Confesiuni de licean - «Ce faceţi acolo, la teatru?»

2012

Mie-mi place "la teatru", pentru că mă ajută să înţeleg poveştile mai bine decât o fac la şcoală. Mi se pun întrebări de genul "tu ce părere ai despre...?" şi mă simt nevoită să mă pun direct în situaţie ca să îmi dau seama de cum stă treaba. Nu trebuie să învăţ caiete de comentarii ale altor persoane. Mi se spune că "personajul sunt eu", cu mai multe sau mai puţine adăugări. Nu mă pun "în pielea" nimănui. Sunt îndemnată să nu fiu altceva decât eu însămi şi mi se oferă o libertate incredibilă de gândire, de exprimare, de mişcare, de orice. Aici am prieteni, oameni în care pot să am încredere pentru că învăţ, înainte de toate, ce înseamnă încrederea. Cât de importantă e o privire în scenă, pentru că e la fel de importantă în viaţa de zi cu zi. Cât de important e un cuvânt spus de acolo de unde nu vede nimeni: din suflet. Ce înseamnă subtextul şi substratul, piesa şi spectacolul, ce înseamnă lumina, muzica, liniştea şi pe lângă toate lucrurile astea aparent complicate, învăţ ce e jocul şi ce e joaca. "La teatru" investesc în mine într-un fel în care nu voi mai avea ocazia să o fac în altă parte. Aici râd şi plâng, simt lucruri incredibile şi formez legături cu nişte oameni după care mi se va rupe sufletul în momentul în care mă voi despărţi de ei. Apoi mi se va prinde la loc, tot din cauza lor, pentru că vor rămâne acolo pentru totdeauna.

"La teatru" = la Atelierul de teatru. Aparent, teoretic, practic şi toate cele, cam cea mai bună chestie care mi s-a întâmplat vreodată. Locul de unde am început să mă prind şi eu ce înseamnă să fii om, să fii conştient de emoţiile tale şi să le exteriorizezi. Prin intermediul Atelierului întâlnesc tot felul de oameni interesanţi, în care găsesc minuni şi de la care învăţ foarte multe lucruri.

Îi înţeleg pe cei care ne întreabă, poate cu un iz de ironie vrută ori nebănuită: "Ce faceţi voi acolo, «la teatru»?" Îi înţeleg, pentru că nu ştiu. Nici eu nu ştiam. Păi, ce să facem? Şi noi, ca omul, escapade. Ne descătuşăm de frustrări, dureri şi nelămuriri, ca să facem loc celor noi. Ne punem întrebări la nesfârşit. Căutăm la nesfârşit. Ne jucăm la nesfârşit. Îmbrăţişăm oamenii cu care investim timp şi energie în lucrurile pe care le iubim împreună: scândurile din scenă şi parchetul din sala de geografie. Le lăcuim sufleteşte.

Pe lângă aparenţele care vă umbresc privirile - habar n-am de unde şi până unde - noi, ăştia "de la teatru", nu suntem nici pe departe nişte copii impertinenţi, dacă ne permitem să ne dăm cu părerea asupra unui subiect. Ne doare enorm când ne sunt adresate cuvinte de genul: "Tu eşti «artist», ia uimeşte-ne cu..." Ce vă aşteptaţi să facem? Vreţi să "vă râdeţi"? Noi, cei de la "teatru", suntem oameni. Ca să vedeţi, suntem de-aceeaşi speţă. Şi atunci? Cu ce vă deranjează? Că doar nu suntem niciunul dintre noi sau dintre dumneavoastră mai presus cu nimic. Că avem interese diferite, e cu totul altă poveste. Pe noi ne "doare" de sufletele şi de minţile noastre. Vă spun un secret: atâta timp cât noi suntem părtaşi la o asemenea activitate, nu ne mai pasă prea mult de frustrările voastre. Şi totuşi, mint. Ne pasă, pentru că faceţi parte din viaţa noastră de zi cu zi. Şi totuşi... Fiecare dintre noi are o condiţie, în care investeşte sau nu. Noi am ales, culmea, de unii singuri, să investim. Şi am găsit oamenii care să ne îndrume. N-ar trebui să fie un motiv de bucurie asta?

Teatrul e ceva excepţional. E sacru. E un loc în care din copiii atei iese un bob de credinţă şi nu-i pasă nimănui în ce Dumnezeu. Aici învaţă şi puştiul care n-a mers în viaţa lui să vadă un spectacol că e în regulă să simtă şi să facă tot felul de chestii pentru sufletul lui. Ce-i şi mai senzaţional e că învaţă să interpreteze chestiile alea şi să le treacă prin filtrul propriu. Învaţă să gândească în situaţie, să primească şi să ofere mai departe. Nu mecanic, în orice caz, ci natural. Noi, ăştia "de la teatru" suntem nişte rebeli, ce să mai vorbim? Nu ne lăsăm puşi cu mânuţa în propriile noastre vieţi de către nimeni şi ne permitem luxul de a ne deschide sufletul. Ne respectăm părinţii şi profesorii atunci când ne susţin, dar şi atunci când ne ameninţă că nu mai avem ce căuta acolo; şi mergem mai departe. Cu toţii trebuie să înţelegem, copii înflăcăraţi, părinţi şi profesori, că dacă nu avem asta, nu mai avem nimic.

Mie-mi place aici, "la teatru". Dar ştiti ce-mi place mai mult? Când dau nas în nas cu oameni care spun: "Ce fain e ce faceţi voi acolo!" sau "Ce n-aş da să...". Şi-mi creşte inima cât capul de mare când aud profesori vorbind de bine despre ceea ce facem, care vin la spectacole şi spun: "Mergeţi să-i susţineţi pe colegii / elevii voştri". Plecăciunile pentru ei sunt, pentru cei care se convertesc pentru o oră în "aici, acum, la teatru".

Cele rele să se spele, cele bune să se-adune. Dar ce e rău şi ce e bine? Adânc, în suflet, totul e o minune.