Ochii doamnei mele. O poveste despre viaţa amoroasă a lui Shakespeare

Personalitatea complexă a scriitorului britanic Anthony Burgess (25 februarie 1917-22 noiembrie 1993) continuă să incite şi să deconcerteze. Romancier, dramaturg, eseist, compozitor, libretist, traducător şi critic, viaţa şi arta sa ţin amândouă de paradox.

Născut la Harpurhey, o suburbie a Manchesterului, a studiat engleza la Manchester University şi a intrat în armată în 1940. După demobilizare, a predat mai mulţi ani, mai întâi în Anglia şi apoi în Malaysia şi Brunei. Şi-a dedicat viaţa scrisului în urma unei erori medicale: în 1959, a fost diagnosticat cu un cancer la creier şi i s-a mai dat doar un an de trăit. Vrând să lase în urmă ceva avere, a scris repede patru romane care au avut succes: The Doctor is Sick (1960), The Right to an Answer (1960), One Hand Clapping (1961) şi Devil of a State (1961). Diagnosticul s-a dovedit greşit, iar Burgess a rămas consacrat ca scriitor.

Printre romanele sale se numără: trilogia The Long Day Wanes, alcătuită din Time for a Tiger (1956), The Enemy in the Blanket (1958) şi Beds in the East (1959); The Wanting Seed (1962); Inside Mr. Enderby (1963, semnat cu pseudonimul Joseph Kell); Ochii doamnei mele. O poveste despre viaţa amoroasă a lui Shakespeare (Nothing Like the Sun: A Story of Shakespeare's Love Life, 1964); Enderby Outside (1968); Napoleon Symphony (1974); The Clockwork Testament, or Enderby's End (1974); Man of Nazareth (1979); Earthly Powers (1980); Enderby's Dark Lady, or No End of Enderby (1984); The Piano Players (1986); A Dead Man in Deptford (1993).

Fără să fie şi romanul pe care să-l considere capodopera sa, Portocala mecanică (A Clockwork Orange, 1962, 2012; Humanitas Fiction, 2014) a devenit o carte-cult, despre violenţa dusă la paroxism, consecinţele reprimării tuturor instinctelor agresive şi anularea posibilităţii de a alege. Pe lângă cele peste 30 de romane, Burgess a scris scenarii de film, studii critice, biografii, simfonii şi un libret de operă.

Sinopsis

În acest roman ambiţios, scris pentru a marca împlinirea a patru secole de la naşterea Marelui Will, Anthony Burgess combină reconstituirea istorică şi erudiţia lingvistică cu umorul debordant, naratorul omniscient care relatează parcursul lui WS fiind un lector britanic de literatură engleză detaşat în Orient, cu înclinaţii bahice, frustrat de ignoranţa şi de lipsa de apetit intelectual a studenţilor săi.
Cariera protagonistului WS este spectaculoasă - mănuşarul provincial ajunge actor, apoi dramaturg şi, într-un târziu, acţionar al unei trupe de teatru londoneze, dar nu mai puţin spectaculoase sunt turbulenţele politice din epoca elisabetană şi intrigile de la Curte. WS preferă însă postura de observator imparţial al istoriei, refuzând să se implice în jocurile periculoase ce duc la căderea multor figuri de seamă ale vremii. Prietenia care-l leagă de tânărul şi răsfăţatul conte de Southampton şi iubirea pentru misterioasa amantă exotică evocată în sonetele dedicate Doamnei Brune îi vor modela opera şi îi vor hotărî destinul.

Faimosul autor al Portocalei mecanice iluminează în acest roman somptuos, impregnat de spiritul elisabetan, firele nevăzute dintre viaţa şi operele lui Shakespeare. De la ipostaza adolescentului obsedat de cuvintele rare sau inventate, la cea a poetului şi dramaturgului în plină forţă creatoare, romanul urmează itinerariul iubirilor lui Shakespeare, povestea lui de seducător şi sedus reflectată în Sonete şi în piesele de teatru.

"O tentativă formidabil de ingenioasă, năucitoare la nivel verbal, de a pătrunde în tainiţele vieţii lăuntrice a lui Shakespeare. Burgess inventează, în chip strălucit, o istorie intimă a dorinţelor sexuale şi a trădărilor sale." (Stephen Greenblatt)

"Un roman de o mare inteligenţă, construit riguros, amintind de Doctor Faustus al lui Thomas Mann. Un veritabil tur de forţă." (D.J. Enright, New Statesman)


- Şi mata, Will, bea un pahar de vin... Şi tu, Will...

