Mai ia o gură de şampanie şi povesteşte-mi

"Încă un roman despre Zelda", mi-am zis. Şi am alunecat în pagină. Z: un roman despre Zelda Fitzgerald, în traducerea Ancăi Peiu. E o scriere minuţioasă, curajos orchestrată la persoana întâi, în vocea greu de recompus a Zeldei. Ceea ce, din start, mă catapultează într-o lume de şampanie şi decapotabile, de dileme auctoriale, de glamour îmbibat cu alcool, violenţă, abuz, plagiat, homosexualitate, elită literară, Paris boem, staruri, flappers, Prohibiţie şi Vis American făcut ţăndări. Am mai scris despre lumea asta după ce, în 2007, Gilles Leroy a luat Premiul Goncourt cu Alabama Song, o carte despre Zelda, aceeaşi Zelda pe care inclusiv publicul din România a descoperit-o, în 2014, cu Acordă-mi acest vals, Save Me the Waltz, replica ei la Blândeţea nopţii, scrisă în numai două luni, care, la jumătatea anilor treizeci, îl scotea din minţi pe Scott.

Realitatea e că mă fascinează Ei doi. Cuplul fetiş al anilor '20 şi ea, Zelda Sayre Fitzgerald, marea seducătoare a epocii jazz-ului, căreia i s-a oferit să joace în filme, care dansa cu Ezra Pound, care voia să se facă balerină, la 27 de ani, care picta, care scria, care încă e greu de recuperat, literar. Nu şi iconic.

În cartea lui Therese Anne Fowler apar toate episoadele îndelung mitizate, speculate şi condimentate cu scandal din viaţa Zeldei: plonjeul ei în fântâna din Union Square, lenjeria intimă oferită, public, altor bărbaţi, criza de gelozie care a făcut-o să se arunce pe scări când Scott a flirtat, tot public, cu Isadora Duncan. Mental, o caut şi o găsesc în Daisy Buchanan şi în Nicole Diver. Zelda, celebră în anii '20, uitată în anii '30 (e notoriu titlul din 1936, din New York Post, când Scott devenea, din starul absolut al decadei anterioare, un scriitor alcoolic cu o soţie schizofrenică), recuperată, la pachet cu soţul ei, în anii '50 şi, în sfârşit, redimensionată, ca imagine, în anii '70, când Nancy Milford îi dedică o biografie plină de revelaţii.

De atunci, scenariul cu privire la existenţa ei variază foarte puţin: ştim că era, cel mai probabil, bipolară, că l-a urât pe Hemingway (care nu a încetat, de altfel, să o denigreze) pentru că îl suspecta de o relaţie homosexuală cu soţul ei, că, în sfârşit, a scris mult sub numele lui Scott. Că a suferit pentru că nu şi-a putut construi o identitare artistică proprie. Că nu doar existenţa ei a fost continuu şi maladiv ficţionalizată (e impropriu să spunem că, pentru Scott, ea a fost o muză - mult mai aproape de adevăr am fi văzând-o ca pe un viciu, o obsesie, o recurenţă virală). Therese Anne Fowler susţine ceea ce mulţi alţii, înaintea ei, au remarcat: că Scott se aproviziona nu doar ca punct de plecare narativ, ci, cum am spune în cheie ludic contemporană, cu copy paste din jurnalul Zeldei.

De aici încolo, pericolul e mare. Pe de o parte, e uşor să transformi existenţa Zeldei Fitzgerald într-un basm feminist cu soţia victimă şi soţul alcoolic, abuziv şi adulter. Zelda, departe de a fi fost o sfântă, rămâne un personaj cu umbre şi sclipici, cu întunecimi şi replici geniale, cocoţată pe tocuri cui, cu piruete de balerină între aburi de alcool şi căderi în penibil la fel de groteşti ca ale lui Scott. Pe de altă parte, e imposibil să o ignori, ca voce creativă care s-a pierdut, s-a estompat, a fost înghiţită de a lui, de a anturajului, de a epocii. Lovitură de senzaţie: iat-o pe Zelda, campioana libertinajului, în postura de Mica Sirenă. Frumuseţea devine obiect publicitar luminos, care atrage cititorii. Cititorii lui Scott. Vocea (ei) e anulată.

Pe ultimele pagini din romanul lui Fowler, am alunecat în volumul lor de corespondenţă, Dear Scott, Dearest Zelda, editat de Cathy W. Barks şi Jackson R. Bryer. E multă iubire acolo. Mutilată, da. Contorsionată, fără doar şi poate. În etape. Dar reală, atunci când e şi, întrucâtva, covârşitoare.

O vezi, parcă, pe muza aceasta caricaturală al cărei talent e amputat cu tăietură ca de felcer de unul din cei mai fini şi mai eleganţi autori ai secolului XX. Vezi femeia dansând până o chirceşte violent o durere de stomac, somatizându-şi haosul interior, lipsa unei identităţi care să nu implice zâmbet şi ruj. Îl auzi turnându-i şampanie. O vezi povestind. Şi ai vrea să-i simţi împletindu-şi privirile, departe de primejdia care-i aşteaptă.