Întemeierea metafizicii moravurilor. Critica raţiunii practice

Citiţi studiul introductiv al acestei cărţi.


Voi trece aici peste toate acţiunile, care sunt cunoscute ca fiind contrare datoriei, deşi într-o intenţie sau alta ele pot fi utile; căci în ceea ce priveşte aceste acţiuni nici nu se pune măcar problema, dacă au putut avea loc din datorie, întrucât ele se află chiar în contradicţie cu ea. Las la o parte de asemenea acţiunile, care sunt într-adevăr conforme datoriei, pentru care însă oamenii nu au nemijlocit nicio înclinaţie, dar pe care ei le săvârşesc totuşi, sub influenţa altei înclinaţii. Căci aici se poate distinge cu uşurinţă, dacă acţiunea conformă datoriei a fost realizată din datorie sau dintr-o intenţie egoistă. Mult mai greu se poate observa această distincţie, acolo unde acţiunea este conformă datoriei şi subiectul mai are în plus şi înclinaţie nemijlocită faţă de ea. De ex. este desigur conform datoriei, ca băcanul să nu îi ceară clientului său lipsit de experienţă preţuri exagerate, şi, acolo unde schimbul este mare, negustorul perspicace nici nu o face, ci menţine un preţ general fix pentru toată lumea, astfel încât şi un copil cumpără la el tot atât de bine, ca oricare altul. Toţi sunt serviţi deci onorabil; numai că aceasta nu este de departe suficient, pentru a crede, că negustorul a procedat din datorie şi din principii de loialitate; avantajul său a cerut-o; dacă în plus el a trebuit să mai aibă şi o înclinaţie nemijlocită faţă de clienţi, ca aproximativ din iubire să nu avantajeze pe niciunul faţă de altul în fixarea preţului, nu se poate însă presupune aici. Acţiunea nu a fost realizată aşadar nici din datorie, nici din înclinaţie nemijlocită, ci doar dintr-o intenţie egoistă.

Dimpotrivă întreţinerea vieţii sale, este datorie, şi în afară de aceasta, oricine are şi o înclinaţie nemijlocită de a o face. Dar de aceea grija adeseori temătoare, pe care majoritatea oamenilor o au, nu are totuşi nicio valoare internă şi maxima ei niciun conţinut moral. Ei îşi întreţin viaţa exact conform datoriei, dar nu din datorie. Dimpotrivă, dacă nenorociri şi o supărare fără speranţă au înăbuşit cu totul gustul faţă de viaţă; dacă nefericitul, cu un suflet tare, mai mult indignat de soarta lui decât umilit sau abătut, îşi doreşte moartea, dar totuşi îşi păstrează viaţa fără să o iubească, nu din înclinaţie sau teamă, ci din datorie; atunci maxima lui are un conţinut moral.

