Z. Un roman despre Zelda Fitzgerald

Therese Anne Fowler este al treilea copil şi singura fiică a unui cuplu din Milan, Illinois, născându-se în 1967. De mică a fost pasionată de citit şi de baseball. A absolvit cursurile Universităţii de Stat din Carolina de Nord, luându-şi licenţa în sociologie şi masteratul în creative writing. Înainte de a se dedica scrisului, a predat creative writing şi a lucrat în redacţia revistei literare Obsidian III. A debutat în 2008 cu romanul Souvenir, urmat în 2009 de romanul Reunion şi în 2011 de Exposure. Adevărata consacrare i-a adus-o, în 2013, Z: Un roman despre Zelda Fitzgerald, publicat până în prezent în peste douăsprezece ţări. Romanul a urcat repede în topurile de vânzări ale principalelor publicaţii din SUA şi din Marea Britanie, bucurându-se de numeroase recenzii laudative. Scriitoarea locuieşte cu soţul ei în Carolina de Nord.

Sinopsis

"Aş vrea să-i pot spune oricui ne crede la pământ... Uitaţi-vă mai bine şi veţi vedea ceva extraordinar, uimitor, ceva real şi adevărat. Noi n-am fost niciodată ceea ce păream."

Când nechibzuita frumuseţe din Sud Zelda Sayre îl întâlneşte pe F. Scott Fitzgerald, la dans, la un country club din Montgomery, Alabama, în 1918, ea are şaptesprezece ani, iar el este un tânăr locotenent. Curând Zelda se îndrăgosteşte de el, deşi Scott nu e bogat sau cunoscut, nici măcar nu e din Sud, şi insistă, frizând absurdul, că scrisul său îi va aduce atât avere, cât şi faimă. Când Scott îşi vinde primul roman unui editor, plină de speranţă, Zelda se urcă în trenul de New York să se mărite cu el şi apoi să înfrunte împreună orice le-o fi sortit. Acum, în zori de Jazz Age, urmează succesul şi faima peste închipuire, care îi transformă pe Scott şi pe Zelda în legende ale vremii lor. Fiecare loc în care ajung devine o scenă - New York City, Long Island, Hollywood, Paris, Riviera Franceză - unde amândoi se alătură sărbătorii continue a strălucitoarei Generaţii Pierdute, avându-i cap de afiş pe Ernest Hemingway, pe Sara şi Gerald Murphy, pe Gertrude Stein. Totul pare nou şi posibil, dar nici măcar petrecerile lui Jay Gatsby nu ţin o veşnicie. Cine este de fapt Zelda, dincolo de soţia unui scriitor faimos?

Cu o strălucită forţă de pătrundere psihologică şi imaginaţie, Therese Anne Fowler ne înfăţişează povestea irezistibilă a Zeldei aşa cum ea însăşi ar fi putut să o istorisească.

Bestseller New York Times, USA Today, LA Times, Boston Globe, San Francisco Chronicle, Publisher's Weekly Oprah, Elle, People, The Wall Street Journal, NPR, Vogue, The Washington Post, The Daily Mail, Southern Living, Australian Women's Weekly, Marie Claire, The Telegraph, Harper's Bazaar. Roman inclus pe lista celor mai bune cărţi de ficţiune istorică pe 2013 de Huffington Post şi Goodreads. Tradus în peste douăsprezece ţări. Drepturile de ecranizare pentru un serial TV au fost cumpărate de Amazon Studios.

"Zelda lui Fowler depăşeşte toate aşteptările, pentru că are îndrăzneală, e lipsită de convenţionalism şi totuşi profund şi paradoxal înrădăcinată în lumea bună a Vechiului Sud. [...] O carte minunată, tristă, pe care nu o poţi lăsa din mână." (Kirkus Reviews)

"Un portret absolut captivant al Zeldei Fitzgerald şi al legendarelor cercuri pe care le frecventa. În spiritul romanului Soţia din Paris, Therese Anne Fowler o pune în lumină pe Zelda, şi nu pe soţul ei faimos, aducând o rază de dreptate şi făcând să se audă clar vocea pe care eroina s-a luptat să şi-o facă auzită toată viaţa." (Sara Gruen, autoarea romanului Apă pentru elefanţi)