Se plimba prin Londra într-un februarie neobişnuit de uscat, visând, scuturându-se de visare, să stoarcă o nouă strofă. Cunoştea, oricum, tripla sonoritate a omonimului generat de numele său, rostit de gura aceea aristocratică şi dezirabilă. Buzele ţuguiate, limba roşiatică săltată leneş. Cât despre poem, a avut tot timpul din lume să-l termine, The Rose şi celelalte teatre de pe malul stâng al fluviului au fost închise începând cu ziua de Întâmpinarea Domnului. Asta era ziua de naştere a lui Hamnet şi Judith; trimisese la Stratford o scrisoare plină de dor şi nişte bani; avea destui bani în sipet să se descurce vreme de câteva luni, cât o să fie teatrele închise, să nu trebuiască să-i însoţească pe ceilalţi în istovitorul tropa-tropa al unui turneu prin ţară (cu paie proaspete, aşternute în fiecare noapte, dar cu aceiaşi purici; cu carnea de mânzat răsfiartă; gazdă, fii bun, adu-mi berea cea mai acră). Între timp, oamenii din trupă aşteptau, îşi rodeau unghiile, căscau, se certau, repetau fără chef, sperau ca epidemia de ciumă să înceteze de la o zi la alta, iar Consiliul să-şi revoce ordonanţa pe cât de dură, pe atât de necesară. Will Kemp se ţinea de măscări, ca un măscărici ce era.
- Văleu, Ned, ce-ai la subraţ? Să fiu al naibii, da-i mare de-un cot. Aoleu, e ditamai buba. După care începea să ţopăie şi să cânte prosteşte: Buba, buba, buuuuuba.

Henslowe se făcea foc şi pară, după cum era şi normal. O uşă a cuplăraiului se trântise zgomotos, avea desenată o cruce, semnul crucii readus din epoca pre-Reformei între putorile alea superstiţioase: vai, vai, vai, răzbunarea Domnului s-a abătut asupra noastră, uite, Jenny e atinsă de molimă şi e dusă, gemând, pe un paravan; vai, vai, vai, plătim pentru păcatele noastre trupeşti.
- Nu-i de glumă, spuse Henslowe. Încă se înregistrează treizeci de cazuri de ciumă pe săptămână. Cel mai bine-ar fi s-o luaţi din loc, să vă vedeţi de călătoriile voastre şi să mă lăsaţi în durerea mea.
- O să mai aşteptăm oleacă.
- N-aveţi decât s-o lungiţi, dar la mine să nu veniţi după împrumuturi. N-am un sfanţ de dat cu împrumut, aşa să mă ajute Dumnezeu.
- Ah, Will, Jupâne Schimbă-scene, dă-mi şi mie un pitac de-argint. Îmi crapă buza după o ulcea cu băutură rece. O să te-ajut şi eu când o fi să ai nevoie, ştii bine.

WS scutură din cap cu un aer grav, rămânând cu pana în aer, în toiul unei strofe ce-i dădea bătăi de cap.
- Eu unul nu iau împrumuturi, aşa că nu pot nici da cu împrumut. Doar dacă, eventual, capăt dobândă, îl tachină el, să zicem o coroană, o liră sterlină, cu o livră de carne lăsată ca zălog.
- Ce jidan împuţit eşti.
- Ba un jidan curat, surâse WS. Vezi tu, sunt proaspăt spălat din cap până-n picioare.
- Oho, oare al cui pat l-o fi vizitând?