A fi binefăcător, atunci când poţi, este o datorie, şi pe lângă aceasta, există unele suflete într-atât de simpatetice încât, chiar şi fără un alt motiv al vanităţii sau al egoismului, află un amuzament intern în a răspândi satisfacţie în jurul lor şi care se pot delecta în a-i mulţumi pe alţii întrucât ea este opera lor. Eu însă afirm, că într-un astfel de caz, o acţiune ca aceasta, oricât de conformă datoriei, oricât de plăcută ar fi de asemenea ea, totuşi nu are o adevărată valoare morală, ci poate fi pusă alături de alte înclinaţii, de ex. înclinaţia faţă de onoare, care, din fericire când se întâmplă să coincidă cu ceea ce este de folos comun şi conform datoriei, prin urmare onorabil, merită laudă şi încurajare, dar nu o apreciere deosebită; căci maximei îi lipseşte conţinutul moral, şi anume de a realiza astfel de acţiuni nu din înclinaţie, ci din datorie. Să presupunem deci, că sufletul acelui filantrop ar fi întunecat de supărare personală, care şterge orice compătimire faţă de soarta altora, că încă ar dispune de facultatea, de a face bine altor nevoiaşi, dar că suferinţa altora nu l-ar mişca, pentru că el este suficient de ocupat cu a sa proprie, şi acum, când nicio înclinaţie nu îl mai incită, el s-ar smulge totuşi din această lipsă mortală de sensibilitate şi ar îndeplini acţiunea fără nicio înclinaţie, exclusiv din datorie, abia atunci ea va avea valoarea ei morală adevărată. Mai mult încă: dacă natura i-ar fi pus unuia sau altuia în general puţină simpatie în inimă, dacă el (de altfel un bărbat onest) ar avea un temperament rece şi indiferent faţă de suferinţele altora, poate pentru că el însuşi, înzestrat împotriva celor ale sale cu deosebitul dar al răbdării şi rezistenţei presupune, sau chiar cere acest lucru şi de la alţii; dacă natura nu l-ar fi făcut pe acest om (cu toate că el nu ar fi într-adevăr produsul ei cel mai rău) propriu-zis filantrop, nu ar mai afla în sine totuşi un izvor, pentru a-şi da sieşi o valoare cu mult superioară, decât ar putea fi aceea a unui temperament binefăcător? Desigur! tocmai aici apare valoarea caracterului, care este morală şi incomparabil suverană, anume de a face binele, nu din înclinaţie, ci din datorie.

Asigurarea propriei fericiri, este datorie (cel puţin indirect), căci lipsa de satisfacţie faţă de propria situaţie în mulţimea de griji şi în mijlocul unor trebuinţe nesatisfăcute ar putea duce cu uşurinţă la o mare tentaţie de încălcare a datoriilor. Dar şi fără a considera aici datoria, toţi oamenii au deja în ei înşişi cea mai puternică şi intimă înclinaţie spre fericire, pentru că tocmai în această idee de fericire se rezumă suma înclinaţiilor. Numai că prescripţia fericirii este de cele mai multe ori alcătuită astfel, încât prejudiciază grav unele înclinaţii şi totuşi omul nu îşi poate face niciun concept determinat şi sigur despre suma satisfacerii tuturor sub numele de fericire; de aceea nu este de mirare, că o singură înclinaţie determinată cu privire la ceea ce promite, şi la timpul, în care poate fi dobândită satisfacerea ei, poate să predomine o idee variabilă, şi omul, de ex. unul bolnav de gută, ar putea alege, să mănânce ceea ce îl desfată, ceea ce are gust bun, şi să sufere, atât cât poate, fiindcă după socoteala lui nu a pierdut nici cel puţin desfătarea clipei prezente pentru speranţa, probabil neîntemeiată, într-o fericire, care s-ar afla în sănătate. Dar şi în acest caz, dacă înclinaţia universală spre fericire nu ar determina voinţa lui, dacă sănătatea cel puţin pentru el, nu ar ocupa cu atâta necesitate un loc preponderent în evaluarea lui, rămâne totuşi şi aici, ca în toate celelalte cazuri, o lege, şi anume legea de a îşi promova fericirea, nu din înclinaţie, ci din datorie, şi abia atunci comportamentul lui ar avea o adevărată valoare morală.