"Fowler surprinde fulgerul închis în sticlă, aşa cum era Zelda Fitzgerald, şi îi deschide făgaş printr-un roman pe cât de sfâşietor, pe atât de fascinant. Despre iubire, dorinţă, trădare şi o femeie extraordinară, zbătându-se să strălucească în lume - chiar atunci când cel pe care îl iubeşte trage cortina. Pur şi simplu magnific." (Caroline Leavitt)

"E o scriere minuţioasă, curajos orchestrată la persoana întâi, în vocea greu de recompus a Zeldei. Ceea ce, din start, mă catapultează într-o lume de şampanie şi decapotabile, de dileme auctoriale, de glamour îmbibat cu alcool, violenţă, abuz, plagiat, homosexualitate, elită literară, Paris boem, staruri, flappers, Prohibiţie şi Vis American făcut ţăndări." (Ioana Bâldea Constantinescu, LiterNet.ro - mai multe aici)


George aştepta afară, într-un taxi cu geamul deschis. Mă zări şi fluieră întocmai cum făcuse şi Scott.
- Ah, păpuşă. Ce ţi-a făcut ţie New York-ul?
- Ia vezi, că încă-i măritată, zise Scott, ajutându-mă să intru în taxi şi urcând apoi după mine.
- Dacă urmăreşti ceva cu asta, aş vrea să clarifici lucrurile cât de repede.
- Şi încă nici n-ai văzut spatele, i-am spus.

Apoi m-am aplecat în faţă şi mi-am lăsat şalul de catifea să alunece de pe umeri.
- Fitz, făcu George, unde să te lăsăm?

L-am întrebat pe George:
- Ce zici de tunsoarea asta? Sper că îmi vine mai bine decât lui Bernice, din nuvela lui Scott.
- Draga mea, începu Scott, poate că George nici n-a văzut...
- Revista The Post? întrebă George. Cea cu Bernice îşi retează părul şi cu numele tău pe copertă?
- Şi cu un cuplu fericit, folosind o planşetă de spiritism. Mi-a plăcut ilustraţia aceea.

Scott i se adresă lui George pe un ton aproape apologetic:
- Aceea trebuie să fie. Ţi-aş fi oferit ţie materialul, dar nu mi s-a părut potrivit pentru Smart Set.
- Nu-i aşa că-i o ilustraţie bună? am întrebat. Ar trebui să-l angajaţi cu toţii pe artistul acela. Am vorbit cândva cu un expert în spiritism despre Scott şi despre mine; totuşi, planşa de spiritism nu a părut să ne ducă prea departe.

George râse.
- Pun pariu că, totuşi, ca model de copertă, ea a făcut destui cititori să se despartă de bănuţii lor.
- Să sperăm, zise Scott. E nevoie de mulţi bănuţi ca să adune bancnotele de câte cinci sute, cu care mă plătesc pe mine.

Am zis:
- Bernice e o povestire chiar nostimă - omul ar da bucuros cinci cenţi fie şi numai pentru ea, dacă ar fi nevoie. Nuvelele lui F. Scott Fitzgerald sunt întotdeauna o investiţie bună.
- Uite o teorie economică solidă pentru vremurile noastre, zise George, dând din cap. Ca să nu mai vorbim de un omagiu fermecător, deşi cumplit de naiv, pentru un astfel de soţ. Te plăteşte ca să spui lucruri de-astea în faţa mea? Îţi dau cincizeci de dolari pe nuvelă, Fitz, asta-i tot ce ne permite bugetul.
- Dar ce contează toate astea, am zis, atingându-i braţul lui George. Ce s-ar mai zbârli tati la mine dacă ar auzi cum vorbesc despre bani! Ca să nu mai spun de tunsoarea asta! Ar zice că mi-am pierdut orice urmă de simţ moral, ca un câine surd la vânătoare.

George zise:
- Fitz, sper din suflet că te apuci să scrii tot ce spune ea aici.