Nu vizita patul nimănui, nici vorbă de-aşa ceva. Terminase cu femeile. Femeile îl abat de la rostul lui; trebuie să-şi urmărească ţelul propus. Între timp, continua lucrul la poem:
Îi stârnea multe amintiri legate de anii copilăriei petrecute la ţară. Nu era vorba doar de-o jucărea, de vreun firifanţ cu pietre lucioase, înşirate pe şiragul unui mit vechi, de-o rigoare drăgălaşă, obţinută cu trudă, în genul Metamorfozei Scyllei de Lodge1, nici vreo răbufnire lirică voluptoasă în genul neterminatului Hero şi Leandru al lui Marlowe. Scris în cheie dublă, era atât povestea unui poet de la ţară, aţâţat de-o femeie mai vârstnică, cuprinsă de amoc, cât şi a unui conte englez tinerel, răzgâiat, cu aere de semizeu, bătut la cap de toată lumea să termine odată cu distracţiile şi să se însoare (însoară-te; este de datoria ta să zămisleşti urmaşi; uite ce drăguţă e fata asta, Lady Elizabeth, care suspină de dorul tău). În acest fel, doi bărbaţi, despuiaţi de straie şi rang, deveneau unul şi acelaşi. Vreme de-o clipă înţelese, judecând la rece, că, dacă e să fie iubire, trebuie să existe, pe lângă ea, şi nişte avantaje. Că doar a suferit destul la viaţa lui.

Compuse ultimele versuri la începutul lui aprilie. Tremura de deznădejde amestecată cu uşurare şi frică. Reciti întregul poem şi se simţi atât de dezgustat de propriile lui inepţii, de-i veni să-l rupă şi să-i împrăştie crâmpeiele în apa fluviului (lebedele s-ar apropia de ele, crezând că-i rost de hrană). Iar apoi se domoli şi îşi spuse: Nu-i grozav, dar e la fel de bun ca atâtea altele. Nu-mi pot risipi toată viaţa tânjind după arta lui cutare sau puterea de înţelegere a lui icsulescu. Dacă n-am succes se cheamă că n-am succes: o să mă-ntorc umilit la meşteşugul meu de păpuşi pe degete. Pe urmă, se plimbă pe străzi, compunând epistola adresată nobilului lord. I se părea cu mult mai grea decât orice poem.

"Nu ştiu dacă n-am să vă lezez..." Primăvara se trezea la viaţă în Londra, crucile încă se vedeau clar pe unele uşi, dar vântul aducea cu el mireasma ierbii şi clinchetul tălăngilor atârnate de gâtul berbecilor. Plăcintarii şi florăresele îşi lăudau marfa în gura mare. "...dedicând versurile, nu, versurile mele necizelate domniei voastre..." Dintr-o frizerie răsună o lăută pe care cineva tocmai o acorda, iar apoi se revărsară acordurile dureros de dulci ale unui melodii cântate pe note înalte. "...nici dacă lumea o să mă mustre, nu, judece, fiindcă mi-am ales un reazem atât de puternic..." În Tamisa erau cadavre cu mâinile şi picioarele cetluite, pe care le spălase de trei ori fluxul. "...pentru o povară atât de neînsemnată..." De sus, din tării, o gaie scăpă din clonţ o fărâmă de carne de om. "...însă, dacă domnia voastră va fi cât de cât mulţumită, mă voi considera lăudat peste măsură..." Într-o cârciumă plină de fum, în aerul puturos, răsună un cântecel porcos. "...şi promit să-mi folosesc toate ceasurile de răgaz..." Panacotarii se plimbau agale printre husenii de la ţară, care căscau gura ca proştii. "...până vă voi putea onora cu o lucrare importantă..." Un puradel şchiop se furişă pe-o uliţă, cărând un cap de porc. "Dacă, totuşi, cel dintâi copil al închipuirii mele se va dovedi respingător..." Câţiva copii de la Catedrala St. Paul trecură pe lângă el, dându-şi ifose, făcându-se că stau şi chibzuiesc adânc ăăă, ăăă, ăăă. "...voi regreta faptul că are un naş atât de ales..." Duhoarea unor heringi împuţiţi, din coşul unui pescar, se înălţa până la cer. "...şi niciodată nu voi mai cultiva un pământ atât de sterp..." O căruţă era cât pe-aci să se răstoarne dând colţul, lemnele se făcură aşchii la contactul cu pavajul de piatră. "...de teamă să nu culeg o recoltă atât de slabă..." Soarele se arătă brusc în toată splendoarea lui, luminând turlele albe. "...îl supun atenţiei domniei voastre..." O fetişcană zdrenţăroasă, jigărită, cerşea văicărindu-se de mama focului. "...şi domnia voastră îl va supune mulţumirii voastre..." Un bătrân soldat chior molfăia un codru de pâine pe-o uliţă strâmtă, întunecoasă. "...cu speranţa că va răspunde întotdeauna dorinţei voastre..." Deasupra porţii de la Temple Bar erau înfipte mai multe hârci. "..." De undeva de departe se revărsau acordurile unui concert de flaut şi trombon. "...şi aşteptărilor pline de nădejde al lumii..." Un rândaş trase o băşină. "... WILLIAM SHAKESPEARE."