Dacă unul dintre prietenii din cercul tău pe care de altfel îl îndrăgeşti s-ar gândi să ţi se justifice pentru o mărturisire falsă, invocând mai întâi prioritatea propriei fericiri conformă datoriei sfinte, după care ar enumera avantajele, pe care le-a dobândit astfel, ar evidenţia perspicacitatea, pe care a observat-o, spre a fi sigur contra oricărei descoperiri, chiar şi din însăşi partea ta, singurul căruia îşi dezvăluie secretul, numai ca să îl poată nega oricând; iar dacă ar pretinde apoi, cu toată seriozitatea, că a îndeplinit o adevărată datorie umană: tu sau i-ai râde în faţă, sau te-ai îndepărta de el cu aversiune, cu toate că atunci, când cineva şi-a îndreptat principiile doar spre propriul său avantaj, nu ai obiecta câtuşi de puţin contra acelei măsuri. Sau presupuneţi, că cineva vă recomandă drept gospodar un om, căruia i-aţi putea încredinţa orbeşte toate afacerile voastre, şi, pentru a vă insufla încredere, l-ar lăuda ca pe un om perspicace, care îşi înţelege de minune propriul său avantaj, de asemenea ca pe un om neobosit de activ, care în acel scop nu ar lăsa să îi scape nevalorificată nicio ocazie, şi în sfârşit, ca nu cumva să vă îngrijoreze din cauza egoismului său grosolan, l-ar lăuda, cât de corect înţelege să trăiască, cum îşi caută plăcerea, nu în strângerea banilor sau în excesul primitiv, ci în extinderea cunoştinţelor lui, într-un anturaj instructiv bine ales, chiar ca binefăcător al nevoiaşilor din bunurile sale, dar în privinţa mijloacelor (care îşi împrumută totuşi valoarea sau non-valoarea numai de la scop) nu ar sta pe gânduri, şi şi-ar însuşi bani şi bunuri străine, ca şi când ar fi ale sale, de îndată ce ştie că poate să o facă fără a fi descoperit şi fără a fi obstrucţionat: atunci aţi crede, că cel care îl recomandă îşi bate joc de voi, sau că şi-a pierdut minţile. - Atât de clar şi de precis sunt separate graniţele moralităţii şi ale iubirii de sine, încât nici ochiului celui mai comun nu îi poate scăpa distincţia, dacă ceva aparţine uneia sau alteia. Următoarele observaţii restrânse pot părea, ce-i drept, superflue, atunci când este vorba de un adevăr atât de evident, numai că ele servesc cel puţin să procure judecăţii raţiunii umane comune ceva mai multă claritate.

Mi-am făcut, de ex. o maximă, din a îmi spori bunurile prin toate mijloacele sigure. Acum eu am în mâinile mele un depozit, al cărui proprietar a murit şi nu a lăsat niciun înscris. Desigur că acesta este cazul maximei mele. Acum eu vreau numai să ştiu, dacă această maximă ar putea valora de asemenea ca lege practică universală. Eu o aplic aşadar cazului prezent şi întreb, dacă ar putea lua forma unei legi, prin urmare dacă aş putea să dau prin maxima mea totodată o astfel de lege: că este cazul ca oricine să respingă un depozit, a cărui predare nimeni nu i-o poate dovedi. Eu observ imediat, că un astfel de principiu, ca lege, s-ar nega pe sine, întrucât ar face, să nu mai existe niciun depozit. O lege practică, pe care eu o recunosc ca atare, trebuie să se califice în vederea unei legiferări universale; aceasta este o propoziţie identică şi aşadar clară prin sine însăşi. Eu spun aşadar: voinţa mea se află sub o lege practică, astfel încât eu nu pot să consider înclinaţia mea (de ex. în cazul de faţă lăcomia) drept temeiul ei determinant corespunzător unei legi practice universale; căci aceasta, departe de a trebui să fie potrivită unei legiferări universale, mai degrabă s-ar distruge pe ea însăşi în forma unei legi universale.