Nu l-am luat în seamă.
- Lui Scott pare să-i placă, dar nu ştiu, mă face să mă simt ca un băieţoi.
- Băieţoi! pufni George. Cu siguranţă nu aduci cu nici unul pe care să-l fi văzut eu, slavă Domnului! Păpuşă, cred că o să ai un succes teribil.

Clădirea Palais Royale, de la intersecţia dintre Forty-seventh cu Broadway, era luminată atât de strălucitor, încât părea că spectacolul avea loc pe trotuarul înţesat de lume, în plină stradă. Afişul era prins de-a curmezişul celui de-al doilea cat al clădirii care adăpostea clubul şi se întindea pe jumătate de stradă, cu fiecare literă sclipitoare din titlu, înconjurată de un cerc de lumini. Deasupra afişului, prinse de marginea acoperişului, aidoma unor şoimi măsurând întregul Broadway, erau alte două afişe rectangulare imense, încă şi mai strălucitor luminate decât clubul.

Peste tot erau reclame la Pepsodent şi Camel, Listerine şi Lucky Strike, Gilette, Bayer, Cremo, Coca-Cola, Wrigley, şi Whiteway care oferea o "soluţie pe bază de cidru sec, cu caprifoi", contra reumatismului şi gutei.
- Lonicera sempervirens, am zis.

Bărbaţii mă priviră fără expresie, şi atunci am explicat, arătând afişul:
- Mâna-Maicii-Domnului, caprifoi, în latină.

Se aplecară să vadă afişul, apoi George spuse:
- Uluitor, câtă lume suferă de gută acum, că alcoolul e ilegal.
- Nu-i aşa? întrebă Scott, frecându-şi cotul, teatral. Parcă văd că voi avea nevoie de ceva doctorii până la revărsatul zorilor.

Credeam că aveam să intrăm de îndată, dar cum George voia să aştepte nişte prieteni, am rămas pe trotuar, lângă intrarea de pe colţ, şi ne-am uitat la turiştii care se scurgeau în şuvoaie. Muzica adia dinăuntru în aerul serii, pe stradă, ori de câte ori se deschidea uşa. Băteam cu piciorul ritmul melodiei de jazz şi ascultam doar pe jumătate ce spuneau bărbaţii, care vorbeau despre Haiti şi despre cineva pe nume Eugene O'Neill, un dramaturg, din câte am înţeles, înainte de a pierde complet firul conversaţiei lor.

Erau atâtea distracţii aici, în New York, şi mai ales în Times Square. Automobile şi tramvaie şi lume care, asemenea micului nostru trio, se gătise la patru ace pentru întâlnirile de vineri seara. Bărbaţi cu câte un melon ca al lui Nathan, sau cu câte o pălărie de fetru, ca a lui Scott, cu joben - adevăraţii dandy, iată - şi câţiva inşi în căutarea verii pierdute, după câte se părea, cu pălării de pai, cu borul îngust şi cu şepci de pânză, studenţeşti. Doamnele din compania lor purtau orice versiune a rochiei de seară, de la vechea fustă în clini, ce îmi amintea de mama, la costumele de mătase, asemenea celor pe care le văzusem prin buticuri, până elegantele bluze gen cămaşă şi fustele croite din tul, satin sau dantelă. Nimeni nu mai avea o rochie aidoma celei pe care o purtam; vânzătoarea avusese dreptate, dădeam tonul în modă.

Tocmai voiam să-l întreb pe Scott despre surpriză, când o femeie zbieră:
- George!

Glasul ei ne făcu pe toţi să întoarcem capetele. Posesoarea glasului, o fată înaltă, bine făcută, într-adevăr, era persoana cea mai blondă pe care o văzusem vreodată. Blondă din sticluţă, mi-am zis în gând, nu fără îngăduinţă. Alături de ea mai era o fată, aproape la fel de blondă şi aproape la fel de atrăgătoare. Amândouă purtau rochii de catifea, cu decolteu adânc, una roşu-grenat, cealaltă verde-smarald, cu pălării asortate, cu pene. Erau surori, desigur, probabil chiar gemene, iar siluetele lor erau pline, după canoanele unui anumit corp de balet. Bănuiam că personalităţile lor erau în ton cu fizicul.
- Bună seara, doamnelor, zise George. Arătaţi grozav de şic în seara asta.