- Carevasăzică, această carte e, în întregime, opera Stratfordului, spuse Dick Field.

Nu-şi pierduse pronunţia aceea aparte, de Warwickshire, cu acel r horcăit; stătea în faţa lui, cu un aer grav, rotofei, cu şorţul pe el şi cu o pată de cerneală pe obrazul lui dolofan. Un bărbat îşi făcea de lucru la tiparniţă, fluierând încetişor. Lui Field îi mersese bine; se însurase cu nevasta fostului său stăpân, franţuzul Vautrolier, şi îi preluase şi afacerea. Merita însă să răzbească şi graţie iscusinţei dovedite în acest meşteşug: traducerea aceea din Orlando furioso (parcă a lui Harington, nu?) era o carte frumoasă, îţi era mai mare dragul să o ţii în mână. Lăsând la o parte orice considerent care ţine de patriotism local, WS se orientase bine aducându-şi poemul aici. Apucă, plin de veneraţie, volumul pe care i-l înmână Field, ţinându-l cu un amestec firesc de mândrie, smerenie, uimire, teamă, mirosind cerneala proaspătă şi hârtia nou-nouţă, aproape cuprins de ameţeală. O carte, cartea lui. Nu încape nici o îndoială: un poem tipărit e o operă oarecum diferită de filele ţinute între degete, cu tăieturi, asupra cărora stai aplecat, storcându-ţi creierii, pe care le iubeşti şi le deteşti în acelaşi timp, şi care conţin în fiecare vers propria fire (mâna ta e chiar mâna ta, o parte din tine însuţi). Iată aici volumul cu Venus şi Adonis, lansat la apă: "PREAONORABILULUI HENRY WRIOTHESLEY, Conte de Southampton şi Baron de Tichfield..." Nu mai există cale de întoarcere. Corabia a ieşit în larg. Cartea, acest obiect exterior, trebuie să încaseze loviturile unei lumi la fel de nepăsătoare ca şi marea, care nu ştie nimic şi căreia nu-i pasă câtuşi de puţin de autor, care n-are să-i facă nici un fel de concesii; nu există un actor care să i-o mijlocească, să-i sporească valoarea cu propria-i muzică sau să i-o împuţineze (atrăgându-şi toată vina asupra lui) cu o memorie împiedicată sau cu accente false. Iată-l pe WS faţă-n faţă cu cititorul, într-o confruntare nemijlocită cu cititorul, cu - mai presus de toţi - un anumit cititor.
- Da, încuviinţă el, un poet din Stratford şi-un tipograf din Stratford. Împreună vom arăta Londrei de ce este în stare Stratfordul.
- Se zice că ai fi plecat din Stratford pentru totdeauna, zise Field tuşind. Chestia asta am auzit-o la înmormântarea lui taică-meu. L-am întâlnit pe taică-tău când s-a făcut inventarul bunurilor moştenite. Cică i-ai promis că ai să-i vizitezi de două ori pe an.
- Omul trebuie să muncească acolo unde îşi găseşte de lucru. Nu-mi pot lua vacanţe tot timpul. Le trimit bani.
- Îhî, mi-au spus şi treaba asta, tuşi Field încă o dată. Aşadar, nu te-ai gândit să-ţi iei o casă în Londra?
- Când o să-mi cumpăr o casă, am să-mi iau în Stratford, răspunse WS. La Londra doar muncesc. O să am suficient timp să stau la gura sobei, să le spun poveşti copiilor mei, urmă el pe un ton cam tăios.
- Iartă-mă, zise Field, nu-i treaba mea. Ei, îţi urez să-ţi meargă bine. Să-ţi meargă bine cartea.
- E şi a ta, spuse WS zâmbind. Chiar dacă subiectul e-o aiureală, tot frumoasă rămâne.