Fontenelle spune: În faţa unui nobil eu mă înclin, dar spiritul meu nu se înclină. Eu pot să adaug: În faţa unui om umil, un om obişnuit din burghezie, la care percep o onestitate a caracterului într-o anumită măsură, de care eu nu sunt conştient la mine însumi, spiritul meu se înclină, fie că vreau sau nu şi oricât de sus aş ţine capul, pentru a nu îl lăsa să îmi treacă cu vederea superioritatea. Pentru ce? Exemplul său îmi indică o lege care, atunci când o compar cu comportamentul meu, îmi coboară îngâmfarea şi a cărei urmărire, aşadar realizabilitatea aceleiaşi, o văd în faţa mea dovedită prin faptă. Şi oricât aş fi de conştient de acelaşi grad de onestitate la mine, respectul rămâne totuşi. Căci după cum tot binele este întotdeauna deficitar la om, legea, făcută intuitivă printr-un exemplu, îmi umileşte totuşi întotdeauna mândria, pentru care omul, pe care îl văd în faţa mea, îmi oferă o măsură, a cărui impuritate, pe care poate să o aibă întotdeauna, nu îmi este atât de cunoscută după cum este a mea, şi care mi se arată deci într-o lumină mai pură. Respectul este un tribut, pe care nu îl putem refuza meritului, fie că îl putem voi, fie că nu; dacă putem eventual să îl împiedicăm să se exteriorizeze, nu putem împiedica totuşi, să îl simţim în interior.

Respectul este atât de puţin un sentiment de plăcere, încât cu privire la om îl avem cu neplăcere. Noi căutăm să descoperim ceva, care să ne poată uşura de povara lui, vreun blam, ca să compensăm umilirea, care s-a produs printr-un astfel de exemplu. Înşişi decedaţii, mai ales dacă exemplul lor pare inimitabil, nu se află întotdeauna la adăpost de această critică. Chiar legea morală însăşi, în majestatea sa solemnă, este expusă acestei strădanii de a se reţine de la respectul ei. Să ne dăm cu părerea, că trebuie să se atribuie vreunei alte cauze, dorinţa noastră de a degrada legea morală în înclinaţia noastră intimă, şi să ne străduim atât de mult din alte cauze, să facem din această lege prescripţia preferată a propriului nostru avantaj bine înţeles, decât să ne debarasăm de respectul oribil, care ne arată atât de sever propria noastră nedemnitate? Totuşi este în schimb şi atât de puţină neplăcere în aceasta: încât, dacă am renunţat o dată la îngâmfare şi i-am permis acelui respect influenţă practică, nu ne mai putem sătura să vedem splendoarea acestei legi, şi sufletul crede că se înalţă cu atât mai mult, cu cât mai sublimă vede legea sfântă deasupra sa şi natura lui imperfectă. Ce-i drept mari talente şi o activitate pe măsura lor pot produce respectul sau un sentiment analog lui, şi se şi cuvine să li-l dedicăm, şi atunci se pare, că admiraţia este identică cu această simţire. Dar dacă privim mai îndeaproape, vom observa că, întrucât rămâne întotdeauna nesigur, cât de mare ca abilitate este partea talentului înnăscut şi cât de mare cea a culturii dobândite prin sârguinţă personală, raţiunea ne-o prezintă pe aceasta din urmă ca fiind probabil fructul culturii, prin urmare ca merit, ceea ce reduce vizibil îngâmfarea noastră şi ne face reproşuri asupra lor, sau ne impune să urmăm un astfel de exemplu de felul, care ne este potrivit nouă. Acest respect nu este doar o admiraţie, pe care o manifestăm faţă de o astfel de persoană (propriu-zis faţă de legea, pe care o prezintă exemplul ei); ceea ce se confirmă şi prin faptul, că mulţimea obişnuită de amatori, dacă crede că a aflat de undeva ceea ce este rău în caracterul unui astfel de om (oarecum ca Voltaire) renunţă la orice respect faţă de el, pe când adevăratul învăţat o resimte totuşi încă întotdeauna cel puţin din punctul de vedere al talentelor sale, pentru că el însuşi este antrenat într-o preocupare şi o vocaţie care face oarecum o lege din a-l imita pe acela.