Fata în grenat spuse:
- Păi, aşa i-am zis lui Mary, aici de faţă, că nu putem să ne prezentăm oricum la o asemenea ocazie, nu? E vorba de George Nathan, i-am zis. Poate aduce şi el vreun prieten, zic.
- Chiar aşa a zis, făcu Mary.
- Iar tu chiar ţi-ai adus un prieten, zise prima, arătându-l pe Scott.

Apoi, aruncându-mi o privire, adăugă:
- Numai că se pare că şi el şi-a adus amica.
- Şi încă ce mai amică, făcu Mary.

Căutătura ei era directă şi plină de admiraţie, chiar de invidie, mi se păru.
- Într-adevăr. Scott şi Zelda Fitzgerald, vi le prezint pe Suzanne şi Mary Walsh.

Chipul Suzannei se lumină:
- Aha, fata-i soră-ta.
- Nu, drăguţă, zise George, petrecându-şi un braţ pe după umerii ei şi conducând-o spre uşă. S-ar fi cuvenit să spun Dl. şi Dna. Scott Fitzgerald.
- Dar seamănă atât de bine! protestă Suzanne.
- De ce nu ne-am începe seara la farmacia de jos, ce ziceţi?
- E vreo farmacie acolo? întrebă Mary. Întotdeauna am crezut că e un club de noapte.
- Vă explic înăuntru.

George le lăsă pe fete să intre primele şi ne aruncă o privire peste umăr, cu un surâs ce îmi păru maliţios şi afectuos, deopotrivă.

"Farmacia" era un cabaret în pivniţă, numit "Moulin Rouge." Salonul întunecat, zgomotos, plin de fum avea o mică scenă, înveşmântată în draperii roşii, de catifea. Scena avea un fundal menit să evoce Parisul - am recunoscut La Tour Eiffel şi podurile faimoase - şi era năpădită de şase dansatoare în fuste cu volane, de jur-împrejurul unui bărbat cu joben, obraji roşcovani şi mustăţi. Muzica, o piesă pentru un acordeon răguşit, nu semăna cu nimic din tot ce auzisem până atunci.
- Aşadar, e muzică franţuzească? l-am întrebat pe Scott, aproape zbierând ca să mă fac auzită.

El încuviinţă dând din cap.
- Muzică de fin de siècle, nu tocmai modernă, dar când fetele se mişcă astfel - şi arătă cu bărbia, către scenă - cui îi pasă!?

Am găsit o măsuţă de cocktail şi ne-am strâns în jurul ei. George se aşeză între surori, cu Scott şi cu mine la dreapta lor.

M-am aplecat spre Scott şi i-am zis:
- Acum îmi spui care e surpriza?
- În curând.
- Ştiu eu ce înseamnă "în curând" la tine, domnule.

Până la sfârşitul spectacolului de revistă, băuserăm fiecare câteva cocktailuri. Mă simţeam ameţită într-un mod plăcut şi întru totul încântată de cum decursese seara până atunci, într-o asemenea măsură încât uitasem că mai urma ceva.

Scott se uită la ceas.
- E aproape nouă, haideţi sus.
- Avem întâlnire cu ei? întrebă George.

Scott încuviinţă din cap.
- Am rezervat un separeu.
- Cu cine avem întâlnire? am întrebat.
- Nişte prieteni de-ai lui George.

I-am zâmbit larg lui George.
- Patru fete, vasăzică?
- Distinsa ta apreciere mă onorează, păpuşă.

Scott îmi spuse:
- Dar mai întâi ar trebui să vă pregătesc, cumva, pentru ce urmează.
- Bine zici, încuviinţă George. Cu o idee vagă în minte ne descurcăm mult mai bine decât puşi în faţa faptului împlinit, fără menajamente.

Pe surori, asta le făcu să chicotească.
- Aşadar, zise Scott întorcându-se către mine, am intrat în legătură cu nişte oameni care lucrează în lumea filmului...
- Cu cine? întrebă Mary. Mă prezinţi şi pe mine?
- Şi pe mine! făcu Suzanne.

