Într-o zi de 8 martie

De cînd m-am trezit mă fîţîi de colo-colo, nu-mi convine nimic, iar mîinile îmi tremură necontrolat. Vreau să-mi fac o cafea, dar în ultimul moment mă hotărăsc pentru un ceai. Mai bine, îmi zic, cafeaua m-ar agita şi mai tare. Da, da, miroase a necazuri în mansarda mea şi poate n-ar fi rău să mă îmbăt cu arome de Kwai Flower Oolong M262, naiba ştie ce-o mai fi şi asta. Nu, nu cred că mai beau ceai. N-are nici un sens cînd la robinet curge sevă verde de mesteacăn. Ar fi şi păcat.

Las să curgă mai mult la început, seva de mesteacăn de la robinet e cu adevărat miraculoasă de la al doilea val încolo. Puţini cunosc şiretlicul ăsta. Pe mine m-a învăţat mesteacănul. Cît timp seva curge în voie în chiuvetă, profit ca să-mi planific ziua în gînd. De fapt, nu am prea multe de făcut: puţină corespondenţă, de mers la piaţă, de dat cîteva telefoane. E o zi obişnuită.

Şi poate că aşa ar fi fost dacă seva de mesteacăn nu mi s-ar fi înfăţişat sub forma unui lichid năclăios şi închis la culoare, cu reflexii albăstrui, pe care l-am băut cu mare scîrbă într-un final, încăpăţînîndu-mă să cred în normalitatea acestei zile.

De pe balconul mansardei din măruntaiele mesteacănului valea cu flori arse îmi pare mai frumoasă ca niciodată. Poate şi pentru că de departe se iţeşte fetiţa cu o mie de riduri, fluturînd cu un aer victorios un mănuchi de funii albe şi roşii, lungi cît zidul chinezesc.

Nu i-a luat mult ca să ajungă. A fost la fel de rapidă ca atunci cînd a dispărut de acasă. Memoria mea a plecat, Dumnezeu ştie unde, într-o zi morocănoasă cînd eu n-am mai vrut să ştiu de nimeni şi de nimic.
- Ia uite ce ţi-am adus, rosti fetiţa entuziasmată. Sunt funiile care îţi plăceau atît de mult odinioară. Şi din felul în care iarba se schimonoseşte la mine îmi dau seama că fetiţa dă roată în jurul mesteacănului, legîndu-i de trunchi împletiturile colorate.
- Dar ce-ţi veni, pentru Dumnezeu, să mă sugrumi aşa? rosti răguşit copacul.
- N-am ştiut că pînă şi mestecenii îşi uită amintirile, altfel mi-ai fi probabil recunoscător pentru că alung duhurile rele. Ş-apoi arăţi minunat aşa gătit, ca pentru sărbătoare! continuă fetiţa plină de admiraţie. Privindu-te, aş jura că e exact ziua cînd ne-am întîlnit prima oară. Prima oară! oftă fetiţa. Mesteacănule, sunt atît de tristă că m-am născut dintr-o mamă!

Cuvintele astea, care odinioară au fost ale mele, încep să-mi gonească prin vene precum caii de la curse. De-atîta efort şi de la smucitura hamurilor simt cum li se scurg balele otrăvite pe obrajii îmbătrîniţi de vreme singuratică. Aş fi vrut să cobor la ea, să o întreb cum de memoria mea a căpătat atîtea riduri, să o apuc de umeri cu forţa unui bivol şi să o scutur atît de tare încît în mîinile mele să nu rămînă decît praful alb şi roşu al acestei zile sacre, praful meu şi al rusului alb, în care să mă înfăşor la noapte.

Dar o clipă mai tîrziu simt o lovitură puternică în spate, picioarele mi se înmoaie şi nu mă mai susţin, iar cineva mă tîrăşte pe podeaua recent lăcuită. Nu ştiu ce se întîmplă şi nu intenţionez să ripostez atîta timp cît nu mi se mai calmează durerile, iar crăpăturile ochilor nu se vor căsca mai mult. Unde sunt florile? Unde sunt mărţişoarele? Unde eşti, rusule alb? Unde ne sunt amintirile? mă trezesc că strig din toţi rărunchii.

Mesteacănul nu vrea să vorbească cu mine astăzi. Mă trînteşte în silă pe iarbă şi nici măcar nu catadicseşte să mă privească.
- De ce ai făcut asta? îl întreb.
- Pentru că a sosit ora albastră, îmi răspunde blînd iarba.
- Dacă voiai mansarda înapoi, puteai să-mi spui pur şi simplu.
- Nu înţelegi? De-acum, timpul e al tău.

Iarba începe uşor, uşor să se unduiască a jale. Nu ştiu dacă sunt lacrimile ei sau e doar rouă întîrziată. De nicăieri se porneşte şi vîntul. E cel pe care l-am strigat de atîtea ori în visele mele şi care acum mă spulberă în patru zări, în valea cu florile arse şi-n părul frumosului meu. Sunt praful alb-roşu, sunt rusul alb şi fetiţa cu o mie de riduri, sunt eu de cînd mă ştiu şi pînă azi şi tot ce am să fiu de acum încolo. E cea mai frumoasă zi, le şoptesc îngerilor.



Text inspirat de Fetiţa cu o mie de riduri, de Nora Iuga.