Datorie! Tu nume sublim şi mare, tu care nu cuprinzi în tine nimic după bunul plac, nimic măgulitor, ci revendici supunere, dar totuşi nici nu ameninţi cu nimic, ce ar trezi în suflet o aversiune naturală şi ar înspăimânta spre a pune voinţa în mişcare, ci institui doar o lege, care îşi produce prin ea însăşi acces în suflet şi care totuşi îşi câştigă ea însăşi, în pofida voinţei, adoraţie (cu toate că nu întotdeauna supunere), înaintea căreia amuţesc toate înclinaţiile, cu toate că pe ascuns acţionează împotriva ei: care este originea demnă de tine, şi unde să se afle rădăcina descendenţei tale nobile, ce respinge cu mândrie orice înrudire cu înclinaţiile, rădăcină din care trebuie să decurgă, ca din originea ei, condiţia indispensabilă a acelei valori, pe care numai oamenii înşişi şi-o pot da?

De aceea este de mirare, felul în care, întrucât dorinţa de fericire, prin urmare şi maxima, prin care oricine îşi face din cea din urmă un temei determinant al voinţei sale, este universală, de aceea unor oameni inteligenţi le-a putut trece prin minte, să facă din ele o lege practică universală. Căci pe când o lege universală a naturii pune totul de acord, aici, dimpotrivă, dacă am voi să conferim maximei universalitatea unei legi, ar rezulta chiar contrariul armoniei, dezacordul cel mai mare şi totala negare a maximei înseşi şi a intenţiei ei. Căci voinţa tuturor nu are atunci unul şi acelaşi obiect, ci fiecare îl are pe al său (propria sa bunăstare), care în mod accidental se poate concilia şi cu intenţiile altora, pe care aceştia le raportează la fel la ei înşişi, care este însă departe de a fi suficient pentru o lege, întrucât excepţiile, pe care suntem îndreptăţiţi să le facem, sunt infinite şi nici nu pot fi cuprinse deloc determinat într-o regulă generală. În acest fel se produce o armonie, care este asemănătoare, aceleia pe care o descrie o anumită poezie satirică despre înţelegerea pe care doi soţi o au drept temei: O armonie minunată, ce vrea el vrea şi ea etc., sau aceleia care se povesteşte despre legământul regelui Francisc I faţă de împăratul Carol Quintul: Ceea ce vrea să aibă fratele meu Carol (Milano), vreau şi eu să am. Temeiuri determinante empirice nu sunt apte pentru o legiferare universală externă, dar la fel de puţin pentru una internă; căci fiecare pune drept temei al înclinaţiei subiectul său, dar un altul un alt subiect, şi în fiecare subiect însuşi când o înclinaţie, când alta influenţează în avantajul său. A descoperi o lege, care să le guverneze în totalitate cu această condiţie, şi anume de a stabili între ele un acord universal, este absolut imposibil.


Două lucruri umplu sufletul cu admiraţie mereu nouă şi crescândă şi cu veneraţie, cu cât mai des şi mai perseverent se ocupă reflecţia de ele: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine. Pe ambele nu este cazul să le cercetez şi să le presupun doar, ca şi când ar fi învăluite în obscuritate sau în transcendent, dincolo de orizontul meu; le văd în faţa mea şi le leg nemijlocit de conştiinţa existenţei mele. Primul începe din locul, pe care îl ocup în lumea sensibilă externă, şi extinde conexiunea, în care mă aflu, în imensitatea de lumi peste lumi şi de sisteme de sisteme, şi pe deasupra în timpul nelimitat al mişcărilor lui periodice, a începutului şi duratei lor. Al doilea începe cu sinele meu invizibil, personalitatea mea, şi mă prezintă într-o lume ce are o adevărată infinitate, căreia numai intelectul îi dă de urmă, şi unde (prin care totodată cu toate acele lumi vizibile) eu mă recunosc într-o conexiune, nu ca acolo doar contingentă, ci universală şi necesară. Primul aspect al unei mulţimi nenumărate de lumi îmi distruge oarecum importanţa mea, de creatură animală, care trebuie să restituie planetei (doar un punct în univers) materia, din care a devenit, după ce a fost, pentru puţin timp (nu se ştie cum) înzestrată cu forţă vitală. Al doilea dimpotrivă înalţă infinit valoarea mea, ca a unei inteligenţe, prin personalitatea mea, în care legea morală îmi revelează o viaţă independentă de animalitate şi chiar de întreaga lume sensibilă, cel puţin atât cât se poate conchide din determinarea finală pe care această lege o dă existenţei mele, care nu este limitată la condiţiile şi limitele acestei vieţi, ci merge spre infinit.