Scott îşi dădu ochii peste cap.
- Când ajungem sus, zise el la urechea mea, înghiontindu-mă să mă ridic în picioare.

George surâse larg şi îşi petrecu câte un braţ pe după umerii Suzannei şi ai lui Mary.
- Vă găsim mai târziu, zise.

Într-un fel, mă îndoiam că aşa va fi.

Sus, pe scena de la Palais Royale, o tânără într-o rochie sclipitoare, dintr-un material mătăsos, care făcea ape, cânta cu simţire un cântec de inimă albastră. Întreaga încăpere părea cuprinsă de valuri orchestrale în crescendo şi în diminuendo. Iată un club de noapte ca acelea pe care le văzusem prin poze; am priceput pe dată de ce Scott alesese să-l pună pe acesta anume în povestirea lui. Încăperea lată, lungă avea pereţii de un castaniu întunecat, o scenă amplă, cu reflectoare montate pe podea, o fosă pentru orchestră şi un ring de dans destul de spaţios pentru ca pe el să aibă loc cincizeci de oameni, sau chiar mai mulţi. Tot restul încăperii era străbătut de opt sau zece şiruri de separeuri, toate îmbrăcate în pluş şi iluminate intim. Bănuiam că oricine s-ar fi aşezat înăuntru ar fi arătat fie mai frumuşică, fie mai chipeş decât putea fi în realitate, pur şi simplu prin răsfrângerea acestui crâmpei de glorie. Îmi plăcuse vigoarea ce răzbătea din Moulin Rouge; aici, însă, m-am simţit într-o clipă mai sofisticată, mai atrăgătoare, pe deplin demnă de privirile insistente cu care mă măsurau atât femeile, cât şi bărbaţii.

Şeful de sală ne conduse către un separeu mare, în formă de U, de la marginea ringului de dans. Un bărbat şi o femeie, care stătuseră acolo până atunci, se ridicară în clipa în care ne-am apropiat. Scott îi prezentă drept John Emerson şi soţia lui, Anita Loos. Numele nu-mi erau cunoscute şi am privit spre Scott, aşteptând mai multe informaţii. El nu mai adăugă nimic, ci rămase acolo, în picioare, legănându-se pe călcâie, în spate, cu mâinile înfipte în buzunarele pantalonilor.

John Emerson, de vârstă mijlocie, cu păru-i rărindu-se, cu un chip colţuros şi un trup de asemenea, se uită lung la mine şi dădu din cap.
- Incredibil.
- Poftim? am întrebat.
- Mi-a spus el că eşti gata pentru ecran, şi nici în fotografie nu arăţi prea rău. Însă acum văd că într-adevăr ai stofă de actriţă, şi mai e şi acel ceva fermecător, ceva vulnerabil, şi totuşi misterios în privirea dumitale.

Se întoarse către soţia lui.
- Ce zici?

Anita era ceva mai tânără decât John, avea în jur de treizeci de ani, bănuiam, şi era frumuşică, dar într-un fel întunecat, studiat.
- Nu te contrazic.

Tonul ei suna aproape plin de regret, sau tristeţe.
- Vă mulţumesc, ca să spun aşa.
- Să luăm loc, nu? întrebă Scott.

După ce ne-am aşezat, John Emerson spuse neajutorat:
- Şi uită-te numai, la amândoi, împreună. Aveai dreptate, Scott. Cred că merită să ne ocupăm de asta.

Scott zise:
- Fantastic!
- Vă rog să mă scuzaţi, am spus. Dar ce naiba se petrece?

John Emerson râse.
- Doamnă Fitzgerald...
- Zelda.
- Zelda, spune-mi, ţi-ar plăcea să fii star de cinema?
- Cum, eu? Doamne sfinte, am zis. E ceva la care nu m-am gândit niciodată. Acolo de unde vin eu, nu e cine ştie ce de capul actriţelor, adică nu provin din familii bune, nici n-au vreo pregătire aleasă, singura excepţie fiind Tallulah Bankhead. E de înţeles, cum Tallu a crescut cu un tată mai mereu plecat, fără mamă, pentru că mama ei a murit chiar după ce a născut-o, fără nimeni altcineva să o crească, în afară de mătuşa ei şi Gene, ei bine, toate astea au făcut-o să pară o fată de rând...

