin preajma ei, aşteptând să aibă vreme să întoarcă şi spre mine capul. Şi Ralù nu m-a dezamăgit, mi-a fost prietenă la bine şi la rău. Ne-am ştiut dragostele şi înfrângerile, aspiraţiile şi deznădejdile. Când şi-a tuns pletele cele aurii, am încercat să-i accept gestul şi în mintea mea l-am asociat cu vreun doliu ascuns, cu o clipă de deznădejde pe care nu mi-o împărtăşise. A apărut într-o zi, total schimbată: tunsă scurt, aproape băieţeşte. Chiar şi aşa. încă mi-o puteam imagina plutind pe holurile Branului, în lungi rochii de bal... neştiută regină de verde, oglindindu-se în lacuri îngheţate de cleştar de Veneţia.


Domniţa Ralù. Ea încă trăieşte, n-a murit. S-a îndepărtat de mine total, nu pentru că ne-am fi certat sau pentru că ar fi stricat ceva relaţia noastră din liceu. Am urmat facultăţi diferite. Ea s-a măritat, fără să-mi spună şi asta m-a nedumerit grozav. Ralù şi-a ales de soţ nu vreun diplomat, lângă care o vedeam zâmbind la recepţii elegante. Nu un poet, cum poate ar fi fost mai nimerit...Şi-a ales un bărbat pe care nu l-am cunoscut şi despre care nu pot vorbi. Ştiu doar că a nefericit-o grozav, că a târât-o într-un mariaj destrămat după foarte puţin timp.


Ne-am regăsit înainte de Crăciun, acum doi ani. Domniţa Ralù împărţea cu încă o familie un apartament din Rahova. Îşi păstrase o cămăruţă modestă în care se închidea seara şi unde abia îşi înghiţea lacrimile de dor. Ralù plângea de dorul fetiţei ei, cea născută nu cu mult timp în urmă, fetiţa pentru care încă se lupta cu fostul ei soţ. Fuma mult pe atunci. Se desprinsese de imaginea adolescentei din amintirea mea. La 27 de ani, Ralù visa o dragoste normală, lângă un bărbat care să o merite. Aştepta cu răbdare ca bărbatul pe care şi-l alesese a doua oară să fie doar al ei. Şi-n vremea asta, între dorul pentru fetiţă şi în aşteptarea acestui bărbat îşi nega cu putere orice nobleţe interioară, parcă încăpăţânându-se să rămână cu picioarele pe pământ... conştientă parcă, de faptul că în orice clipă îngerul albastru pe care îl ascundea sub hainele modeste s-ar fi putut ridica la cer, împotriva voinţei ei. Am stat pe covor şi ne-am povestit dragostele, ca atunci demult...
De ce nu m-ai chemat la nuntă?
Ei, eram conştientă că fac o mezalianţă.

Mezalianţă. Pentru prima oară, domniţa Ralù îşi admitea pe faţă rangul pe care eu i-l acordasem de prima dată când o văzusem în poarta liceului. Înainte să plec mi-a dat o fotografie. Pe spatele ei mi-a scris cu literele ei cele caligrafiate câteva cuvinte pe care le-am înghiţit cu amărăciune. Îmi spunea că în ciuda timpului nu mă uitase, chiar dacă între noi exista acum o prăpastie de aproape un deceniu. N-am mai văzut-o de-atunci. Dar încă păstrez într-un caiet fotografia Domniţei Ralù, cea din vechime. Fusese la fotograf cu puţin timp înainte să-şi taie părul. Pe spatele acelei fotografii scrisese versuri: "Şi-ai să mă uiţi, că prea departe şi prea pentru mult timp porneşti. Şi-am să te uit, că şi uitarea e scrisă-n legile omeneşti".


Nu te-am uitat, Ralù. Doar nu-mi mai răspunzi la telefon. Şi de fiecare dată când telefonul meu nu sună, de cealaltă parte a firului eşti tu.