Fu lansată, îşi începu cariera. Provocă extaz în rândurile tinerimii şcolite. Avea stilul cel mai potrivit - voluptuos şi totuşi ferindu-se să cadă în senzualitate, totul fiind turnat într-o limbă de zaharicale cu sirop de miere; auzi şuşoteli pline de admiraţie, uite, acela este scumpul domn Shakespeare. Ah, metaforele ample, complexe, uşurinţa versificaţiei, tonul jucăuş. Şi tot timpul aştepta ca doar-doar să audă ce părere are un anumit cititor. Cartea fu lansată pe 18 aprilie; veni şi luna mai şi tot nu auzea nimic. Alleyn îi spuse:
- N-are rost să mai aştepţi.
- S-aştept? Ce să aştept?
- Şezi blând, uşurel. Nu-ţi mai stă mintea la meşteşug. Când e gata Richard?
- Richard? Aaa, Richard. Richard poate să mai aştepte.
- El da, dar noi - nu. The Rose n-o să se mai deschidă anul ăsta. Am primit patentul ăsta de la Consiliul Secret, cum că putem juca oriunde la o depărtare de şapte mile de Londra. Asta ca să ne menţinem în formă, să putem juca la iarnă dinaintea Reginei. Continuă pe un ton de mocofan, care nu i se potrivea deloc: Băi, Hodge, ăştia nu-s nişte coarde dă actori, ci un fel dă slujbaşi regali. Tre' să merem să-i vedem, îi dă datoria noastră. După care urmă pe un ton normal: E-o trupă mică, Will Kemp şi George Brian, şi umil-preasfinţia sa Tom Pope, plus Jack Heminges. Vor fi puţine bagaje de luat la drum. Ne faci o piesă?
- Nu, nu, trebuie să adăst aici.
- Păi, în cazul ăsta, o să punem de-o noapte de pileală până să ne despărţim.

Iar apoi, într-o zi nefastă, primi o vizită. Era un zvon ce se răspândea rapid printre pamfletarii şi dramaturgii de mâna a doua. Consiliul Secret s-a pornit să vâneze erezia şi bărbaţi numiţi în funcţia de comisari percheziţionează locuinţele scriitoraşilor, în căutare de scrieri ce instigă la dezordine. În odăile lui Thomas Kyd (şi nu era el un fel de zeitate, cel ce scrisese Tragedia spaniolă?) au dat deja peste nişte cuvinte înspăimântătoare, scrise cu cerneală neagră, care afirmă că Isus Cristos n-ar fi de origine divină. Înspăimântat, Kyd le-a spus că fuseseră scrise de Christopher Marlowe. Lui Marlowe îi sunase, în cele din urmă, ceasul; le-ar putea suna tuturor celor care îşi câştigau existenţa cu pana. Cel mai bine ar fi să punem pe foc hârtii, însemnări, scrisori, totul. Orice poate fi interpretat drept erezie sau trădare de către cei care ţin morţiş să demonstreze asta. Kyd e deja întemniţat în Bridewell; după unii, cică l-au căznit, i-au rupt şase degete, de-a asudat şi-a urlat de durere.

La WS acasă veni un bărbat îmbrăcat în negru. WS nu-l recunoscu de la bun început; se pregăti sufleteşte pentru interogatoriul care avea să urmeze (ce erezie o mai fi zăcând ascunsă în Venus şi Adonis?). Pe urmă îi veni în minte ziua de ianuarie şi separeul seniorilor de la The Rose. Bărbatul care îl privea pe WS cu atâta seriozitate şi răceală era Florio, rafinatul italian care îl tradusese pe Montaigne.
- Pot să iau loc? întrebă el.
- Am un pic de vin. Dacă doriţi...

Florio făcu un gest de refuz.
- Ţi-am citit cartea înaintea lui, spuse el fără ocolişuri. Prea plină de dulcegării, judecând după gustul meu, ca un vin foarte-foarte dulce, urmă el, uitându-se cu o figură acră la clondirul cu care fusese îmbiat. La început nu l-am putut convinge s-o citească. Domnia sa Lordul Essex a fost cel care a dat buzna într-o zi, aproape cu noaptea-n cap, să-i exulte în gura mare virtuţile, să-i spună că el este cel pentru care-i o cinste, nu dumneata. Lordul Essex îl poate îndupleca să facă orice. Aşa că, până la urmă, a citit-o.