Apoi, la masa noastră apăru un bărbat, şi cu toţii ne-am ridicat privirile. Era un tip cu o faţă ovală, cu o formă destul de plăcută, dar cu trăsături care, luate împreună, alcătuiau un tot urât. Îţi închipuiai că a fost odinioară unul dintre acei bieţi copii pe care până şi ceilalţi prunci îi ocolesc, genul de copil de care mama se ocupă prea mult, iar tatăl deloc, a cărui dorinţă arzătoare este ca, odată ajuns mare, să facă pe toată lumea să-l respecte.

Bărbatul acesta era bine îmbrăcat şi spuse pe un ton afabil:
- Ce încântare să vă revăd aici, John, Anita. Mă veţi ierta, oare, că vă întrerup? Dl. Fitzgerald mi-a lăsat vorbă la secretară că veţi sosi cu toţii aici, în seara aceasta.

Scott sări şi îi întinse mâna.
- Sunteţi Griffith!
- Chiar aşa. Am avut avantajul să vă recunosc din portretele publicate în reviste. Nu sunt nicidecum pe măsura realităţii, nici măcar cel nou, din Vanity Fair, ce mai, dumneata ar trebui să joci în filme, nu să scrii pentru ele.
- De ce nu ambele? am întrebat, pregătindu-mi terenul pentru ocazia ce părea să se deschidă dinaintea noastră.

Am întins mâna şi am spus:
- Domnule Griffith, sunt Zelda, soţia lui Scott.
- De bună seamă că eşti!

Curând aveam să aflu că Dl. Griffith era D. W. Griffith, care, împreună cu Charlie Chaplin, Douglas Fairbanks şi Mary Pickford, fondase o companie numită Uniunea Artiştilor. Se aşeză lângă Scott, şi nu după multă vreme eram toţi cinci cufundaţi într-o conversaţie care nu avea nimic de-a face cu literatura, ceea ce, trebuie să recunosc, era o schimbare de subiect absolut reconfortantă.

Urmară şi mai multe cocktailuri, încă şi mai multă muzică, iar apoi începu dansul. Anita pretextă că era obosită şi îl presă pe John să danseze cu mine. El îi făcu pe plac, iar când ne întoarserăm la masă, Scott şi Dl. Griffith plecaseră.

Trecu o oră până ce Scott să revină, singur. Privirea îi era înflăcărată.
- Trebuie să plecăm, spuse, luându-mă de mână. Noapte bună, Anita, John, vă mulţumesc că aţi avut grijă de Zelda, să nu dea de belea.

John zise:
- Vorbim săptămâna viitoare.

Scott doar dădu din cap şi mă conduse afară.
- Ce s-a întâmplat? am întrebat, aproape alergând ca să ţin pasul cu el.
- Taxi, îi ceru el portarului, apoi îmi spuse:
- Ce s-a-ntâmplat? E Dorothy Gish. Vrea un film nou.
- Iar Dl. Griffith...
- E gata să îmi plătească zece mii de dolari, dacă sunt în stare să scriu un scenariu cumsecade.

Pe când Scott nu închise un ochi toată noaptea, schiţând idei de posibile scenarii, eu am adormit fericită, gândindu-mă că totul era posibil, orice se putea întâmpla, iar împrejurările se puteau schimba cu o asemenea viteză şi într-un mod atât de spectaculos, cum nimănui din Montgomery nu i-ar fi venit să creadă vreodată. Fata din Montgomery, care încă sălăşluia în mine, tot mai voia să se oprească şi să să-şi tragă sufletul, să se minuneze în sinea ei de scena sau de evenimentul pe care le trăia. Oricum, femeia new-yorkeză în care mă transformam pe zi ce trecea nu avea vreme pentru fata aceea. Fata aceea era provincială, necoaptă şi fluşturatică; eram chiar mai mult decât dispusă să o las în urmă.