Cum se descifrează legenda autodistrugerii unui mariaj celebru: cel mai rafinat scriitor al epocii Jazz şi cea mai scandaloasă dintre frumoasele Sudului.
Scott Fitzgerald şi Zelda erau frumoşi. Erau excentrici. Aveau bani. Divin de eleganţi, de rafinaţi, de turbulenţi. S-au lăudat că ar fi inventat publicitatea. Erau cuplul de aur al anilor '20.
Zelda şi Scott s-au înşelat, s-au canibalizat literar, s-au îmbibat în alcool, s-au buhăit, au îmbătrânit şi au ars (în mod ironic, la propriu, căci Zelda a murit într-un incendiu, în 1947).
Stau şi mă uit pe Youtube la un interviu în care Gilles Leroy povesteşte despre cum a vrut să intre în pielea Zeldei Fitzgerald, să o smulgă din umbra lui Scott, să încerce (din nou) să-i înţeleagă nebunia, pasiunea pentru dans, nopţile cu şampanie şi salată de spanac, gustul pentru scandal, rochii frumoase, bărbaţi blonzi şi literatură bună. Pentru titlul cărţii lui, Alabama Song, Leroy a negociat cu moştenitoarea lui Bertolt Brecht. În mintea mea, sintagma sună mai mult ca piesa celor de la The Doors: "Show me the way to the next whisky bar / Oh, don't ask why, oh, don't ask why...".
Leroy ar putea vorbi despre Zelda la nesfârşit. O Zelda un pic mai spălată de păcate decât Scott - abject, coleric, gata să-şi lobotomizeze soţia pentru că îl înşeală, să-i interzică să scrie, să o plagieze. Premiul Goncourt pe 2007. Mă întorc în paginile cărţii cu reticenţă. Nu beneficiază de cea mai strălucită traducere, nici de condiţii grafice excelente. Debutează exaltat şi puţin emfatic. Leroy o adoră pe Zelda şi îl trivializează pe Scott. Romanul e declarat ficţional şi fără pretenţii de istorie literară.
Şi totuşi ceva din mine vrea să găsească aici măcar o umbră a acelui Scott nonşalant şi seducător care iubea Parisul, scria pentru Esquire şi descindea ca un star la Hollywood. Ei bine, în cartea lui Gilles Leroy, Scott e pestilenţial, ezitant, oportunist şi violent.
OK. O luăm de la capăt. Fiecare cu clişeele lui. Leroy ţine cu Zelda, eu cu Scott. Citesc mai departe în timp ce Maroon 5 gânguresc unplugged la televizor She Will Be Loved, care, poate din cauza asocierii vizuale cu pantalonii largi ai lui Kelly Preston, brusc îmi sună so twenties...
Zelda (pe care o caut pe Google şi mă conving că, da, chiar era frumoasă, într-un fel obraznic şi destul de inocent, la vremea când s-a măritat cu Fitzgerald) urăşte mirosurile urâte. E obsedată de igienă. E sufocată de viaţa ei provincială din Montgomery, Alabama. Dansează cu toţi ofiţerii din Nord şi nu iubeşte pe nimeni. Pe Scott îl tachinează, îl agasează, îl şantajează şi îl convinge să o achiziţioneze, ca pe o păpuşă scumpă dintr-o vitrină cu rarităţi. După care plonjează cu el în tăvălugul boemei. Nu mănâncă nimic. Dansează mult. Se îndrăgosteşte de un aviator. Mariajul se destramă. Parteneriatul se consolidează. Scott şi Zelda fac afaceri literare. Semnează împreună, până când ajunge să semneze numai el. Zelda şi Scott se războiesc tăcut şi pozează în îndrăgostiţi, printre decapotabile şi cocktail-uri. Şi, în timp ce Zelda simte că romanele lui îi trec prin corp şi că a devenit material literar, se complace în muză excentrică. Dacă nu mai poate seduce, poate să inspire. Zelda e nebună, Zelda e, în continuare, frumoasă, Zelda dansează. Scott nu mai dansează cu Zelda.
Există un pasaj, în Marele Gatsby, în care o fată pe care Gatsby nu o cunoaşte îşi agaţă rochia la o petrecere a lui. Câteva zile mai târziu, primeşte o flamboiantă rochie nouă, despre care află cu stupoarea clasei mijlocii că a costat "265 de dolari!". "Daddy loves glamour!" Aşa îi scria Zelda fiicei lor, Scottie, despre un Fitzgerald care, între două reprize vitriolizante de gin şi vase sparte, redevenea elegant, afabil şi fermecător.
Şi, exact atunci când eu simt nevoia să-l caut printre cămăşile impecabile ale lui Gatsby pe acel Scott care miroase bine şi zâmbeşte şarmant, Leroy, aparent la fel de fidel ca şi mine iubirilor vechi şi - asta e! - romanţioase, îşi flutură şi el panaşul de cavaler contemporan.
"Adio, Zelda. A fost o adevărată onoare."