Se opri, rămânând aşezat în penumbră.
- Şi ce zice? îl întrebă WS cu sufletul la gură.
- Aaa, s-a înfierbântat de tot, îi spuse Florio deloc înflăcărat. M-a trimis pe dată să te convoc. Sau, mai curând, m-am oferit eu să vin; avea de gând să trimită un lacheu cu caleaşca, să-ţi aducă o scrisoare. M-am oferit să vin personal, fiindcă doream să stau de vorbă cu dumneata.

WS se încruntă nedumerit.
- Îţi citesc pe chip surprinderea. Îţi zici că şi eu sunt doar un simplu servitor, un secretar care, pe chestia asta, are o relaţie mai intimă cu stăpânul lui şi, totuşi, doar un slujbaş plătit. Într-un sens, aşa stau lucrurile, iar într-altul, nu prea, continuă el, punându-şi un ţurloi subţire peste celălalt. Din naştere, sunt italian, aşadar, un străin, un venetic. Poate că tocmai din cauza asta îi înţeleg pe englezi atât de clar. Am călătorit mult la viaţa mea, dar n-am mai pomenit nicăieri făpturi precum nobilii voştri englezi. Sunt un fel de fiinţe pe care Dumnezeu pare să le fi creat anume pentru propria Lui desfătare.

WS se aşeză, de parcă ar fi fost gata să asculte o predică.
- Ei bine, dacă nobililor englezi le plac la nebunie caii, s-ar putea zice că lui Dumnezeu Îi place la nebunie o făptură precum stăpânul meu. Are avere, frumuseţe, obârşie nobilă, chiar şi un pic de învăţătură, atât cât îi trebuie, şi agerime de minte, tremurul unui cal de rasă pursânge ce freamătă la atingerea unei muşte sau a unei pene...
- Cu siguranţă mi-aţi citit poemul, spuse WS zâmbind.
- Îmi amintesc versurile dumitale despre armăsar. O să te-ajute să pricepi încotro bat. Dacă te pricepi la cai, ai să-nţelegi şi ce vreau să spun despre stăpânul meu. E alcătuit din foc, aer şi apă. Poate răni şi poate fi, la rândul său, rănit. Dacă vrei să-i fii prieten...
- Nu-mi permit să am această îndrăzneală, bâigui WS. Cine-s eu să cer una ca asta...
- Eşti un poet, veni, imperturbabil, răspunsul lui Florio. Poate că şi dumneata ai câte ceva din însuşirile acelui cal, deşi eşti o persoană umilă, de la ţară.
- Stratford are statut de oraş.
- Oraş? Atunci, de la oraş. Asta contează mai puţin. Ceea ce contează cu adevărat este că nu vreau să-l văd rănit. Domnia sa Lordul Essex prea e soldat, curtean şi un om cu ambiţii, or asta i-ar putea face mult rău. În ziua când ne-am cunoscut, am văzut în ochii dumitale ce anume ai putea face.
- Bine, dar e absurd, răspunse WS, zâmbind stingher. N-aş putea fi rănit cu şi mai mare uşurinţă? E vorba de putere, frumuseţe, tinereţe. Cum spuneaţi, sunt un biet om de la ţară.
- De la oraş.
- Dacă mă cheamă, va trebui să merg, şi am s-o fac bucuros, smerit, dar cunosc prea bine nestatornicia celor mari.
- Să-ţi spun ceva despre stăpânul meu, zise Florio. Iar apoi adăugă, de parcă abia atunci ar fi înţeles vorbele lui WS: Mda, da, oi fi citit despre nestatornicie în cărţile tale de povestiri. Ei bine, tatăl lui n-a fost nestatornic, dar a suferit închis în Turn pentru credinţa lui, credinţa mea dinainte de a-l fi citit pe Maître Montaigne şi de-a fi învăţat să spun "Que sais-je?". A murit de tânăr şi, la vârsta de numai opt ani, stăpânul meu a trebuit să treacă în custodia Curţii. Tutorele său a fost - şi încă este - domnia sa Lordul Burleigh. Asemenea unui cal, stăpânul meu dă cu copitele în cei ce îl strunesc. Lordul Burleigh, propria lui mamă şi bunicu-său îl îmboldesc să se însoare. Dacă o să dorească să-l urmeze pe domnia sa Lordul Essex în bătălii, se prea poate să piară ucis în luptă şi să nu lase nici un moştenitor. Astfel o să dispară o mare casă nobiliară. Există deja o mireasă ce aşteaptă să i se dăruiască, nepoata domniei sale Lordul Burleigh - o fată frumoasă, cu acea frumuseţe englezească, aparent glacială, ce ascunde o ardoare teribilă. Lui însă nici că-i pasă de ea. Nu-i pasă de nici o femeie. Cred că poemul dumitale i-ar putea dăuna.
- Bine, dar acolo e vorba doar de o veche poveste grecească...
- Ah, deja se şi închipuie drept un nou Adonis. Poeţii au mai multă putere decât îşi imaginează. Eu cred, urmă Florio cu glas domol, că s-ar cuveni să se însoare. Nu numai de dragul casei, ci şi pentru propriul său bine. La Curte sunt forţe care-l pot împinge la stricăciune, mâini înfierbântate, ce abia aşteaptă să-i înşface frumuseţea. Cred că dumneata, în mai mare măsură decât oricine, l-ai putea convinge să se gândească la căsătorie.
- Ei aş, făcu WS zâmbind. Dacă nu e-n stare propria lui mamă...
- Maică-sa îl îndeamnă să obţină un câştig şi să îndeplinească o îndatorire. Dumneata l-ai putea îndemna tot la câştig şi-ndatorire, însă, în acest caz, lucrurile ar sta cu totul altfel. Prin alchimia poeziei, ele ar părea un viciu, iar viciul îi atrage pe bărbaţii tineri. Se şi visează drept un nou Adonis, iar asta face din el şi un Narcis. Te-ai putea juca niţel cu ideea asta.
- Vreţi să spuneţi că ar trebui să-i compun versuri pe tema căsătoriei? întrebă WS.
- Te putem plăti pentru asta. Maică-sa bucuroasă ar azvârli cu nişte aur în dumneata, spuse Florio, sculându-se în picioare. Acum trebuie să te iau cu mine. Abia aşteaptă să te vadă. Aş aprecia foarte mult dacă nu i-ai spune nimic din ce-am discutat aici. Treaba unui secretar e să scrie epistole.
- Aşadar, îi place poemul, răsuflă uşurat WS.
- Ah, e de-a dreptul înnebunit, cum s-ar zice. Şi îl dau gata, cum s-ar zice, metaforele complexe. Şi toate astea - într-o singură dimineaţă de mai.