Numai că admiraţia şi respectul pot incita într-adevăr la investigare, dar nu pot înlocui lipsa aceleia. Ce este aşadar de făcut, pentru a o întreprinde într-un fel util şi conform sublimităţii obiectului? Exemple pot servi aici drept avertisment, dar şi spre imitare. Contemplarea lumii a început cu priveliştea cea mai minunată, pe care o pot prezenta simţurile umane şi pe care poate să o cuprindă în marea ei întindere intelectul nostru şi a sfârşit - cu astrologia. Morala a început cu cea mai nobilă proprietate a naturii umane, a cărei dezvoltare şi cultură vizează foloase infinite, şi s-a încheiat - cu exaltarea, sau cu superstiţia. Aşa se întâmplă cu toate încercările încă primitive, în care partea cea mai însemnată a preocupării depinde de întrebuinţarea raţiunii, care nu se dobândeşte de la sine, ca întrebuinţarea picioarelor prin exerciţiu repetat, mai ales când ea se referă

la proprietăţile, care nu pot fi prezentate atât de nemijlocit în experienţa comună. Dar după ce, cu toate că târziu, a devenit uzuală maxima unei reflectări bune asupra oricărui pas, pe care intenţionează să îl facă raţiunea, şi de a nu o lăsa să îşi facă un altfel de drum decât pe calea unei metode bine reflectate în prealabil, aprecierea cosmosului a primit o cu totul altă direcţie şi totodată a ajuns la un rezultat incomparabil mai fericit. Căderea unei pietre, mişcarea unei praştii, descompuse în elementele şi în forţele prelucrate matematic care se manifestă în ele, au adus în sfârşit acea înţelegere clară şi imuabilă pentru toate timpurile viitoare ale universului, pe care putem să o extindem mereu printr-o observare progresivă, dar de care nu este cazul să ne temem că va fi constrânsă vreodată să regreseze.

Acest exerciţiu ne poate îndemna să batem acelaşi drum în tratarea predispoziţiilor morale ale naturii noastre şi ne poate da speranţa într-o reuşită la fel de bună. Noi avem totuşi la îndemână exemplele raţiunii care judecă moral. Descompunerea acestora în conceptele lor elementare, iar în lipsa metodei matematice întrebuinţarea unui procedeu asemănător aceluia din chimie spre a obţine separarea elementelor empirice de cele raţionale, care s-ar putea afla în ele, prin încercări repetate asupra intelectului uman comun, ne poate face cognoscibile cu certitudine elementele pure ale ambelor şi ceea ce poate face Fiecare în parte şi astfel vom împiedica pe de-o parte eroarea unei judecăţi încă rudimentare şi neexercitate, şi pe de altă parte (ceea ce este de departe mai necesar) elanurile geniale, prin care, după cum se întâmplă cu adepţii pietrei filosofale, fără nicio investigaţie metodică şi cunoştinţă asupra naturii, au promis comori imaginare şi le-au risipit pe cele adevărate. Într-un cuvânt: ştiinţa (investigată critic şi îndrumată metodic) este poarta îngustă, ce duce la filosofie, dacă prin aceasta se va înţelege, nu doar ceea ce facem, ci ceea ce trebuie să servească profesorilor drept îndreptar, spre a netezi bine şi a face cunoscută calea către înţelepciune, pe care fiecare trebuie să pornească şi spre a îi asigura pe alţii că nu o iau pe căi greşite; o ştiinţă, a cărei depozitară trebuie să rămână întotdeauna filosofia, la a cărei investigare subtilă publicul nu poate participa, dar desigur la doctrinele care, după o astfel de pregătire îi pot părea mai înainte de toate suficient de clare.