Oare salutul băieţandrului nu conţinea deja într-însul parfumul declinului, al stricăciunii discrete? WS străbătu, ca să zicem aşa, ambalajul somptuos ce ascundea acest giuvaier în chiar inima clădirii uriaşe. Ca un veritabil meltean de Stratford, căscă gura la bogăţia de mătăsuri şi brocarturi secretoase, la perdelele ce înfăţişau scene întregi din Ovidiu, la covoarele groase în care picioarele i se afundau ca în omăt. Zâmbind caustic, dar cu privirea posacă, Florio îl predă pe poetul necioplit ierarhiei de servitori domestici (lănţuguri de aur, livrele sclipitoare, în cele din urmă un toiag din abanos cu ciucuri de mătase) care îl conduseră, după tipicul ceremonialului oficial, într-un dormitor uriaş. Era un dormitor copleşitor şi, în chip ciudat, familiar; îi veni în minte fantasma copilăriei sale, zeiţa de aur, braţele imploratoare. Aici însă nu era nici o zeiţă; premoniţia lui se dovedea falsă. Pe un pat din aur, ce părea să plutească aidoma unei corăbii pe covorul plin de tritoni şi nereide, Jupân WH stătea întins pe nişte perniţe din satin. Se odihnea, căci obosea foarte repede în ultima vreme. Îi vorbi lui WS:
- Vino! Vino-ncoace! N-am cuvinte, tu mi le-ai luat pe toate. ("Tu"; i-a spus "tu".)
- Domnul meu, cu smerenie mă...
- Nu cu smerenie, de-acum înainte niciodată cu smerenie. Hai, aşază-te lângă mine. fii mândru, dar lasă-mă să fiu şi mai mândru. Sunt prieten cu un poet.
- Stăpâne drag...